PORUNCI

PORUNCA a VI-a
ŞI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

Puţină psihologie

Reluăm tema pe care am tratat-o în meditaţia precedentă: castitatea se clădeşte pe o temeinică cunoaştere de sine. Vom trata alte aspecte ale problemei, luându-l, în continuare drept călăuză pe "regele psihologilor", pe Sfântul Ignaţiu de Loyola.

Un fenomen care provoacă multă confuzie şi împiedică o cunoaştere de sine justă şi obiectivă este scrupulozitatea.

Cuvântul să nu ne sperie. În viaţa spirituală e o probă aproape obligatorie în procesul de purificare şi maturizare sufletească şi nu ştiu care dintre sfinţi şi dintre convertiţi nu a trecut prin acest purgator. În Regulile sale pentru cunoaşterea şi discernământul scrupulelor, Sfântul Ignaţiu consideră că această încercare "este foarte folositoare, pentru un timp... căci contribuie enorm în a face sufletul mai strălucitor şi mai curat, separându-l în întregime de orice aparenţă a păcatului, după cuvântul Sfântului Grigore: "Bonarum mentium est, ibi culpam agnoscere, ubi culpa nulla est" - (e o însuşire a sufletelor bune să vadă greşeala acolo unde nu este nici o greşeală).

Lucru curios este faptul că scrupulozitatea poate convieţui cu laxismul la aceeaşi persoană: şi scrupule şi păcate de moarte. Dar această situaţie nu poate dura multă vreme: unul dintre cei doi duşmani în cele din urmă îl elimină pe celălalt. Şi nu ne vine uneori a crede să constatăm că persoane scrupuloase - sau cel puţin, latura aceasta ieşea în evidenţă - ajung la o depravare ieşită din comun.

Înclinaţiile omului sunt diferite: unii au o conştiinţă mai fină, mai sensibilă la păcat; alţii au conştiinţă mai atrofiată, mai laxă, mai puţin sensibilă la păcat. Diavolul este un foarte bun psiholog, ne cunoaşte perfect aceste înclinaţii şi ţine cont de ele. Ce-i de făcut? Ne răspunde Sfântul Ignaţiu în Regulile discernământului spiritelor:

"Duşmanul (Satana) studiază cu atenţie dacă un suflet este puţin scrupulos (lax) sau dacă este timorat (delicat). Dacă este timorat, el încearcă să-l facă delicat până la extrem, cu scopul de a-l arunca mai uşor în tulburare şi de a-l doborî. Vede, de exemplu, că nu consimte nici la păcatul de moarte, nici la păcatul venial, nici la ceea ce ar putea să fie umbră de păcat deliberat: în acest caz, fiindcă nu-l poate face să cadă nici în ceea ce ar putea să semene a greşeală, va încerca să-l facă să creadă că este păcat acolo unde nici vorbă nu e de păcat... Dimpotrivă, dacă sufletul e puţin scrupulos, duşmanul se va strădui să-l facă şi mai puţin scrupulos. De pildă, dacă până acum nu făcea de loc caz de păcatele veniale, îl va convinge să facă puţin caz de păcatele de moarte. Şi dacă mai făcea cumva caz de păcatele de moarte, îl va convinge să le acorde mult mai puţină importanţă sau să le dispreţuiască.

Sufletul care doreşte să înainteze în viaţa spirituală, trebuie să procedeze întotdeauna într-o manieră contrară aceleia a duşmanului. Dacă duşmanul vrea să-l împingă spre laxism, el să încerce să devină timorat şi delicat; dacă duşmanul se forţează să-l facă excesiv de timorat, el să încerce să se consolideze într-o înţeleaptă poziţie de mijloc şi să rămână cu desăvârşire calm".

Cel scrupulos, dacă vrea să se elibereze de această tortură interioară, trebuie să ţină cont neapărat de două lucruri.

În primul rând, să asculte orbeşte de duhovnic, să facă întocmai ce spune el, chiar când crede că duhovnicul greşeşte. Scrupulosul pierde capacitatea de a-şi evalua în mod obiectiv gravitatea păcatelor, ţânţarul devine armăsar, de aceea trebuie să accepte să judece cu capul duhovnicului. Şi dacă duhovnicul îi spune la spovadă să nu se mai gândească la păcatele din trecut şi să nu le mai repete la spovadă, gata, nu se mai gândeşte la ele şi nu mai repetă spovezile, chiar dacă i se pare lui că toate spovezile din viaţă au fost rele, şi că nu i s-a iertat nici un păcat fiindcă poate nu a avut căinţă, poate nu le-a spus, poate nu le-a spus cum trebuie, poate că preotul la spovadă nu a înţeles cum trebuie.

Şi în al doilea rând, scrupulosul să nu judece anumite lucruri săvârşite în copilărie, când nu-şi dădea seama că sunt păcate sau că sunt păcate de moarte, cu judecata şi cu cunoştinţele pe care le are acum, când a crescut mare, aflând cu ocazia unei predici, a unor exerciţii spirituale ce păcate mari au fost acestea. E absurd să se culpabilizeze pentru nişte fapte săvârşite în copilărie, de care, în faţa lui Dumnezeu nu s-a făcut vinovat. Dumnezeu îl judecă privind la conştiinţa de atunci, nu de acum.

Diavolul, spuneam, e un bun psiholog. Ne observă înclinaţiile, punctele slabe, spre a crea o breşă şi a introduce păcatul necurăţiei. Aceste puncte slabe trebuie să ni le cunoaştem bine şi noi; punct slab poate fi curiozitatea, poate fi lenea, poate fi înclinaţia spre alcool, pot fi prieteniile cu persoanele de alt sex. Aceste puncte slabe trebuie ţinute sub control şi consolidate. Sfântul Ignaţiu care, ofiţer fiind de profesie, luase parte la multe războaie înainte de convertire, ne spune în Regula a XIV-a a discernământului spiritelor că diavolul se aseamănă cu un comandant militar care caută să descopere locul cel mai potrivit unde să dea atacul atunci când vrea să cucerească o poziţie: "El îşi aşează tabăra, studiază forţele şi poziţia cetăţii şi o atacă din latura cea mai slabă. La fel procedează duşmanul fiinţei umane. Dă mereu târcoale în jurul nostru. Examinează din toate laturile fiecare din virtuţile noastre teologale, cardinale şi morale şi când a găsit în noi locul cel mai slab şi mai puţin dotat cu armele mântuirii, prin acel loc ne atacă şi încearcă să obţină victoria deplină asupra noastră".

Dar spre deosebire de toate celelalte războaie, în războiul cu ispitele, cu patima necurăţiei în special, tactica cea mai bună nu este lupta corp la corp, care este o luptă extenuantă şi fără mari rezultate. Tacticile cele mai eficiente sunt diversiunea, substituirea şi sublimarea. Termenii sunt foarte actuali. Diversiunea se practică cu mult succes în politică: când sunt probleme grele în ţară şi stări de tensiune, atenţia poporului este distrasă de politicieni şi abătută în alte direcţii, spre nişte probleme create artificial: ba că vin ruşii, ba că ne ocupă ungurii şi lumea uită de foame. Foarte reuşită e diversiunea din ultimile săptămâni la noi. Se ajunsese la mare încordare cu dosarele securităţii şi cu vinovaţii pentru morţii de la revoluţie şi de la mineriade. S-a creat artificial o criză de guvern şi toată lumea a uitat şi de dosarele securităţii, şi de revoluţie, şi de mineriade. Teoria diversiunii nu e nouă. O cunoştea acum patru sute de ani în urmă marele episcop Bossuet care o propunea în lupta cu patimile. Când e vorba de patimi, spune Bossuet, în loc să lupţi frontal, aruncă-te într-o parte, schimbă direcţia prin diversiune. Când un obiect, o persoană ţi-a apărut în minte şi îţi provoacă imagini şi gânduri urâte, îndreaptă-ţi imediat mintea spre alt obiect curat, care îţi produce gânduri şi sentimente frumoase, nevinovate. Aceasta este tactica diversiunii.

Iar despre substituire şi sublimare vorbeşte psihanaliza. Dar nu sunt invenţia lui Freud sau a psihanaliştilor. Acelaşi Bossuet vorbeşte despre aceste lucruri mult mai frumos şi mai competent decât Freud. Ar fi complet greşit şi inuman să distrugi, să înăbuşi, să reteze toate pasiunile, toate emoţiile, toate afecţiunile pentru a te elibera de ispite şi a obţine pacea, liniştea interioară desăvârşită. Acesta nu este creştinism, ci stoicism, sau budism, şi ar fi o gravă mutilare a naturii umane. În lupta pentru castitate substituirea înseamnă patima necurăţiei înlocuită cu o altă pasiune nobilă, frumoasă, cum ar fi arta, poezia, muzica, filosofia, teologia, o anumită ştiinţă ş.a.m.d. Iar sublimarea înseamnă captarea forţelor sălbatice şi oarbe ale instinctului sexual şi punerea lor în serviciul unui ideal nobil, al unei pasiuni frumoase. Forţa oarbă a vântului e folosită de navigator pentru a împinge corabia în direcţia în care vrea el. Forţa oarbă a apelor e captată de hidrocentrale pentru a produce curent electric. Despre marele Einstein se spune că cei care îl vizitau trebuiau să depună eforturi mari ca să poată deschide şi închide poarta casei sale când intrau şi ieşeau. Un prieten îi zice într-o zi: "Domnule Eistein, un savant ca dvs. nu poate inventa un sistem ca să se poată deschide şi închide mai uşor poarta aceasta?" "Prietene, îi răspunde savantul, poarta casei mele e în legătură cu o pompă de apă. Vizitatorii care vin şi pleacă, fără să-şi dea seama, îmi urcă apă în bazinul din pod". Energiile uriaşe ale instinctului sexual pot fi captate şi puse în slujba unor idealuri înalte. Aşa se explică realizările extraordinare ale unor oameni geniali care au renunţat la căsătorie, precum un Beethoven, un Michelangelo, un Eminescu şi ar fi un mare păcat ca preoţii catolici care renunţă la căsătorie să-şi trăiască viaţa într-o lamentabilă mediocritate fiindcă nu ştiu să capteze, să canalizeze uriaşele energii de care dispun şi să realizeze lucruri măreţe.

N-am intenţionat să transform această meditaţie într-o lecţie de psihologie. Castitatea este în primul rând darul lui Dumnezeu, e lucrarea harului, dar totodată, lucrarea omului. Pentru a trăi virtutea castităţii trebuie recurs la toate mijloacele naturale şi supranaturale. Iar printre mijloacele naturale se numără cunoaşterea şi practicarea unei psihologii sănătoase.