PORUNCI

PORUNCA a VI-a
ŞI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

Duhovnicul sau psihiatrul?

Scriitorul italian Fortunato Pasqualino, în recentul său roman Un penitent ciudat, ne vorbeşte despre un tânăr cu cercei în urechi şi cu pantofi cu tocuri înalte de femeie în picioare, având mâinile legate la spate cu un lanţ. Intră în bazilica S. Pietro din Roma, străbate navata de la un capăt la altul şi se prăbuşeşte în genunchi la confesionalul de lângă altarul Sfântului Norbert. Începe să-şi descarce sufletul: "Părinte, am doi cercei de aur în urechi şi încălţăminte cu tocul înalt de femeie, în picioare. Dar sunt bărbat, mă auziţi? Mă vedeţi? ... Nu ştiu, nu mă simt bine, mi-e teamă că mă aflu într-o stare de necurăţie monstruoasă, să zicem de păcat, mai mult decât de indispoziţie şi de ruşine. Nu, nu glumesc, vă rog să mă credeţi... Vă înţeleg să nu aveţi încredere, având în vedere neruşinarea, obrăznicia mea... Aveţi dreptate, ar fi trebuit să-mi scot măcar cerceii înainte de a îngenunchea... Poftim? Spuneţi că trebuie să mă duc la medic să mă tratez, nu să mă spovedesc? Poate aveţi dreptate, dar acum vreau să mă spovedesc, înţelegeţi? Şi să mă eliberez de partea de vinovăţie pe care o am în treaba asta... Eu m-am rugat, mă rog mereu... Cum? Rugăciunile nu sunt de ajuns? Dumnezeule sfinte, dar nu ne-aţi învăţat, şi voi şi duhovnicii, că împotriva atacurilor, împotriva ispitelor cum se chemau altă dată, nu sunt remedii mai bune decât rugăciunea, frecventarea Sacramentelor, în special a Spovezii?... Sunt remedii de ordin supranatural, înţeleg, la care trebuie să le adăugăm pe cele de ordin natural, ştiinţa, medicina. Dvs. însă, mă iertaţi că o spun, am impresia că vă îndoiţi de eficacitatea remediilor sacramentale în cazuri cum e al meu. Doresc să fiu ascultat de un preot înainte de a fi ascultat de un psihanalist. Iar dvs. înţelegeţi care este motivul. Păcatul este îndepărtat prin spovadă. Boala nu. De aceea reclam partea mea de păcat, recunosc că într-un fel am consimţit la rău, la viciu. A nega că aş fi putut să păcătuiesc ar însemna să mă privez de voinţa mea conştientă, de libertatea mea, de mine însumi. Vă rog să mă ajutaţi să-mi găsesc vina. O am. Simt starea mea de necurăţie... Vă rog să mă ajutaţi să recunosc păcatul care este în mine. Am nevoie, într-o lume şi într-o epocă în care nimeni nu se mai gândeşte la păcat, ca şi cum acesta nu ar mai exista...". Şi tânărul nu se mai poate opri. Continuă, continuă să se mărturisească, până când, în sfârşit, un bătrânel se apropie, îl bate pe umăr şi îi spune: "Tinere, nu-i nimeni în confesional". Într-adevăr, preotul, văzându-l pe acest hipi extravagant şi scrântit îngenunchind, părăsise pe neobservate confesionalul, lăsându-l să vorbească singur.

Romanul lui Pasqualino conţine un mesaj deosebit de actual şi de grav: mulţi preoţi, mulţi duhovnici au abandonat confesionalul, cedând locul duhovnicilor laici, adică psihiatrilor. Ei cred mai mult în psihanaliză decât în puterea dată lor de Cristos de a ierta păcatele. Ei, care pot smulge rădăcina răului, trimit penitenţii la cei care nu pot face altceva decât să amorţească, pentru moment, prin calmante, conştiinţa chinuită de păcatul necurăţiei.

Nu putem vorbi de cunoaşterea de sine, ca fiind primul mijloc de luptă împotriva necurăţiei, fără a vorbi de spovadă şi de direcţiunea spirituală. Şi aici găsim deosebirea infinită între psihiatru şi duhovnic. Psihiatrul te poate ajuta să-ţi descoperi, să-ţi cunoşti boala, şi să te obişnuieşti cu gândul că trebuie să o suporţi, n-ai încotro; duhovnicul te ajută nu numai să-ţi cunoşti boala, păcatul, dar, cu puterea primită de la Dumnezeu, te poate întotdeauna vindeca.

Iată câteva îndrumări practice pentru spovadă şi pentru direcţiunea spirituală.

Mai întâi, dreptul de a alege duhovnicul este sacru. Eşti liber să mergi la cine ai încredere. Nimeni nu-ţi poate impune duhovnicul. Alege, prin urmare, un duhovnic care să fie chipul şi icoana îndurării şi bunătăţii lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp, care să fie ferm, decis, care să-ţi spună adevărul în faţă şi care să-ţi prescrie remediile necesare, oricât de amare ar fi ele. La duhovnic bunătatea nu se confundă cu slăbiciunea sau cu sentimentalismul. Un medic, un chirurg care e milos, sentimental, dar lipsit de curaj, incapabil să taie în carn vie când e cazul, nu te poate vindeca de boală. Sfântul Alfons de Liguori, patronul moraliştilor creştini, tratând despre spsovadă, scrie aceste cuvinte: duhovnicul "quanto magis rigorem cum poenitente adhibebit, tanto magis eius saluti proderit; et contra, tanto magis cum illo immanis erit, quanto magis benignus erit in permittendo ut ille in occasione maneat aut se immittat" (Prax. Confess., 65). Ceea ce în traducere liberă, înseamnă: când e vorba de castitate, duhovnicul milos şi exigent salvează, recuperează, cel milos dar slab, e un dezastru.

Desigur că pentru spovadă şi chiar pentru colocviu spiritual poţi să mergi la primul duhovnic pe care îl întâlneşti, aşa cum, când eşti bolnav, poţi să mergi la primul medic la care nimereşti. Dar e mult mai folositor în viaţa spirituală ceea ce se vrea acum la noi cu noua reformă a sănătăţii: să ai un medic de familie - un duhovnic în cazul nostru - permanent, care să-ţi stabilească etiologia - cum se spune în medicină -, cauzele bolii, să-ţi pună diagnosticul, să-ţi urmărească evoluţia bolii, să-ţi cunoască antecedentele, temperamentul, să-ţi prescrie remediile cele mai potrivite. A trece de la un duhovnic la altul pentru a te eschiva, pentru a nu fi cunoscut, a tot căuta până când găseşti un duhovnic care să-ţi convină ţie, care, de pildă, să-ţi spună că masturbaţia nu e păcat, ar fi o tragi-comedie, ar însemna să te minţi pe tine însuţi.

Un lucru foarte important este ca atunci când, ferească Dumnezeu, ai căzut într-un păcat grav, să te spovedeşti imediat, să scoţi imediat puroiul din suflet. Cu cât rămâi mai mult infectat, cu atât rana e mai greu de vindecat. Să nu spui: dacă tot am căzut şi am pierdut harul lui Dumnezeu, de-acuma tot atâta e. Pot continua; ce mi-e un păcat, ce mi-s zece? Nu e tot atâta: una e să ai o singură rană, alta e să ai zece. Mult mai uşor te converteşti după un păcat decât după zece sau douăzeci sau după ce păcatul a devenit obişnuinţă, după ce conştiinţa s-a tocit, înăbuşindu-i sistematic glasul, adică remuşcările, după ce abuzezi de harul lui Dumnezeu.

Lucru de cea mai mare importanţă este sinceritatea, transparenţa atât la direcţiunea spirituală, cât mai ales, la spovadă. Să nu ascunzi nimic. Dacă din cinci răni grave, una nu o descoperi medicului, fiindcă ţi-e ruşine, degeaba le descoperi pe celelalte patru. Tot mori. Medicul nu te poate vindeca. La fel, dacă un singur păcat grav este ascuns la spovadă, nu numai că nici un păcat nu este iertat, dar se adaugă păcatul sacrilegiului, eventual al împărtăşaniilor sacrilege care urmează. Sacrilegiul, păcat pe cât de grav, pe atât de absurd. Căci orice alt păcat cum este mândria, răzbunarea, lăcomia, necurăţia, provoacă o plăcere, ce-i drept vinovată şi efemeră, dar reală. În schimb, sacrilegiul ce altceva provoacă decât remuşcare? Păcat absurd şi sub alt aspect. La judecata de pe urmă se va da totul în vileag:

Liber scriptus proferetur
In quo totum continetur.
(Va fi adusă cartea scrisă
În care totul e cuprins).

Aşa cum cântăm în Dies irae. Nu e mai logic să ştergem, în această viaţă, la spovadă, păcatele scrise în cartea care se va deschide la marea judecată?

Este extrem de folositor ca la spovadă să descoperim duhovnicului nu numai păcatele, dar şi ispitele, luptele, dificultăţile noastre sufleteşti, pentru demascarea Ispititorului.

Ne explică Sfântul Ignaţiu de Loyola în a XIII-a regulă pentru discernerea spiritelor: "Tactica Diavolului este aceea a unui seducător: el cere să se ţină secretul şi de nimic nu se teme mai mult decât să fie descoperit. Un seducător care o solicită pe fiica unui tată cinstit sau pe soţia unui bărbat cinstit vrea ca insinuările şi cuvintele sale să rămână secrete. Se teme straşnic ca nu cumva fiica să-i descopere tatălui sau femeia bărbatului cuvintele sale înşelătoare şi intenţia sa perversă. Îşi dă seama uşor că, în acest caz, nu poate izbuti în planurile sale păcătoase. La fel, duşmanul omului, când vrea să înşele un suflet drept prin vicleniile şi cursele sale, doreşte şi vrea ca acesta să asculte şi să păstreze secretul. Dar dacă acest suflet descoperă totul unui duhovnic luminat... care cunoaşte înşelătoriile şi vicleniile duşmanului, ispititorul simte o mare neplăcere, fiindcă ştie că toată răutatea lui va rămâne neputincioasă, din clipa în care ispitele sale sunt descoperite şi scoase la lumina zilei".

Inutil să mai amintesc că spovada fără hotărâre puternică de îndreptare nu e spovadă oricât de sinceră şi precisă ar fi mărturisirea păcatelor cu numărul şi cu specia lor. Spovada nu este o simplă operaţie matematică sau un bilanţ de contabilitate, ea presupune convertirea.

Preoţii antici vorbeau despre fântâna lui Iuventius, cu apă miraculoasă: bătrânii care coborau în ea ieşeau afară fără riduri, fără infirmităţi , frumoşi şi tineri ca la douăzeci de ani. Această fântână n-a existat decât în imaginaţia poeţilor. Biserica posedă o asemenea fântână: e taina spovezii care ne redă tinereţea şi frumuseţea sufletească.

Sunt momente de dificultate psihică, de jenă, de ruşine, de teamă, de reţinere în faţa duhovnicului, dar cine depăşeşte aceste momente face experienţa bucuriei pe care a trăit-o poetul francez Adolf Retté , convertit de la o viaţă de depravare, experienţă pe care o descrie în cartea sa "De la Satana la Dumnezeu": "Odinioară la gândul de a-l căuta pe primul duhovnic eram cuprins de o adevărată panică... (Dar odată spovedit), în stradă simţeam că am aripi. Îmi ziceam: Sunt iertat! Sunt iertat! Ce fericire! O sută de glasuri cântau în inima mea "Aleluia" şi aveam senzaţia că întinerit cu zece ani".