PORUNCI

PORUNCA a III-a
Adu-ţi aminte să sfinţeşti
ziua Domnului.

Ziua carităţii

Duminica este ziua prin excelenţă a carităţii. Destinatarul carităţii duminicale nu este doar aproapele. Este vorba de o triplă caritate: caritate, iubire, faţă de creaţia lui Dumnezeu, caritate, milă faţă de noi înşine, caritate, iubire faţă de semenii noştri în suferinţă.

Mai întâi, este vorba de caritate, de milă, pentru creaţia care a ieşit din mâinile lui Dumnezeu. De remarcat că Dumnezeu are grijă să fie scutit de suferinţa muncii sâmbăta nu numai evreul, nu numai străinul şi sclavul, nu numai animalele din bătătură, dar şi pământul trebuie lăsat să se odihnească şi să-şi tragă sufletul. Mai mult, odată la şapte ani, în anul sabatic, pământul trebuie lăsat nelucrat, deci trebuie lăsat să se odihnească un an întreg.

Dacă sabatul, în creştinism duminica, este memorialul creaţiei şi ziua în care este sfinţită creaţia ieşită din mâinile lui Dumnezeu, aceasta este ziua de sărbătoare pentru întreaga creaţie.

Celebrând memorialul creaţiei, duminica creştinii sunt invitaţi să respecte mai mult ca în orice zi natura şi să celebreze pe Creator împreună cu întreaga creaţie. În realitate, duminica este ziua în care creştinii dau dovadă de totală lipsă de caritate şi milă faţă de natură: e ziua în care pângăresc, mutilează, murdăresc, necinstesc creaţia lui Dumnezeu uneori prin adevărate acte de vandalism. Ştim cum arată locurile cele mai frumoase ale naturii - pădurile, pajiştile, apele - după ce pleacă cei care petrec duminica la iarbă verde. Dezolant. În minte ne vin cuvintele barbarului Attila: "Unde calcă copita calului meu nu mai creşte iarbă".

Gândindu-se la profanarea creaţiei lui Dumnezeu, tocmai în ziua de duminică, Papa Ioan Paul al II-lea la rugăciunea Angelus din 19.10.1986 spunea aceste cuvinte:

"Adesea omul tratează natura în mod egoist, distrugându-i multe bogăţii, murdărindu-i frumuseţile şi poluând mediul natural în care este chemat să trăiască. E necesar ca omul să-şi îndrepte privirea spre natură ca spre un obiect de admiraţie şi de contemplaţie, văzând în ea oglinda iubirii Creatorului! Natura e o carte. Omul trebuie să o citească, nu să o murdărească. În paginile ei există un mesaj care aşteaptă să fie descifrat: e un mesaj de iubire, prin care Dumnezeu vrea să ajungă la inima fiecăruia pentru a o deschide la speranţă".

A doua formă de caritate duminicală: caritatea faţă de noi înşine.

Spuneam într-una din meditaţii că ziua Domnului e ziua libertăţii: ziua eliberării din sclavia Egiptului în iudaism, ziua eliberării din sclavia păcatului în creştinism. Ne întrebăm: cum sărbătoreşte ziua libertăţii creştinul care îşi petrece duminica legat cu lanţurile păcatului, sclav sufleteşte? Preceptele Bisericii ne cer să ne abţinem, duminica, de la muncile servile. Ce sunt muncile servile? Sunt muncile pe care le făceau în antichitate sclavii. Explică Sfântul Augustin cum putem petrece duminica făcând muncă de sclav: "Ce vrea să spună să te abţii de la munci servile? Înseamnă să te abţii de la păcat. Şi cum putem noi face muncă de sclavi? Ne-o spune Domnul: «Oricine săvârşeşte păcatul e sclavul păcatului»".

În dialogul său cu Trifon, Sfântul Iustin afirmă cu tărie primatul libertăţii şi odihnei sufleteşti asupra libertăţii şi odihnei trupeşti în ziua Domnului, reproşându-le iudeilor: "Legea nouă cere ca să respectaţi mereu sabatul iar voi, fiindcă staţi fără să faceţi nimic o zi întreagă, vă închipuiţi că sunteţi pioşi. Voi nu reflectaţi asupra naturii preceptului. Domnul nu-şi găseşte plăcerea în aceste lucruri. Dacă există între voi un sperjur sau un hoţ, să înceteze de a mai fi. Dacă există un desfrânat să facă pocăinţă şi atunci va observa sabatele desfătărilor, sabatele adevărate". Cuvinte care trebuie spuse şi repetate acelor creştini care îşi închipuie că observă odihna duminicală stând toată ziua pe marginea şanţului sau în cârciumă. Odihna trupească fără odihna sufletească duminica înseamnă trândăvie. Şi ce este odihna sufletească? Ne-o explică foarte frumos Sfântul Augustin: "Adu-ţi aminte de ziua sabatului ca să o sfinţeşti. E porunca a treia. Ea pare să se impună o odihnă care este liniştea inimii şi a sufletului, rodul unei conştiinţe curate. Această odihnă ne sfinţeşte fiindcă e prezent Duhul lui Dumnezeu. Neliniştiţii se sustrag acţiunii Duhului Sfânt, ca şi iubitorii de certuri, răspânditorii de calomnii, dornici mai mult de dispute decât de adevăr. Neliniştea lor îi face incapabili de odihna sufletească a sabatului. Sabatul (odihna) poruncită să o celebrăm e în inima noastră sub acţiunea sfinţitoare a Duhului lui Dumnezeu, menită să îndepărteze orice fel de nelinişte" (Sermo 8,4.4).

