PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA A V-A
Să nu ucizi.

Scandalul

Pe lângă viața trupului, viața biologică, omul posedă cealaltă viață, viața sufletului, viața spirituală, care constă în harul sfinților, în prietenia cu Dumnezeu. Porunca a cincea: "Să nu ucizi!" se referă nu numai la viața biologică, dar și la viața sufletului. Păcatul prin care i se ucide altuia viața sufletului e păcatul scandalului. E și aceasta o crimă. Și cum viața sufletului e infinit mai prețioasă decât viața trupului, e vorba de o crimă mult mai gravă decât distrugerea unei vieți biologice. Scandal - scandalum - etimologic înseamnă piatră de poticneală. Definiția Sfântului Toma de Aquino e cea mai bună: "Scandalul este un cuvânt, o faptă, o omisiune care este pentru alții ocazie de ruină sufletească".

Noul Catehism al Bisericii Catolice, în cadrul poruncii a cincea, nu putea să nu trateze și despre această formă de crimă, care este scandalul. Din cuvintele Catehismului se desprind limpede trei lucruri.

Mai întâi, scandalul, fiind vorba de o moarte sufletească, este o adevărată crimă. "Scandalul este atitudinea sau comportamentul care îl determină pe altul să săvârșească răul. Cel care scandalizează se face ispititorul aproapelui său... îl poate duce pe fratele său la moartea spirituală. Scandalul constituie o greșeală gravă dacă cel care îl provoacă... îl duce deliberat pe altul la o greșeală gravă" (nr. 2284).

Despre gravitatea acestui păcat vorbește însuși Cristos și nu cred că există în Evanghelie cuvinte mai severe decât cele care se referă la scandal. Punând un copilaș în mijlocul ucenicilor, Isus le spune: "Pentru oricine va scandaliza (va face să păcătuiască) pe unul din acești micuți, care cred în mine, ar fi mai bine să i se atârne de gât o piatră mare de moară și să fie înecat în adâncul mării. Vai lumii, din cauza scandalurilor! Nu se poate să nu vină scandaluri, dar vai omului prin care vine scandalul!" (Mt 18, 6-7). Cuvântul ebraic folosit de Isus, care s-a tradus cu "vai", în românește nu spune nimic, sau aproape nimic. În ebraică exprimă ceva mult mai amenințător. Mai bine tradus ar fi fost așa: Blestemată să fie lumea din cauza scandalurilor, blestemat să fie omul prin care vine scandalul! Ați reținut expresia folosită de Catehism: "Cel care scandalizează se face ispititorul aproapelui său". Este o aluzie transparentă la reproșul șocant pe care Isus i l-a făcut lui Petru: "Pleacă de la mine, Satano! Tu ești un scandal (o piatră de poticnire) pentru mine!" (Mt 16, 23).

Lucrurile sunt clare: cine dă scandal, cine este prilej de păcat pentru altul, face munca, meseria Satanei. Căci meseria Satanei aceasta este: să-i smulgă lui Dumnezeu sufletele și să le împingă la păcat, la pierzarea veșnică.

Dintre toți scriitorii Bisericii, Sfântul Bernard prezintă cel mai bine enormitatea și monstruozitatea acestui păcat. El arată că cei care dau scandal sunt mult mai periculoși decât prigonitorii Bisericii, ei de fapt, sunt cei mai mari prigonitori ai Bisericii. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a umilit pe sine, s-a făcut om asemenea nouă, a murit răstignit pe cruce. Cel care dă scandal zădărnicește toată lucrarea de mântuire înfăptuită de Cristos, dă în mâinile și în stăpânirea Satanei suflete pentru care Cristos și-a vărsat sângele. Călăii care l-au ucis pe Cristos au fost instrumente involuntare care au colaborat la planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Cel care prin scandal îi împinge pe alții la păcat dă peste cap planul de mântuire al lui Dumnezeu. Și în acest caz, se întreabă Sfântul Bernard: "Si Christus proprium sanquinem fudit in redemptionem animarum, nonne tibi videtur gravius peccare, qui avertit ab eo animas quas redemit, quam qui sanquinem Christi fudit?". (Dacă Cristos și-a vărsat propriul sânge pentru mântuirea sufletelor, oare nu ți se pare că păcătuiește mai grav cel care îndepărtează de la el sufletele pe care le-a mântuit, decât cei care au vărsat sângele lui Cristos?).

În al doilea rând, Catehismul atrage atenția asupra gravității deosebite pe care o are scandalul atunci când îl dau cei care dețin o anumită autoritate sau o anumită funcție: "Scandalul dobândește o gravitate deosebită datorită autorității celor care îl cauzează... Scandalul este grav atunci când vine din partea celor care, prin natura sau funcția lor, sunt obligați să-i învețe și să-i educe pe alții. Isus le reproșează acest păcat cărturarilor și fariseilor: îi compară cu niște lupi deghizați în miei" (nr. 2285). În continuare, Catehismul îi amintește expres pe profesorii care dau scandal elevilor.

E normal ca gravitatea scandalului să fie mai mare când e dat de cei care dețin o funcție sau o autoritate. Dacă un bețiv la un moment dat, în cârciumă, scoate pantoful și lovește cu el în masă, faptul trece neobservat. Dar când președintele Hrușciov la Conferința O.N.U. a scos pantoful din picior și a început să bată în tribună, faptul a provocat un scandal monstru: căci Hrușciov atunci reprezenta, întruchipa, un stat, un popor.

Dacă un muncitor pe șantier înjură sau vorbește murdar, lucrul acesta nu impresionează pe nimeni; dar când un seminarist sau un preot înjură sau vorbește murdar, e grav. Chiar dacă pe buzele altora aceste lucruri pot fi păcate ușoare, pe buzele seminaristului sau ale preotului ele devin grave.

Fără îndoială că gravitatea supremă păcatul scandalului o cunoaște la preoți. Veți zice: nu suntem preoți, nu ne interesează. Ba vă interesează. Preoții decăzuți, bețivi, destrăbălați, hoți, vânzători de frați, deci care dau scandal, provin întotdeauna din seminariști fără conștiință, fără morală, care intră în preoție în mod necinstit, pe ușa din dos. E deosebit de grav scandalul dat oamenilor de către preoți, căci ei sunt lumina lumii și sarea pământului și fără lumină, fără sare, fără conservant, lumea zace în întuneric și se corupe. "Causa ruinae populi sunt sacerdotos mali", scrie Sfântul Grigore cel Mare. (Cauza prăbușirii poporului sunt preoții răi). "Când voi vedeți un copac că se veștejește și că frunzele se îngălbenesc, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, voi vă dați seama că acel copac are o boală la rădăcini; la fel, când veți vedea un popor dezordonat, vă veți da seama, fără îndoială, că preoții care îl cârmuiesc sunt corupți". Sacerdos alter Christus: preotul îl întruchipează, îl personifică pe Cristos, el trebuie să arate lumii chipul lui Cristos. Or, un preot care dă scandal, ce chip al lui Cristos prezintă lumii? Un Cristos bețiv? Un Cristos cu țigările cele mai scumpe în gură? Un Cristos care își trădează frații și vinde Biserica? Un preot scandalos își trădează misiunea sa care este aceea de a salva și nu de a pierde sufletele. Într-un cimitir din Franța, pe mormântul unui medic se află această inscripție curioasă: "Ci gît par qui tant d'autres gisent" (Aici zace unul care i-a făcut pe foarte mulți să zacă, adică aici zace unul care, în loc să salveze vieți omenești, a ucis). Ce s-ar putea scrie pe mormântul celor chemați să salveze sufletele care, în loc să le salveze, prin viața lor scandaloasă, le împinge la osândă?

Dacă scandalul unui laic intră în mormânt odată cu el, scandalul clerului supraviețuiește după multe generații. Găsești parohii unde după multe generații lumea spune: a fost odată la noi un preot care era așa și așa. Scandalul se transmite verbal din generație în generație. "Cercetând istoria veche, scrie Sfântul Ieronim, (și, când scria el, istoria Bisericii nu avea mai mult de patru sute de ani) am găsit că cei care au sfâșiat Biserica și au împins popoarele la rătăcire nu au fost alții decât cei care au fost orânduiți de Dumnezeu ca preoți". Și ce a constatat el, s-a petrecut în continuare în Biserică. Toți făuritorii de erezii și de schisme au fost preoți, călugări, episcopi, patriarhi: Arius, Macedoniu, Nestoriu, Foție, Pelagiu, Eutiches, Luther, Zwingli, Calvin. Iar urmările scandalului lor, ereziile, dezbinările, sub o formă sau alta, continuă și azi și vor continua până la sfârșitul lumii, când, spune Mântuitorul: "Fiul omului va trimite pe îngerii săi și ei vor smulge din Împărăția lui toate scandalurile și pe cei care săvârșesc fărădelegea" (Mt 13, 41).

În sfârșit, spune Catehismul, cel care se face vinovat de scandal este răspunzător de răul pe care l-a favorizat direct sau indirect și, ca atare, este obligat să-l repare, să-l îndrepte (cf. nr. 2287). Cum? E foarte greu. De unde vorba lui Isus cu piatra de moară legată de gât.

Pocăința este singurul remediu. Așa cum a înțeles-o Sfânta Pelagia, cunoscută de toată lumea pentru viața sa destrăbălată. Într-o seară intră la ea un tânăr cu gânduri păcătoase. Cum trece pragul casei, tânărul cade dintr-odată mort. Consternată, Pelagia se convertește, face o spovadă generală, taie o mână a mortului și fuge cu ea în pustiu. Își face o celulă, atârnă mâna și, ori de câte ori o privește, își bate pieptul și cere iertare lui Dumnezeu, zicând: "Pelagia un suflet arde în iad din cauza ta".

Nu numai păcatul, dar și ceea ce în sine nu e păcat trebuie, pe cât posibil, să evităm dacă pentru alții e ocazie de păcat. Câtă delicatețe la apostolul Pavel: "Să mănânci carne jertfită idolilor, le scrie Corintenilor, nu-i nici un păcat, fiindcă, la urma urmei, idolii nu sunt nimic. Dar dacă un frate al meu pentru care a murit Cristos cade în păcat, se scandalizează, din cauza slăbiciunii lui, văzându-mă pe mine că mănânc carne închinată idolilor, în veci nu pun carne în gură" (Cf 1 Cor 8). Îndemnul adresat Corintenilor e pentru toată lumea: "Să nu dați scandal nimănui; nici Iudeilor, nici Grecilor, nici Bisericii lui Dumnezeu. După cum mă silesc și eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mulți, ca să se mântuiască" (1 Cor 10, 32-33).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire