PORUNCI

PORUNCA a VI-a
ŞI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

Libertate şi sclavie

Formulată biblic, porunca a VI-a a lui Dumnezeu sună puţin diferit decât în formularea sa catehetică: "Să nu comiţi adulter!" sau, în traducerea Bibliei ortodoxe, "Să nu te desfrânezi!". Pedeapsa stabilită de Dumnezeu pentru cine încalcă această poruncă este severă: "Dacă se va desfrâna cineva cu o femeie măritată, adică dacă se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata" (Lev 20,10).

Într-un prim moment, se pare că această poruncă avea o motivaţie de natură pur juridică. Femeia fiind proprietatea bărbatului, atât bărbatul adulter, cât şi femeia adulteră lezează dreptul de proprietate a bărbatului înşelat. E tulburare de proprietate, cum se spune în limbajul juridic actual. Având în vedere revelaţia divină în ansamblul ei, formularea catehetică este pe deplin justificată: "Să nu faci fapte necurate!", indiferent cum sunt comise aceste fapte, de unul singur sau cu alţii. Şi nu e vorba numai de fapte necurate, ci de tot ce se împotriveşte virtuţii castităţii: gânduri, dorinţe, cuvinte ruşinoase.

Tratarea acestei porunci cere o înţelegere clară a sexualităţii.

Fără îndoială că sexualitatea umană în sine este bună, dacă este trăită după legile hotărâte de Dumnezeu, urmărind scopurile fixate de el. Dacă am spune altfel am cădea în erezia maniheistă. Dumnezeu, prin tot ce interzice în Biblie în porunca a VI-a, vrea să protejeze căsătoria, familia, iar prin aceasta urmăreşte binele şi realizarea persoanei umane. Exact acelaşi lucru îl urmăreşte Biserica prin morala sexuală pe care o propune. Scrie Papa Ioan Paul al II-lea în Familiaris Consortio: "În contextul unei culturi care deformează grav sau distruge de-a dreptul semnificaţia adevărată a sexualităţii umane, întrucât o dezrădăcinează din legătura sa esenţială cu persoana, Biserica simte mai urgentă şi de neînlocuit misiunea sa de a prezenta sexualitatea ca valoare şi îndatorire a persoanei în totalitatea ei creată, bărbat şi femeie, după asemănarea lui Dumnezeu"(32). Aţi reţinut din cuvintele Sfântului Părinte două expresii: persoana umană în totalitatea ei şi persoana creată după asemănarea lui Dumnezeu. Mentalitatea care domină lumea de astăzi - cel puţin societatea aşa-zisă creştină - este o mentalitate ateistă, materialistă, care mutilează persoana umană, negându-i dimensiunea sa spirituală şi reducând-o la dimensiunea sa animalică. Omul e un mamifer mai evoluat, dar tot animal.

Persoana umană e creată după asemănarea lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu este iubire, persoana umană este creată ca să iubească asemenea lui Dumnezeu. Dar dacă dimensiunea spirituală dispare din om, dispare şi asemănarea sa cu Dumnezeu, dispare şi iubirea umană, prin iubire înţelegându-se instinct, poftă, plăcere, adică ceea ce omul are în comun cu animalul.

Ce stabileşte Leviticul e o prevedere juridică pe care o găsim şi în alte legislaţii ale timpului. De pildă, codul lui Hammurabi la art.129 prevedea: "Dacă soţia unui bărbat este surprinsă în adulter cu un alt bărbat, să fie legaţi şi aruncaţi în apă. Dacă stăpânul soţiei (adică bărbatul) îşi lasă în viaţă soţia, atunci şi regele îl va lăsa în viaţă pe slujitorul său, supusul, (adică pe bărbatul prins în adulter)".

Iubirea autentică umană, aceea care reflectă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din om, poate să existe chiar făcând abstracţie de instinctul biologic, animalic, al reproducerii. Povesteşte marele binefăcător al celor suferinzi, Raoul Follereau, un fapt petrecut într-una din leprozeriile sale dintr-o insulă a Pacificului. O leprozerie e un spectacol de groază: cadavre care se mişcă, disperare, furie, răni, trupuri mutilate oribil. Dar în această atmosferă dezolantă, un bătrân lepros avea mereu ochii surprinzător de luminoşi şi de zâmbitori. Suferea în trupul său ca şi nefericiţii săi tovarăşi, dar ţinea la viaţă, nici vorbă de disperare şi dădea dovadă de o mare bunătate faţă de ceilalţi. Neputând să-şi explice acest miracol al vieţii în acest infern al leprozeriei, Follereau a voit să afle secretul. L-a pus pe bătrân, discret, sub observaţie. A descoperit că zilnic, cu regularitate, la răsăritul soarelui, bătrânelul se târa spre gardul care înconjura leprozeria, se aşeza întotdeauna în acelaşi loc şi aştepta. Nu aştepta răsăritul soarelui, nici spectacolul aurorei deasupra Pacificului. Aştepta până când, de cealaltă parte a gardului, apărea o femeie bătrână ca şi el, cu faţa acoperită de riduri foarte fine, cu ochii plini de bunătate. Femeia nu vorbea. Lansa doar un mesaj tăcut şi discret: un zâmbet şi bătrânelul răspundea cu un alt zâmbet. Dialogul acesta mut dura puţine clipe, după care bătrânelul se ridica şi se îndrepta, cu paşi mărunţi, spre barăci. Şi aşa, în fiecare dimineaţă. Un fel de împărtăşanie zilnică. Bătrânul, hrănit şi întărit cu acel zâmbet, putea să suporte încă o zi şi putea să reziste până la o nouă întâlnire cu zâmbetul acelui chip de femeie. Când Follereau l-a întrebat cine e femeia, leprosul i-a răspuns: "E soţia mea". Şi după o clipă de tăcere: "Înainte de a veni aici m-a îngrijit în ascuns, cu tot ce avea la îndemână. Un vraci i-a dat o unsoare... Dar totul a fost zadarnic. Atunci m-au luat şi m-au adus aici. Dar ea m-a urmat. Şi când o văd din nou în fiecare zi, numai de la ea ştiu că mai sunt în viaţă, numai pentru ea mai găsesc plăcerea de a trăi".

