Decalogul
pr. Claudiu Dumea
achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București
PORUNCA A IV-A
Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta
ca să-ți fie ție bine și să trăiești mult pe pământ.
Familia se întemeiază pe iubire
Ca introducere la tratarea poruncii a IV-a a lui Dumnezeu, Noul Catehism al Bisericii Catolice pune aceste cuvinte: "Isus le-a spus ucenicilor săi: "Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu pe voi" (In 13,34). Ca răspuns la întrebarea pusă despre cea dintâi dintre porunci, Isus spune: "Cea dintâi este: "Ascultă, Israele ! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn; să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta!". Iar a doua este aceasta: "Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți". Nu există poruncă mai mare decât aceasta" (Mc 12, 29-31).
Apostolul Pavel reamintește: "Cel care iubește pe semenul său a împlinit legea. Căci porunca: "Să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu râvnești", și toate celelalte se rezumă în aceste cuvinte: "Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (nr. 2196).
Porunca de a-l iubi pe Dumnezeu e cuprinsă în primele trei porunci de pe prima tablă a Decalogului. Porunca de a-l iubi pe aproapele e cuprinsă în celelalte șapte porunci scrise pe a doua tablă.
Așadar, înainte de a vorbi despre îndatoririle copiilor și ale părinților impuse de porunca a IV-a, trebuie să vorbim despre suprema îndatorire și a copiilor, și a părinților, care este aceea de a crea o atmosferă de dragoste, de afecțiune, de unitate și armonie în familie. Luăm cuvântul familie nu numai în înțelesul restrâns al termenului, dar și în înțelesul larg, adică orice comunitate umană în care unii dețin autoritatea de la Dumnezeu ca să conducă, iar alții se lasă conduși. Iubirea într-o familie, într-o comunitate, e o chestiune vitală. Așa cum o plantă nu poate crește, nu se poate dezvolta, nu poate ajunge la maturitate fără soare, fără căldură, la fel într-o familie fără căldura iubirii din partea părinților, copiii nu se pot dezvolta normal, nu pot ajunge la maturitate umană și creștină. Și invers: fără căldura iubirii copiilor, nici părinții nu se pot dezvolta normal ca părinți. Spune iarăși Catehismul: "La rândul lor, copiii vor contribui la creșterea și la sfințenia părinților lor" (nr. 2227). Nu numai părinții își cresc copiii, dar și copiii, în felul lor, își cresc părinții. Și așa cum pot fi copii ratați din cauza părinților, tot astfel pot fi părinți ratați din cauza copiilor. Despre importanța vitală a iubirii vorbește deosebit de frumos Papa Ioan Paul al II-lea într-o omilie din 4 noiembrie 1979:
"Chemarea cea mai mare a omului este chemarea la iubire. Iubirea dă vieții umane semnificația ei definitivă. Ea este condiția esențială a demnității omului, dovada nobleței sale sufletești. Sfântul Pavel spune că este "legătura desăvârșirii" (Col 3,14). E lucrul cel mai mare în viața omului, fiindcă iubirea adevărată poartă în sine dimensiunea veșniciei. E nemuritoare: "iubirea nu se va sfârși niciodată", citim în Prima Scrisoare către Corinteni (1 Cor 13,8). Omul moare în ceea ce privește trupul, fiindcă aceasta este soarta fiecărui om pe pământ, cu toate acestea moartea nu afectează iubirea care s-a dezvoltat în viața sa".
Fiindcă familia, după cum spune Conciliul II Vatican, este "biserică familială", semn și imagine a comuniunii dintre Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt, în timpurile noastre toate forțele iadului s-au dezlănțuit împotriva familiei pentru a lovi în Dumnezeu și în Biserică, la dispoziția acestor forțe punându-se marile finanțe ale lumii și mass-media care în cea mai mare măsură sunt în mâinile dușmanilor lui Dumnezeu. Această campanie a ajuns de-a dreptul furibundă în anul 1994, an pe care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea l-a declarat Anul Familiei. La 20 februarie a anului 1994, Sfântul Părinte spunea la Angelus:
"Din nefericire, trebuie să constatăm tocmai în acest An al Familiei inițiative întreprinse de o parte însemnată a mijloacelor de comunicare în masă, care în substanța lor se dovedesc a fi "anti-familiale". Sunt inițiative care dau prioritate la ceea ce provoacă descompunerea familiilor, căderea ființei umane: bărbat, femeie, copii. Căci numesc bine ceea ce în realitate este rău; și anume, despărțirile făcute cu ușurătate, infidelitățile conjugale care nu numai că sunt tolerate, dar sunt ridicate în slăvi, divorțurile, amorul liber, sunt uneori propuse ca modele de imitat. La ce servește această propagandă și cui îi servește? Din ce izvoare se nasc? "Tot pomul bun - spune Isus - face roade bune, și tot pomul rău face roade rele" (Mt 7, 17). Așadar, e vorba de un pom rău pe care omenirea îl poartă în ea, și pe care îl cultivă cu ajutorul unor uriașe cheltuieli financiare și cu sprijinul puternicelor mijloace de comunicare în masă".
Membrii familiei au o obligație cu totul aparte de a pune în practică porunca lui Cristos: "Să iubești pe aproapele tău". Căci cine-ți este mai aproape decât cei cu care trăiești împreună în casă, în comunitate, sub același acoperiș? Însă în foarte multe cazuri iubirea este o simplă lozincă fără acoperire în practică. Filosoful Bertrand Rusell scria despre un prieten al său că nutrea o mare dragoste pentru omenire și în același timp avea o ură plină de dispreț față de cei mai mulți dintre indivizi: "Iubea omenirea, dar nu putea să suporte lumea".
Ceea ce distruge climatul de iubire și armonie într-o familie, într-o comunitate, este faptul că iubirea se întemeiază pe iluzie, pe utopie, nu pe realitate. Adică pe iluzia că există o familie, o comunitate perfectă în care toți sunt desăvârșiți ca îngerii lui Dumnezeu. Așa poți ajunge să-ți iubești iluzia ta, nu lumea reală. Dietrich Bonhoeffer, înainte de a fi închis la Auschwitz, a fost director de seminar la Finkenwalde. Din propria experiență el și-a dat seama cât de distrugătoare poate să fie utopia unei comunități ideale, desăvârșite, desăvârșit fiind numai Dumnezeu. Scria: "Cine iubește propriul ideal de comunitate creștină mai mult decât comunitatea creștină însăși, va distruge orice comuniune creștină".
La un preot vine odată un bărbat tânăr, abia căsătorit, și se plânge că e cu desăvârșire deziluzionat de femeia cu care se căsătorise. Ce sperase și ce aflase! Și fusese femeia viselor sale! "Dă divorț", îi spune preotul. Bărbatul rămâne mirat și chiar scandalizat de un asemenea sfat venit de la un preot. "Cum așa?". "Uite, continuă preotul, ți-ai făcut o imagine, o icoană idealizată a femeii perfecte. Dă divorț de femeia din icoană, pune icoana pe perete, închină-te la ea și recăsătorește-te cu soția ta adevărată, reală, cu defecte și calități ca toți oamenii". Aceeași deziluzie născută din iluzii utopice o pot trăi și cei care intră într-o comunitate religioasă, în seminar, în mănăstire, și văzând că nu găsesc acolo numai îngeri, se întâmplă ca unii să umble din seminar în seminar, din mănăstire în mănăstire, după cum cei căsătoriți trec din divorț în divorț, căutând ceea ce nu există decât în imaginația lor.
Dar la fel de distrugător ca și idealismul utopic este contrariul acestuia: fatalismul cinic. Ultra-realiștii care zic: nu se poate face nimic; s-a încercat totul; nu merge; n-au schimbat lucrurile cei dinaintea noastră, nu o să le schimbăm noi. Și atunci se trece la privatizare în familie, în comunitate. Fiecare cu buticul lui, cu viața lui, cu interesele lui, cu egoismul lui, nutrind dispreț față de toată lumea. O atitudine de pesimism radical născut din principiul. "Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii".
Acestea sunt cele două cauze pentru care toți în familie, în comunitate, se critică reciproc, se judecă, se condamnă, se acuză unii pe alții; toată lumea e nemulțumită de toată lumea. Iubirea într-o familie, într-o comunitate, se întemeiază pe un realism sănătos, pe recunoașterea sinceră că fiecare are limite, slăbiciuni, scăderi omenești. Se întemeiază pe încercarea de a-și vedea fiecare și de a-și corecta propriile greșeli, pe suportarea și iertarea reciprocă, pe corijarea fraternă făcută fără a răni. "Înainte de a te plânge că strada e murdară, zice un proverb oriental, fă curat în dreptul porții casei tale". Într-o zi se prezintă un tânăr la un eremit și îi cere sfat: cum ar putea să schimbe lumea aceasta atât de rea și mizerabilă în mijlocul căreia e condamnat să trăiască? "Tinere, răspunde sfântul monah, nu există decât o cale destul de ușoară și la îndemâna tuturor: tu să devii bun și sfânt, eu voi încerca, de asemenea, să fiu bun și sfânt și în felul acesta lumea aceasta nenorocită și mizerabilă va avea cu doi mizerabili mai puțin".
Frumoasă este parafrazarea Psalmului 127 pe care o face psihologul Don Piero Balestro în cartea sa Parlare di amore:
"Dacă temelia unei familii nu este iubirea, puțin contează să construiești o casă frumoasă!
Dacă temelia unei familii nu este iubirea, puțin contează să faci proiecte mari și să ai inițiative multe!
Dacă temelia unei familii nu este iubirea, puțin contează să întărești forțele polițienești!
Dacă temelia unei familii nu este iubirea, atunci autoritatea nu este slujire, ci samavolnicie: fără iubire poți fi autoritar, dar nu poți avea autoritate.
Dacă într-o familie lipsește iubirea, puțin contează să te zbați ca să agonisești și să trăiești având mulți bani. Dacă într-o familie lipsește iubirea, puțin contează să te îmbraci bine și să te arăți, în exterior, fericit; îți va lipsi întotdeauna bucuria inimii, care este darul lui Dumnezeu".