PORUNCI

PORUNCA a VI-a
ŞI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

Lupta pentru castitate

Castitatea a venit în lume odată cu Cristos. Cristos cel curat şi feciorelnic, a voit să se nască dintr-o mamă curată şi fecioară. Curat şi feciorelnic a voit să fie şi tatăl său purtător de grijă, curat şi feciorelnic a fost şi Ioan Botezătorul, cel care i-a pregătit calea în pustiu, iar ucenicul predilect i-a fost un ucenic feciorelnic; Ioan, căruia i-a îngăduit la Cina cea de Taină să-şi plece capul pe pieptul său şi să-i asculte bătăile inimii. Lui Ioan, ucenicului feciorelnic, şi nu altuia Isus i-a încredinţat-o la urmă pe Mama sa. Trebuie remarcat faptul că, în viaţa sa publică, Isus a îngăduit prigonitorilor săi să-l taxeze drept impostor, hulitor, nebun, gurmand, rebel şi instigator la revoltă, stăpânit de diavol şi tot ce mai putea inventa răutatea omenească; a îngăduit să fie bătut, pălmuit, scuipat. Un singur lucru nu a îngăduit: să i se arunce în faţă păcatul necurăţiei. În pustiu i-a îngăduit diavolului să-l ispitească, să-l atragă la mândrie, la lăcomie, la idolatrie. Dar pe terenul castităţii Satana nu a avut acces. În Apocalipsă, celor feciorelnici le este rezervat un loc special în preajma Mielului, pe care, urmându-l, cântă o cântare specială pe care alţii nu o pot cânta.

Să ne gândim care era situaţia până la venirea lui Cristos în lume. Roma avea şase vestale, şase tinere care trebuiau să rămână fecioare, având misiunea să ţină aprins focul sacru al Zeiţei Vesta. Pentru a le încuraja să facă acest sacrificiu, să renunţe la căsătorie, Roma le acorda favoruri extraordinare. Vestalele erau mai presus de lege. Lictorii trebuiau să încline fasciile în faţa lor; consulii trebuiau să le cedeze lor primul loc; mărturia lor la procese nu se punea în discuţie; călăii îi cruţau pe condamnaţii la moarte dacă în drumul spre locul de execuţie întâlneau o vestală şi aceasta cerea graţierea. Cu toate favorurile şi onorurile acordate, Roma nu a găsit niciodată, printre cele 200 de milioane de supuşi ai săi, şase vestale care să accepte de bună voie să rămână fecioare. Şi atunci a recurs la forţă. A obligat şase tinere să rămână fecioare pentru a putea fi păstrat focul sacru al Imperiului. Iar pedeapsa pentru vestala infidelă era cumplită: era îngropată de vie. Vine Cristos. Nu promite favoruri, dimpotrivă, prigoană şi cruce, nu ameninţă, nu obligă, ci doar invită. Şi cine ar putea număra milioanele de tineri şi tinere care au îmbrăţişat idealul vieţii de castitate desăvârşită pe care l-a trăit Cristos?

Dar nu este vorba numai de idealul castităţii desăvârşite la care sunt chemaţi, relativ, puţini, ci de virtutea castităţii ca atare, virtute pe care trebuie să o practice în mod desăvârşit şi cei chemaţi la căsătorie până la căsătorie, şi cei căsătoriţi în funcţie de starea lor specifică.

Marele predicator francez H. Lacordaire făcea din virtutea castităţii pe care Cristos a sădit-o în lume, o dovadă a divinităţii creştinismului. Unui tânăr care i se plângea că este ispitit împotriva curăţiei Lacordaire i-a răspuns: "Patima care te chinuie pe tine îi tiranizează pe cei mai mulţi dintre oameni, ea este universală şi victoria pe care Evanghelia a repurtat-o asupra ei este una din dovezile divinităţii creştinismului".

În continuare, vreau să dezvolt trei gânduri pe care Noul Catehism le formulează, tratând la porunca a VI-a despre chemarea la curăţie.

Mai întâi, castitatea e o victorie, iar o victorie presupune un război: "Curăţia cere o ucenicie a stăpânirii de sine, care este o pedagogie a libertăţii umane". Cuvântul ucenicie, folosit de Catehism, are sensul de luptă, de antrenament, de exerciţii, aşa cum se antrenează sportivii pe terenul de antrenament dacă vor să dobândească victoria la un meci, aşa cum se exercită soldaţii pe poligonul militar dacă vor să dobândească victoria pe front, în război. Spune, în continuare, Catehismul: "omul, ori porunceşte pasiunilor sale (adică luptă împotriva pasiunilor sale) şi dobândeşte pacea, ori se lasă subjugat de ele şi devine nefericit". Sunt cuvinte care confirmă un celebru dicton latin: "Si vis pacem, para bellum" (dacă vrei pacea, pregăteşte-te de război). Aici se adevereşte întocmai cuvântul lui Isus: "N-am venit să aduc pace, ci sabie". Apostolul Pavel nu se jena să recunoască acest război pe care îl avea de purtat în el însuşi şi pe care îl descrie în Scrisoarea către Romani în termeni dramatici: "După omul dinlăuntrul meu îmi place legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primită de mintea mea şi mă ţine sclav legii păcatului care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va elibera de acest trup al morţii?" (Rom 22-24).

Scrie mai departe Catehismul: "Cel care vrea să rămână credincios făgăduinţelor de la botez şi să reziste ispitelor va avea grijă să folosească mijloacele potrivite". Iar cel dintâi dintre mijloace este "cunoaşterea de sine" (nr. 2340).

Când e vorba de cunoaşterea de sine, primul lucru care trebuie ştiut este acesta: a fi ispitit, a fi înclinat spre necurăţie e condiţia normală a omului normal. N-ai nici un motiv să intri în panică, să te tulburi, să te simţi umilit sau să fii complexat că eşti cumva un caz special. E foarte exactă observaţia unui psihiatru francez, Dr. Déjerine, care scrie în cartea sa Psihonevroze: "Că e vorba de o somitate a ştiinţei, sau de un baron al finanţelor, sau de un moştenitor al tronului sau de cel mai modest dintre supuşii săi, sentimentele care fac să acţioneze oamenii sunt absolut asemănătoare".

N-au fost scutiţi nici sfinţii de ispitele de necurăţie. Ştim din vieţile lor scrise în mod obiectiv, că, lăsând la o parte unele privilegii ale harului, pacea sufletească absolută de care s-au bucurat sfinţii a fost răsplata unei lupte eroice împotriva ispitelor. Să ne amintim de Sfântul Toma de Aquino, de Sfântul Alfons Rodriguez, de Sfântul Iosif de Cupertino, de Sfânta Angela de Foligno, de Sfânta Ecaterina de Siena. Unii sfinţi recurgeau la soluţii extreme pentru a-şi învinge ispitele deosebit de violente: Sfântul Petru Damiani se arunca în apă îngheţată, Sfântul Benedict se tăvălea în spini.

Ascultaţi mărturisirea sinceră şi impresionantă care vine din partea Sfântului Ieronim. Se retrăsese în pustiul sălbatic al Palestinei pentru a scăpa de dezmăţurile şi atracţiile Romei corupte. Dar a trebuit să continue lupta în pustiu: "Ah ! de câte ori în pustiu, în această imensă singurătate devorată de razele de foc ale soarelui, adăpostul sălbatic al călugărilor, m-am trezit cu imaginaţia în mijlocul plăcerilor seducătoare ale Romei! Mă aşezam de o parte, plin de amărăciune. Ciliciul îmi apăsa mădularele; faţa îmi era înnegrită ca a unui etiopian. În fiecare zi lacrimi, în fiecare zi gemete şi când uneori somnul mă răpunea, oasele mele descărnate se prăbuşeau pe pământul gol, fără a-şi găsi odihnă.

Iar eu care mă condamnasem la această închisoare, (închisoarea lui poate fi văzută şi astăzi: e o grotă săpată în stâncă în apropierea grotei în care s-a născut Cristos la Betleem), fără altă companie decât aceea a scorpionilor şi a animalelor sălbatice, îmi închipuiam adesea că mă găsesc în vâltoarea petrecerilor romane! Da, postul ofilise dorinţele mele, cu toate acestea sufletul meu ardea de dorinţe!

Într-un trup îngheţat, într-o carne dăruită, anticipat, morţii, numai flăcările patimilor fierbeau necontenit... Petreceam săptămâni în post pentru a-mi ţine în frâu trupul rebel... Mă afundam în pustiu... Zăream adâncul unei văi, un pisc prăpăstios, o stâncă abruptă, acolo îmi găseam un adăpost pentru rugăciune, o temniţă pentru carnea mea mizerabilă". Concluzia pe care o trage Sf. Ieronim: "Păstrarea castităţii e un soi de martiriu" (Ep. XXIII către Eustochium).

În al treilea rând, scrie Catehismul: "Stăpânirea de sine este o lucrare de lungă durată. Niciodată nu se poate considera dobândită odată pentru totdeauna. Presupune un efort reluat la toate vârstele. Efortul pe care îl cere poate fi mai intens la anumite vârste ca, de exemplu, în copilărie şi la adolescenţă, atunci când se formează personalitatea" (nr. 2342).

Într-adevăr, lupta pentru castitate începe la vârsta numită critică: la pubertate, la adolescenţă. Până acum castitatea a fost inocenţă, din acest moment ea devine virtute, se câştigă prin luptă. Să nu uităm că "virtute" vine din latinescul "virtus" şi înseamnă forţă, tărie. Dacă la această vârstă nu începe lupta, ci încep căderile, cu cât lupta de recuperare a castităţii începe mai târziu, cu atât şansele de recuperare sunt mai scăzute. Mulţi aşteaptă bătrâneţea ca să se îndrepte, atunci când patimile se sting. E şi o vorbă: la vârsta de 70 de ani omul fără să vrea devine virtuos. Complet fals: la această vârstă omul poate să devină impotent, dar nu virtuos. Şansele de corijare şi de convertire scad cu cât omul înaintează în viciu. E mai uşor să te corectezi la 16 ani decât la 20 de ani; la 20 de ani decât la 30 de ani; la 30 de ani decât la 40 de ani. E abuzul în har, dar este şi formarea reflexelor, a obişnuinţei care devine o a doua natură. Sexualitatea e cel mai puternic drog şi urmează legea drogului. Ca regulă generală, cine înaintează mult în aceste vicii, droguri, alcool, desfrâu, moare drogat, moare alcoolic, moare desfrânat. Efectele viciului sunt, în primul rând: abrutizarea minţii şi slăbirea voinţei. Tinereţea este vârsta curajului, forţei entuziasmului, idealului, a capacităţii de sacrificiu. Tinerii mor la revoluţie; bătrânii profită doar pe urma lor, procurându-şi certificate de revoluţionari. Luptele sportive, războaiele nu se fac cu bătrâni: la 30 de ani cel mult, sportivii se retrag din sport; la 40-50 de ani militarii sunt trecuţi în rezervă. Prin urmare, lupta pentru castitate la tinereţe se poartă.

În încheiere, vă îndemn cu apostolul Pavel: "Luaţi toate armele lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea... Staţi gata, aşadar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii... luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale Celui rău. Luaţi, de asemenea, coiful mântuirii şi sabia Duhului" (Ef 6, 13-17).