Programul de spovezi sâmbăta seara. Un obicei existent în toate bisericile noastre, dacă a dispărut ici, colo, el trebuie reintrodus. Dar şi duminica este zi de spovadă şi penitenţă. Nu vine aceasta în contradicţie cu bucuria zilei de duminică? Nu, dimpotrivă. Aducând eliberarea sufletească, spovada, pocăinţa, e poarta prin care intră în inimă bucuria şi îi dă creştinului dreptul de a se aşeza la ospăţul euharistic, asemenea fiului risipitor care, după ce s-a căit şi s-a mărturisit, a putut să se bucure de banchetul pregătit de tatăl său.

În sfârşit, duminica este ziua carităţii faţă de aproapele. Scrie Catehismul Bisericii Catolice: "Creştinii care dispun de timp liber să-şi amintească de fraţii lor care au aceleaşi trebuinţe şi aceleaşi drepturi şi nu se pot odihni din cauza sărăciei şi a mizeriei. Prin tradiţie, duminica este consacrată faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor şi bătrânilor" (2186).

Dacă ziua Domnului e ziua bucuriei, nu poţi să te bucuri în mod egoist, văzând că alţii nu se bucură, din cauza bolii sau a sărăciei. Acesta este motivul pentru care Isus îi vindeca pe bolnavi, de preferinţă, sâmbăta, spre scandalul şi indignarea fariseilor. Dacă ziua Domnului e ziua eliberării şi a salvării, Isus îi elibera în această zi pe cei legaţi de suferinţă. De aici cuvintele "a salva", "a elibera" pe care le repetă mereu în replicile date farizeilor: "Vă întreb, e permis în zi de sâmbătă să faci binele sau răul, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?" (Lc 6,9). "Femeie, eşti eliberată de neputinţa ta... Femeia aceasta, care este o fiică a lui Abraham, şi pe care Satana o ţinea legată de 18 ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?" (Lc 13,12.16).

Urmând exemplul lui Isus, creştinii au dedicat în mod deosebit duminica practicării faptelor de caritate. Aşa proceda apostolul Pavel, după cum rezultă din îndemnul făcut Corintenilor: "Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi (creştini), să faceţi şi voi cum am rânduit Bisericilor Galaţiei. În ziua întâi a săptămânii (duminica), fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu. Şi când voi veni, voi trimite cu scrisori pe cei pe care îi veţi socoti vrednici ca să ducă darurile voastre la Ierusalim" (1Cor 16,1-3).

Era normal ca acest gest de caritate - colecta - să se facă în cadrul Euharistiei, devenind astfel rit liturgic; acest gest de iubire faţă de săraci este răspunsul concret la gestul de iubire al lui Cristos care îşi sacrifică viaţa pentru noi. Sfântul Iustin, descriind desfăşurarea liturghiei pe la anul 150, descrie astfel colecta: "Cei bogaţi, care au bunăvoinţă, dau după bunul plac cât vor şi ce se adună este aşezat în faţa celui care prezidează. Acesta îi ajută pe orfani, pe văduve, pe cei care duc lipsă din cauza bolii sau din alt motiv, pe cei din închisoare, pe oaspeţii care vin din alte localităţi, într-un cuvânt, îi avem la inimă pe toţi cei care se află în nevoi" (Apol. I, 67).

Între timp, colecta sau strângerea de ajutoare la ofertoriu a dispărut. A mai rămas ceva la liturghia canonizării sfinţilor, erau aduse păsări ale căror culori întruchipau virtuţile sfinţilor canonizaţi. Acesta nu mai era simbolism liturgic, ci alegorism medieval.

Noua reformă a reintrodus ritul ofertoriului, nu ca o reînviere a alegorismului medieval, ci în toată simplitatea şi autenticitatea de la început. Ritul este descris astfel la numerele 49-50 din I.G.M.R." "La începutul liturgiei euharistice sunt aduse la altar darurile care vor deveni Trupul şi Sângele lui Cristos... Se pot oferi de asemenea bani sau alte daruri pe care le aduc credincioşii sau sunt adunate în biserică pentru săraci sau pentru biserică. Acestea sunt aşezate într-un loc potrivit, nu pe masa euharistică. Procesiunea de prezentare a darurilor este însoţită de cântarea de la ofertoriu. Cântarea se prelungeşte cel puţin până când darurile sunt aşezate pe altar". E vorba de cântarea care exprimă caritatea. Ce păcat însă că acest moment liturgic în multe biserici e transformat în show, în montaj! Se aduc la ofertoriu tot felul de lucruri, de pildă, porumbei care sunt lăsaţi să zboare spre distracţia credincioşilor, se recită tot felul de texte, de alegorii forţate. Putem fi siguri că Dumnezeu nu se distrează văzând un asemenea spectacol.

Iarăşi ne întrebăm: a sacrifica banul, timpul, efortul pentru cei în suferinţă, duminica, în cadrul liturghiei sau în afara ei, nu e o suferinţă şi prin aceasta bucuria duminicală este umbrită? Nu, dimpotrivă, este sporită. Căci bucuria adevărată se naşte din suferinţă. E o realitate pe care a exprimat-o astfel Beethoven când a compus Simfonia a IX-a:

"Ah, să celebrezi bucuria! Să o cânţi, să o cânţi mereu!... Noi muritorii cu suflet nemuritor, noi ne-am născut nu numai pentru suferinţă, dar şi pentru bucurie şi putem spune că cei mai buni dintre noi prin suferinţă ajungem la bucurie".