PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VI-a
ȘI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu poftești femeia aproapelui tău.

Lupta pentru castitate

Castitatea a venit în lume odată cu Cristos. Cristos cel curat și feciorelnic, a voit să se nască dintr-o mamă curată și fecioară. Curat și feciorelnic a voit să fie și tatăl său purtător de grijă, curat și feciorelnic a fost și Ioan Botezătorul, cel care i-a pregătit calea în pustiu, iar ucenicul predilect i-a fost un ucenic feciorelnic; Ioan, căruia i-a îngăduit la Cina cea de Taină să-și plece capul pe pieptul său și să-i asculte bătăile inimii. Lui Ioan, ucenicului feciorelnic, și nu altuia Isus i-a încredințat-o la urmă pe Mama sa. Trebuie remarcat faptul că, în viața sa publică, Isus a îngăduit prigonitorilor săi să-l taxeze drept impostor, hulitor, nebun, gurmand, rebel și instigator la revoltă, stăpânit de diavol și tot ce mai putea inventa răutatea omenească; a îngăduit să fie bătut, pălmuit, scuipat. Un singur lucru nu a îngăduit: să i se arunce în față păcatul necurăției. În pustiu i-a îngăduit diavolului să-l ispitească, să-l atragă la mândrie, la lăcomie, la idolatrie. Dar pe terenul castității Satana nu a avut acces. În Apocalipsă, celor feciorelnici le este rezervat un loc special în preajma Mielului, pe care, urmându-l, cântă o cântare specială pe care alții nu o pot cânta.

Să ne gândim care era situația până la venirea lui Cristos în lume. Roma avea șase vestale, șase tinere care trebuiau să rămână fecioare, având misiunea să țină aprins focul sacru al Zeiței Vesta. Pentru a le încuraja să facă acest sacrificiu, să renunțe la căsătorie, Roma le acorda favoruri extraordinare. Vestalele erau mai presus de lege. Lictorii trebuiau să încline fasciile în fața lor; consulii trebuiau să le cedeze lor primul loc; mărturia lor la procese nu se punea în discuție; călăii îi cruțau pe condamnații la moarte dacă în drumul spre locul de execuție întâlneau o vestală și aceasta cerea grațierea. Cu toate favorurile și onorurile acordate, Roma nu a găsit niciodată, printre cele 200 de milioane de supuși ai săi, șase vestale care să accepte de bună voie să rămână fecioare. Și atunci a recurs la forță. A obligat șase tinere să rămână fecioare pentru a putea fi păstrat focul sacru al Imperiului. Iar pedeapsa pentru vestala infidelă era cumplită: era îngropată de vie. Vine Cristos. Nu promite favoruri, dimpotrivă, prigoană și cruce, nu amenință, nu obligă, ci doar invită. Și cine ar putea număra milioanele de tineri și tinere care au îmbrățișat idealul vieții de castitate desăvârșită pe care l-a trăit Cristos?

Dar nu este vorba numai de idealul castității desăvârșite la care sunt chemați, relativ, puțini, ci de virtutea castității ca atare, virtute pe care trebuie să o practice în mod desăvârșit și cei chemați la căsătorie până la căsătorie, și cei căsătoriți în funcție de starea lor specifică.

Marele predicator francez H. Lacordaire făcea din virtutea castității pe care Cristos a sădit-o în lume, o dovadă a divinității creștinismului. Unui tânăr care i se plângea că este ispitit împotriva curăției Lacordaire i-a răspuns: "Patima care te chinuie pe tine îi tiranizează pe cei mai mulți dintre oameni, ea este universală și victoria pe care Evanghelia a repurtat-o asupra ei este una din dovezile divinității creștinismului".

În continuare, vreau să dezvolt trei gânduri pe care Noul Catehism le formulează, tratând la porunca a VI-a despre chemarea la curăție.

Mai întâi, castitatea e o victorie, iar o victorie presupune un război: "Curăția cere o ucenicie a stăpânirii de sine, care este o pedagogie a libertății umane". Cuvântul ucenicie, folosit de Catehism, are sensul de luptă, de antrenament, de exerciții, așa cum se antrenează sportivii pe terenul de antrenament dacă vor să dobândească victoria la un meci, așa cum se exercită soldații pe poligonul militar dacă vor să dobândească victoria pe front, în război. Spune, în continuare, Catehismul: "omul, ori poruncește pasiunilor sale (adică luptă împotriva pasiunilor sale) și dobândește pacea, ori se lasă subjugat de ele și devine nefericit". Sunt cuvinte care confirmă un celebru dicton latin: "Si vis pacem, para bellum" (dacă vrei pacea, pregătește-te de război). Aici se adeverește întocmai cuvântul lui Isus: "N-am venit să aduc pace, ci sabie". Apostolul Pavel nu se jena să recunoască acest război pe care îl avea de purtat în el însuși și pe care îl descrie în Scrisoarea către Romani în termeni dramatici: "După omul dinlăuntrul meu îmi place legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primită de mintea mea și mă ține sclav legii păcatului care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va elibera de acest trup al morții?" (Rom 22-24).

Scrie mai departe Catehismul: "Cel care vrea să rămână credincios făgăduințelor de la botez și să reziste ispitelor va avea grijă să folosească mijloacele potrivite". Iar cel dintâi dintre mijloace este "cunoașterea de sine" (nr. 2340).

Când e vorba de cunoașterea de sine, primul lucru care trebuie știut este acesta: a fi ispitit, a fi înclinat spre necurăție e condiția normală a omului normal. N-ai nici un motiv să intri în panică, să te tulburi, să te simți umilit sau să fii complexat că ești cumva un caz special. E foarte exactă observația unui psihiatru francez, Dr. Déjerine, care scrie în cartea sa Psihonevroze: "Că e vorba de o somitate a științei, sau de un baron al finanțelor, sau de un moștenitor al tronului sau de cel mai modest dintre supușii săi, sentimentele care fac să acționeze oamenii sunt absolut asemănătoare".

N-au fost scutiți nici sfinții de ispitele de necurăție. Știm din viețile lor scrise în mod obiectiv, că, lăsând la o parte unele privilegii ale harului, pacea sufletească absolută de care s-au bucurat sfinții a fost răsplata unei lupte eroice împotriva ispitelor. Să ne amintim de Sfântul Toma de Aquino, de Sfântul Alfons Rodriguez, de Sfântul Iosif de Cupertino, de Sfânta Angela de Foligno, de Sfânta Ecaterina de Siena. Unii sfinți recurgeau la soluții extreme pentru a-și învinge ispitele deosebit de violente: Sfântul Petru Damiani se arunca în apă înghețată, Sfântul Benedict se tăvălea în spini.

Ascultați mărturisirea sinceră și impresionantă care vine din partea Sfântului Ieronim. Se retrăsese în pustiul sălbatic al Palestinei pentru a scăpa de dezmățurile și atracțiile Romei corupte. Dar a trebuit să continue lupta în pustiu: "Ah ! de câte ori în pustiu, în această imensă singurătate devorată de razele de foc ale soarelui, adăpostul sălbatic al călugărilor, m-am trezit cu imaginația în mijlocul plăcerilor seducătoare ale Romei! Mă așezam de o parte, plin de amărăciune. Ciliciul îmi apăsa mădularele; fața îmi era înnegrită ca a unui etiopian. În fiecare zi lacrimi, în fiecare zi gemete și când uneori somnul mă răpunea, oasele mele descărnate se prăbușeau pe pământul gol, fără a-și găsi odihnă.

Iar eu care mă condamnasem la această închisoare, (închisoarea lui poate fi văzută și astăzi: e o grotă săpată în stâncă în apropierea grotei în care s-a născut Cristos la Betleem), fără altă companie decât aceea a scorpionilor și a animalelor sălbatice, îmi închipuiam adesea că mă găsesc în vâltoarea petrecerilor romane! Da, postul ofilise dorințele mele, cu toate acestea sufletul meu ardea de dorințe!

Într-un trup înghețat, într-o carne dăruită, anticipat, morții, numai flăcările patimilor fierbeau necontenit... Petreceam săptămâni în post pentru a-mi ține în frâu trupul rebel... Mă afundam în pustiu... Zăream adâncul unei văi, un pisc prăpăstios, o stâncă abruptă, acolo îmi găseam un adăpost pentru rugăciune, o temniță pentru carnea mea mizerabilă". Concluzia pe care o trage Sf. Ieronim: "Păstrarea castității e un soi de martiriu" (Ep. XXIII către Eustochium).

În al treilea rând, scrie Catehismul: "Stăpânirea de sine este o lucrare de lungă durată. Niciodată nu se poate considera dobândită odată pentru totdeauna. Presupune un efort reluat la toate vârstele. Efortul pe care îl cere poate fi mai intens la anumite vârste ca, de exemplu, în copilărie și la adolescență, atunci când se formează personalitatea" (nr. 2342).

Într-adevăr, lupta pentru castitate începe la vârsta numită critică: la pubertate, la adolescență. Până acum castitatea a fost inocență, din acest moment ea devine virtute, se câștigă prin luptă. Să nu uităm că "virtute" vine din latinescul "virtus" și înseamnă forță, tărie. Dacă la această vârstă nu începe lupta, ci încep căderile, cu cât lupta de recuperare a castității începe mai târziu, cu atât șansele de recuperare sunt mai scăzute. Mulți așteaptă bătrânețea ca să se îndrepte, atunci când patimile se sting. E și o vorbă: la vârsta de 70 de ani omul fără să vrea devine virtuos. Complet fals: la această vârstă omul poate să devină impotent, dar nu virtuos. Șansele de corijare și de convertire scad cu cât omul înaintează în viciu. E mai ușor să te corectezi la 16 ani decât la 20 de ani; la 20 de ani decât la 30 de ani; la 30 de ani decât la 40 de ani. E abuzul în har, dar este și formarea reflexelor, a obișnuinței care devine o a doua natură. Sexualitatea e cel mai puternic drog și urmează legea drogului. Ca regulă generală, cine înaintează mult în aceste vicii, droguri, alcool, desfrâu, moare drogat, moare alcoolic, moare desfrânat. Efectele viciului sunt, în primul rând: abrutizarea minții și slăbirea voinței. Tinerețea este vârsta curajului, forței entuziasmului, idealului, a capacității de sacrificiu. Tinerii mor la revoluție; bătrânii profită doar pe urma lor, procurându-și certificate de revoluționari. Luptele sportive, războaiele nu se fac cu bătrâni: la 30 de ani cel mult, sportivii se retrag din sport; la 40-50 de ani militarii sunt trecuți în rezervă. Prin urmare, lupta pentru castitate la tinerețe se poartă.

În încheiere, vă îndemn cu apostolul Pavel: "Luați toate armele lui Dumnezeu ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea... Stați gata, așadar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa dreptății... luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale Celui rău. Luați, de asemenea, coiful mântuirii și sabia Duhului" (Ef 6, 13-17).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire