PORUNCI

PORUNCA A IV-A
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta
ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ.

"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta"

Importanţa poruncii a IV-a a fost bine scoasă în evidenţă de către vechii învăţători ai Israelului. Potrivit unei tradiţii rabinice, porunca de a da cinstea cuvenită părinţilor este superioară poruncii de a da cult lui Dumnezeu, fiindcă Scriptura pe sărac nu îl obligă să plătească zeciuială şi să aducă jertfe la templu, în schimb, spuneau rabinii, pe părinţi trebuie să-i cinsteşti "indiferent că eşti sărac sau bogat, chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti din poartă în poartă".

Dacă întreg Decalogul a fost săpat de Dumnezeu în inima omului, mai înainte de a fi fost scris de degetul lui Dumnezeu pe cele două table ale Legii dată lui Moise pe muntele Sinai, dacă întreg Decalogul face parte din zestrea genetică cu care orice om vine pe lume, această poruncă, a IV-a, care consfinţeşte legătura intimă dintre părinţi şi copii, este cel mai adânc săpată nu numai în inimile oamenilor, dar şi în inimile animalelor şi ale păsărilor. Nu s-a auzit vreodată ca o fiară, oricât de crudă şi flămândă ar fi ea, să-şi mănânce propriul pui sau puiul părinţii. Respectul, grija faţă de părinţi, este o lege prezentă în toate codurile scrise sau nescrise de conduită umană pe care le găsim la toate popoarele din toate timpurile. În civilizaţiile antice găsim exemple admirabile de respect faţă de părinţi din partea copiilor.

Ne amintim de cazul celebru a lui Eneas, când flăcările au cuprins Troia. Cetăţenii încercau să salveze şi să scoată din cetate lucrurile mai de preţ pe care le aveau. Eneas iese şi el din Troia cu comoara sa cea mai preţioasă pe umeri, pe care voia să o salveze : era bătrânul său tată Anchise. Din instinct copilul, în cazul în care nu e un copil degenerat, vrea să-şi aibă părinţii alături în momentele cruciale ale vieţii sale. Faimosul general al grecilor din antichitate, Epaminonda, după o răsunătoare victorie, spunea: "Bucuria mea cea mare în aceste momente este să mă gândesc ce vor simţi părinţii mei când vor afla vestea unei victorii atât de mari".

Când Papa Ioan al XXIII-lea, abia ales Papă, a urcat pe "sedia gestatoria" (tronul papal portabil) pentru prima oară şi era purtat pe umeri de garda elveţiană, părea foarte absent, purtat cu gândurile departe: "Sanctitatea Voastră" - l-au întrebat cei din anturaj la sfârşitul ceremoniei - "păreaţi foarte gânditor. La ce vă gândeaţi când eraţi purtat pe "sedia gestatoria"? Răspunde Papa: "Gândurile mele erau la Sotto il Monte, satul meu natal. Şi mă întrebam: "Ce ar zice mama dacă m-ar vedea în aceste clipe?"

Pe câmpul de luptă, soldaţii răniţi, în agonie, în delir nu-şi cheamă nici soţia, nici logodnica, ci mama. Exemplul cel mai strălucit este exemplul lui Isus care în clipele supreme ale agoniei şi morţii sale pe cruce, pe Calvar, a voit să o aibă alături pe mama sa.

Cinstea datorată părinţilor se datorează pe faptul că Dumnezeu cedează părinţilor calitatea sa de Creator. Un vechi învăţător al Israelului, când auzea paşii mamei sale, se ridica în picioare şi spunea: "Mă ridic în picioare când mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu".

Nu făcea literatură când spunea aşa ceva. Şi fiindcă autoritatea respectată în părinţi nu este a părinţilor, ci este a lui Dumnezeu, porunca a IV-a este apodictică, adică necondiţionată, nu e legată de calităţile sau defectele părinţilor. Nu spune: Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta dacă merită cinste, dacă sunt buni şi ireproşabili. Dar dacă sunt decăzuţi, beţivi, înjură , nu se îngrijesc de familie, blestemă şi se ceartă, ce altceva pot aştepta decât dispreţ? În spiritul Decalogului şi în gândul lui Dumnezeu, este exclusă ipoteza că ar exista taţi şi mame care nu ar fi vrednici de cinste.

Am citit un caz impresionant petrecut la Viena pe vremea împăratului Iosif al II-lea. Un grup de puşcăriaşi condamnaţi la muncă forţată lucrau în marea piaţă Graben din faţa palatului imperial. Baronul Kressler, consilier imperial, vede la un moment dat pe fereastra palatului, în piaţă, un lucru care îl şochează: un student se apropie de un puşcăriaş şi îi sărută mâna. Îl cheamă imediat la el şi îl dojeneşte: "Nu se cuvine să săruţi în public mâna unui puşcăriaş". "Dar Excelenţă", se scuză tânărul cu lacrimi în ochi, "e tatăl meu". Faptul ajunge la urechile împăratului Iosif al II-lea care îl graţiază imediat pe deţinut, spunând: "Un tată care îşi educă atât de bine copilul nu poate fi un delicvent de rând".

In general, nu păcatele, nu imoralitatea părinţilor îi fac să-şi piardă în ochii copilului autoritatea şi respectul cuvenit, ci faptul că părinţii sunt bătrâni, nu mai au frumuseţea fizică şi prospeţimea judecăţii care, în mod firesc, slăbesc odată cu anii. Acesta este motivul pentru care adesea copiii îşi dispreţuiesc părinţii, se ruşinează de ei, nu vor să se facă de râs cu ei. De unde avertismentul pe care Dumnezeu îl face în cartea lui Ben Sirah: "Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea, fii îndurător şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere... Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa" (Sir 3, 12-13 16).

Am vorbit până acum de relaţia copii - părinţi. Dar nu este de ajuns. Găsim scris în Catehismul Bisericii Catolice: "Porunca a patra se adresează în mod expres copiilor în relaţiile cu tatăl şi cu mama lor, pentru că această relaţie este cea mai universală. Ea se referă, de asemenea, la relaţiile de rudenie cu membrii grupului familial. Ea cere să se acorde cinstire, afecţiune şi recunoştinţă bunicilor şi străbunilor. In sfârşit, se extinde la îndatoririle elevilor faţă de profesori, ale angajaţilor faţă de patroni, ale subordonaţilor faţă de şefii lor, ale cetăţenilor faţă de patria lor, faţă de cei care o administrează sau o guvernează" (nr. 2199).

Cu alte cuvinte, cinstire, afecţiune şi recunoştinţă datorăm nu numai celor care ne transmit de la Dumnezeu viaţa biologică, dar tuturor celor care ne ajută să păstrăm această viaţă şi celor prin care ni se transmite viaţa supranaturală, morală, spirituală, intelectuală. În acest sens, spune Catehismul mai departe: "Creştinii datorează o recunoştinţă deosebită celor de la care au primit darul credinţei, harul Botezului şi viaţa în Biserică. Poate fi vorba de părinţi, de alţi membri ai familiei, de bunici, de păstori, de cateheţi, de alţi învăţători sau prieteni" (nr. 2220).

Din libertate se naşte bucuria cea mai mare. Dar când tata şi mama, în loc să garanteze libertatea pe care o voieşte Dumnezeu, o blochează?