Anarhia sexuală din vremurile noastre îşi are rădăcinile în ateism: nici Dumnezeu, nici lege, nici răspundere, nici cont de dat în faţa cuiva. Problema etică este eliminată din comportamentul sexual. Bine şi rău este ce hotărăşte fiecare în mod subiectiv. Libertate totală, eliberare de tabu-uri. Scrie Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica Veritatis splendor: "Unele tendinţe ale culturii de astăzi... atribuie fiecărui individ sau grupuri sociale dreptul de a decide ce este bine şi ce este rău: ca şi cum libertatea umană ar putea să creeze valori şi s-ar bucura de un primat asupra adevărului, până acolo încât adevărul însuşi ar trebui considerat drept un produs al libertăţii".

De fapt, aşa-zisa libertate sexuală, e o iluzie de libertate, e "patologia libertăţii", cum o numeşte Marcel De Corte, care duce la degradarea omului şi la cea mai ruşinoasă formă de sclavie. Decalogul, aşa cum spuneam la începutul acestui curs de meditaţii, înseamnă zece căi spre libertate. Porunca a VI-a : "Să nu faci fapte necurate!" e una din aceste căi spre adevărata libertate. În această privinţă nu găsim cuvinte mai convingătoare decât cele scrise în Catehismul Bisericii Catolice: "Curăţia cere o ucenicie a stăpânirii de sine, care este o pedagogie a libertăţii umane. Alternativa este clară: omul, ori porunceşte pasiunilor sale şi dobândeşte pacea, ori se lasă aservit de ele şi devine nefericit. Demnitatea omului îi cere să se comporte conform unei alegeri libere şi conştiente, impulsionată şi determinată de o convingere personală şi nu sub simplul impuls al stimulilor instinctivi sau din cauza unei constrângeri exterioare. Omul dobândeşte o asemenea demnitate când, eliberându-se de orice sclavie a patimilor, se îndreaptă spre scopul său într-o alegere liberă a binelui şi îşi procură, în mod eficient, mijloacele corespunzătoare prin efortul şi priceperea sa" (nr. 2339).

Mai pe înţeles, vrea să spună Catehismul că cine luptă şi îşi înfrânează patima sexualităţii, îşi găseşte libertatea, pacea, bucuria; cine se lasă stăpânit de patimă, devine sclav, trist şi nefericit. Scriitorul Helmut Schulze, referindu-se la unul din marii responsabili ai depravării din timpurile noastre, S. Freud, remarcă faptul curios că în opera lui Freud nu există nici cuvântul bucurie, nici conceptul de bucurie. "Freud vorbeşte de plăcere, dar nu de bucurie. Un om care ajunge obosit şi transpirat, cu degetele rănite de stâncile ascuţite şi cu durere în muşchi pe vârful unui munte necucerit mai înainte, cu perspectiva de a fi nevoit să înfrunte imediat pericolele şi oboselile încă şi mai mari ale coborârii, probabil că nu simte nici o plăcere, în schimb simte bucuria cea mai mare care se poate imagina. E posibil să obţii plăcerea fără să plăteşti preţul unui efort atât de dur, dar în acest caz, cu siguranţă că nu ţi se aprinde în suflet scânteia divină a bucuriei".

Citind capitolul al IV-lea din Scrisoarea către Galateni, găsim un tablou complet al viciilor care marchează lumea de astăzi, de parcă apostolul Pavel ar fi contemporanul nostru. În capul listei e necurăţia: "Faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, vrăjitorie, vrajbe, certuri, gelozii, mânii, gâlcevi, dezbinări, invidie, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri". Apostolul descrie precis ce urmează după căderea în păcatul necurăţiei în diferitele lui forme. Urmează mai întâi, pierderea credinţei, ruperea raporturilor cu Dumnezeu, idolatria. Din pierderea credinţei se nasc surogatele credinţei: vrăjitoria, superstiţia, horoscopul. În al treilea rând, dacă necurăţia ucide iubirea, necurăţia e însoţită întotdeauna de violenţă, care se manifestă într-o sută de forme: mânie, ceartă, invidie, crimă. Iar cum necurăţia aduce nefericirea, tristeţea, pustiirea în inimă, desfrânatul caută să evadeze într-un paradis iluzoriu, drogându-se; Apostolul aminteşte drogul celor săraci: alcoolul, beţiile, chefurile. Apostolul spune clar unde sfârşeşte drumul ruşinii început cu păcatul necurăţiei: "Vă spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu".