PORUNCI

PORUNCA a III-a
Adu-ţi aminte să sfinţeşti
ziua Domnului.

Martorii bucuriei

Femeilor venite dis-de-dimineaţă cu miresme ca să ungă trupul lui Isus, îngrozite când au găsit piatra răsturnată şi mormântul gol, îngerii îmbrăcaţi în haine strălucitoare le-au zis: "De ce îl căutaţi pe cel viu printre cei morţi? Nu este aici, a înviat" (Lc 24,5-6).

Nouă celor care îl căutăm permanent pe Cristos printre cărţile moarte de istorie, de exegeză, de teologie, îngerii ne-ar putea spune aceleaşi cuvinte: "De ce îl căutaţi pe cel viu printre cei morţi?" Locul unde îl putem găsi pe cel viu e acolo unde se celebrează Euharistia. De aceea, chiar din timpurile apostolilor, participarea în zi de duminică, în ziua în care e celebrat Paştele săptămânal, a însemnat şi înseamnă întâlnirea săptămânală cu Cristos înviat.

Bucuria pe care suntem obligaţi să o trăim deosebit de intens în ziua de duminică, este legată şi cauzată tocmai de această întâlnire cu Cristos cel înviat.

Duşmanul numărul unu al bucuriei, spuneam în meditaţiile precedente, e îndoiala, teama, tulburarea care ni se strecoară în inimă.

Marea preocupare a lui Isus a fost de a salva bucuria din inimile ucenicilor săi în timpul celor trei ani cât i-a avut în preajma sa, de a nu-i lăsa să cadă pradă tulburării, descurajării, demoralizării, tristeţii. "Nu te teme, turmă mică" (Lc 12,32). "De ce aveţi frică, oameni cu puţină credinţă? Nu vă temeţi, voi sunteţi mai de valoare decât multe păsări" (Lc 12,7). "Curaj, eu am învins lumea" (In 16,33). Dar efortul lui Isus de a izgoni teama şi tristeţea din inimile ucenicilor săi se înteţeşte înainte şi după Învierea sa. "V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină" (In 15,11). "Întristarea voastră se va preface în bucurie" (In 16,20). "Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura" (In 14,28). "Nu vă voi lăsa orfani, mă voi întoarce la voi" (In 14,18). "Vă voi vedea din nou, inima voastră se va bucura şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (In 16,22). Femeilor, mâhnite şi preocupate de îndepărtarea pietrei de pe mormânt, Isus le ia şi de pe inimă o piatră de mormânt: "Nu vă temeţi!Femeie, de ce plângi?" Celor doi ucenici în drum spre Emaus, demoralizaţi şi fără nici o speranţă: "Ce sunt cuvintele pe care le vorbiţi şi de ce sunteţi trişti?" În toate apariţiile după Înviere, mereu acelaşi îndemn: "Nu vă temeţi!"

Învierea lui Isus a fost ca o explozie puternică: răsunetul acestei explozii trebuie să ajungă până la marginile pământului şi să se prelungească până la sfârşitul veacurilor. Cunoaşteţi, fără îndoială, teoria cu privire la crearea universului, aparţinând Monseniorului Jules Lemaître, profesor la Universitatea din Louvain, teorie acceptată de aproape toţii oamenii de ştiinţă. E vorba de acel bing-bang iniţial care s-a petrecut acum vreo cinsprezece miliarde de ani în urmă. Aşa-zisul atom primar care conţinea în el toată materia şi toate energiile universului a explodat ca o bombă şi aşa s-au format pământul, stelele, galaxiile. Toate corpurile cereşti, toate galaxiile, se mişcă ca schijele unei bombe dinspre centru spre periferie cu o viteză uluitoare. Zicem că Dumnezeu a creat lumea. Corect trebuie spus că Dumnezeu crează lumea. Nu a terminat-o încă de creat. Universul e în continuă expansiune. Biserica întotdeauna a considerat că Învierea lui Cristos este o nouă creaţie, mult mai mare şi mai importantă decât prima creaţie. Învierea lui Isus a fost o adevărată explozie, de aceea arta creştină ni-i reprezintă pe soldaţii puşi de pază la mormântul lui Isus, răsturnaţi la pământ. Se crează un nou univers în permanentă expansiune. Vibraţiile acestei explozii se propagă pretutindeni, până la sfârşitul lumii. E o explozie de bucurie. Ucenicii sunt trimişi în lumea întreagă să ducă această veste, această bucurie a Învierii în lume. Ei sunt martori ai Învierii, martori ai bucuriei. Dar ei nu pot purta bucuria, vestind-o cu buzele, dacă în inimi şi pe feţe poartă tristeţea. În acest caz, mărturia lor devine contra-mărturie şi ipocrizie: încearcă să dea lumii o bucurie pe care ei nu o posedă. De aceea marea preocupare a lui Isus, de a izgoni teama, tristeţea, tulburarea din inimile ucenicilor şi de a sădi în ele bucuria.

Această misiune a primilor ucenici trebuie să o continue celelalte generaţii de ucenici până la sfârşitul veacurilor. Conciliul II din Vatican reaminteşte această chemare şi această misiune când afirmă că orice botezat trebuie să fie în lume "un martor al Învierii lui Cristos şi un semn al Dumnezeului celui viu" (LG 38). Martor al Învierii în lume este acelaşi lucru cu martor al bucuriei în lume. Creştini trişti şi mai ales slujitori ai altarului trişti şi veşnic nemulţumiţi, ei care sunt martori calificaţi ai Învierii, înseamnă martori în lume ai unui Dumnezeu trist, ai unui Cristos trist, ai unei Biserici triste.

Papa Ioan Paul al II-lea le adresa acum câţiva ani în urmă francezilor această întrebare patetică: "Franţa, ce ai făcut din botezul tău?" La fel de bine ar fi putut să întrebe: "Creştinilor, ce aţi făcut din bucuria botezului vostru?"

Tristeţea creştinilor, liturghiile lor triste la care vin adesea forţaţi, ameninţaţi, la care participă cu plictiseală şi neplăcere, în care nu se vede entuziasmul întâlnirii cu Cristos cel Înviat, a creat la mulţi necredincioşi convingerea că religia creştină e o religie a pesimismului radical, incapabil de a aduce omenirii o rază de bucurie. Mulţi scriitori contemporani îi aplică lui Cristos, Sfintei Fecioare Maria, sfinţilor, masca pe care o văd pe faţa creştinilor.

G. Carducci i se adresează lui Cristos cu aceste cuvinte: "Martir răstignit, tu răstigneşti sufletele şi contaminezi cu tristeţe atmosfera". Ibsen îl numeşte pe Cristos "Galileanul care zdrobeşte bucuria umană şi care întunecă soarele cu templele sale", "duşman al bucuriei având mâinile însângerate". G. D'Annunzio o numeşte pe Maria "Fecioara înveşmântată în tristeţea absolută". Creştinii, spunea Nietzsche "ar trebui să-mi cânte un cântec mai vesel ca să pot crede în salvatorul lor. Ucenicii lui trebuie să aibă feţe de salvaţi".

Tristeţea, nemulţumirea de pe feţele creştinilor, poate contribui mult la răspândirea şi la consolidarea ateismului. Odată un ateu făcea unui grup de credincioşi această mărturisire: "Eu am nevoie de tristeţea voastră pentru a-mi alimenta ateismul meu. Numai aşa pot rămâne neclintit în ateismul meu. Bucuria voastră mă face să mă clatin în convingerile mele ateiste. Bucuria voastră îmi provoacă criză".

Papa Paul al VI-lea sublinia în exortaţia sa apostolică Evangelii Nuntiandi că lumea de astăzi are nevoie să primească vestea cea bună "nu de la evanghelizatori trişti şi descurajaţi, ci de la slujitori ai Evangheliei, din viaţa cărora să iradieze entuziasmul, care să fi primit ei mai întâi bucuria lui Cristos".

Tristeţea creştinilor desfigurează adesea chipul adevărat al sfinţilor, proiectând asupra acestora propria tristeţe, şi acreditând convingerea că sfinţii nu sunt altceva decât oameni care postesc, se biciuiesc, dispreţuiesc orice bucurie umană. Creştinii trişti prezintă un Cristos trist, de pildă, prin faptul că îl iubesc pe Cristos în Postul Mare, 40 de zile, cu suferinţele sale. La calea Sfintei Cruci bisericile sunt neîncăpătoare, se fac predici speciale de Postul Mare, dar după Paşti nu-l mai însoţesc pe Cristos, 40 de zile, până la Înălţare, în bucuriile sale, nu se mai aud predici speciale şi nu s-a compus vreo Cale a Sfintei Învieri pentru această perioadă.

Ne oprim o clipă asupra cuvintelor Papei Paul al VI-lea din documentul amintit: lumea de astăzi nu are nevoie de evanghelişti trişti şi descurajaţi, ci de vestitori ai Evangheliei din viaţa cărora să iradieze entuziasmul. Trăim în aceşti ani de după tele-revoluţie o situaţie extrem de periculoasă care ameninţă să ucidă entuziasmul mai ales la cei chemaţi să fie martori calificaţi ai Învierii şi ai bucuriei în lume. Înainte, pe vremea prigoanelor comuniste, când preoţii şi episcopii sufereau şi mureau prin puşcării, domnea entuziasmul, speranţa, bucuria. Acum, de când cu libertatea, începe să se instaleze un climat de demoralizare fatalistă, de capitulare neputincioasă în faţa răului. Găsim oameni ai Bisericii pesimişti care se lamentează veşnic, declamându-şi neputinţa totală: lumea s-a stricat de tot, tineretul e pierdut, nu mai e nimic de făcut, ăsta e mersul, nu ne mai putem întoarce înapoi, mai curând sau mai târziu se va ajunge şi la noi ca în Occidentul apostat şi corupt. Am auzit pe unii oameni ai Bisericii veniţi din Occident care predică acelaşi fatalism: "Nu vă faceţi iluzii. Ăsta e mersul. Veţi ajunge şi voi unde am ajuns şi noi". Profeţi ai pesimismului care parcă vor să ne dea o mână de ajutor, să lichidăm mai rapid, să ajungem mai repede unde au ajuns ei, spunându-ne cuvintele lui Isus către Iuda la Cina de Taină: "Ce ai de gând să faci, fă mai repede!" Fatalismul acesta ne poate ucide orice entuziasm, orice speranţă, orice bucurie, orice succes, orice şansă, poate să facă din noi apărătorii unei cauze pierdute, căci a porni la război fără să fii sigur că vei câştiga războiul, ci cu convingerea că îl pierzi, înseamnă să pierzi sigur războiul. Pe vremea lui Isus, lumea nu era mai bună şi mai dispusă să-i primească mesajul; nici pe vremea Sfântului Pavel ironizat în Areopagul din Atena când a început să vorbească despre învierea morţilor.

Romanele lui Graham Greene ne prezintă trei categorii de oameni care locuiesc pământul. Cei dintâi, peste 90% sunt fataliştii, care acceptă lumea aşa cum este, se acomodează, se instalează bine, acceptă totul, înghit totul, fără nici o ambiţie, mergând pe drumurile bătătorite, făcând o muncă pe care nu o iubesc, dar n-au încotro. Îşi omoară timpul şi plictiseala cu tot felul de ocupaţii şi distracţii meschine: televizor, sport, ţigară, băutură şi mâncare bună, lucruri mărunte care le dau totuşi acestora impresia că trăiesc. De fapt, nu trăiesc, ci vegetează şi împing plictiseala de pe o zi pe alta.

A doua categorie: cei care în tinereţe au avut idealuri, au luptat, dar la un moment dat au capitulat, s-au demoralizat zicând: nu e nimic de făcut, lumea îşi are mersul ei. Şi s-au refugiat într-o lume a lor, iluzorie, în care îşi rumegă amărăciunea, tristeţea şi neputinţa.

În sfârşit, categoria puţin numeroasă, a acelora care luptă cu entuziasm, cu curaj, cred în victorie. În ciuda tuturor împotrivirilor şi eşecurilor aparente, merg împotriva curentului fără teamă. Unii îi consideră nebuni, alţii sfinţi, iar ei au o singură tristeţe şi un singur regret: că nu sunt nici destul de nebuni, nici destul de sfinţi. Ei sunt cei care ţin aprinsă în lume flacăra speranţei şi a bucuriei. Vai de ucenicii lui Isus care ar accepta să se instaleze în una din primele două categorii, să se resemneze să trăiască sau să vegeteze o viaţă inutilă, parazitară, tristă, pesimistă, fatalistă; lipsită de bucurie şi entuziasm!

Iată îndemnul pe care îl adresez fiecăruia dintre voi: Nu cădea în utopie; fii realist. Tu nu eşti chemat să smulgi toată neghina din lume, nici să culegi roadele. Lucrul acesta îl vor face îngerii lui Dumnezeu la sfârşitul lumii. Tu eşti chemat să semeni cu hărnicie Cuvântul lui Dumnezeu, să răspândeşti în lume vestea cea bună. Atât. Nu condamna, nu te lamenta, nu pretinde să schimbi tu faţa pământului, ci urmează entuziasmul realist al Sfintei Tereza cea Mare care spunea: "Am hotărât să fac puţinul pe care-l pot face şi care stă în puterea mea să-l fac, adică să urmez sfaturile evanghelice în modul cel mai perfect posibil şi ca puţinele persoane care sunt aici să facă acelaşi lucru".

Să ascultăm cuvintele Păstorului lui Hermas, care ne spune clar că tristeţea nu poate locui în sufletul nostru împreună cu Duhul Sfânt, Duhul lui Cristos cel Înviat, Duhul Bucuriei şi al mângâierii:

"Izgoneşte de la mine tristeţea, pentru că este soră cu îndoiala şi cu mânia. Tu eşti un om fără judecată dacă nu reuşeşti să înţelegi că tristeţea este cea mai rea dintre toate patimile şi cea mai dăunătoare pentru slujitorii lui Dumnezeu. Ea îl ruinează pe om şi îl izgoneşte pe Duhul Sfânt. Înarmează-te cu bucurie care e întotdeauna plăcută şi primită de Dumnezeu. Desfătează-te într-însa. Omul liniştit înfăptuieşte binele şi îl iubeşte, evitând din răsputeri tristeţea. În schimb, omul trist săvârşeşte mereu răul mai întâi de toate pentru că îl întristează pe Duhul Sfânt care este pentru om izvor de bucurie nu de tristeţe. Aşa cum oţetul şi vinul amestecate împreună, îşi pierd aroma, de la început, tot aşa tristeţea alături de Duhul Sfânt, nu mai poate da o rugăciune bună şi eficace. Eliberează-te, aşadar, de această tristeţe ucigătoare, şi vei trăi în Dumnezeu. Vor trăi în el toţi aceia care, izgonind-o se vor înveşmânta în bucurie".