PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a III-a
Adu-ți aminte să sfințești
ziua Domnului.

Artizani ai bucuriei

Spune un proverb: cum ți-a fost duminica așa îți va fi moartea. Tristă ți-a fost duminica, tristă îți va fi moartea.

Dar la fel de bine putem să spunem: cum îți este duminica, așa îți este viața. Tristă îți este duminica, tristă îți este viața și toate zilele vieții tale.

"Prietenii mei, scrie Dostoievski în romanul Frații Karamazov, cereți de la Dumnezeu bucuria. Fiți veseli asemenea copiilor și asemenea păsărilor cerului". Are dreptate scriitorul rus. Bucuria este atmosfera care se respiră în paradis. E darul pe care Cristos cel Înviat l-a promis ucenicilor prin Duhul Sfânt Mângâietorul trimis în lume după Înălțarea sa la cer. Bucuria e darul ce trebuie cerut mereu în rugăciune. "Este cineva trist? Să se roage" - scrie apostolul Iacob.

Dar bucuria nu e numai darul cerului. Ea cere și efortul omului.

Un om cu barbă se ruga la flacăra unei lumânări. Cum era pierdut în rugăciune și se ruga cu ochii închiși, la un moment dat, apropiindu-se de lumânare, i-a luat foc barba. "Fii atent, ți-a luat foc barba!" - au strigat cei din jur. "De ce mă deranjați de la rugăciune?" - a spus omul supărat. "Nu vedeți că mă rog pentru ploaie?" Dar până să cadă ploaia și să stingă focul, a rămas fără barbă. Nu trebuie urmată logica acestui om. Bucuria trebuie cerută în rugăciune, dar rugăciunea nu ne scutește de efort. Bucuria cere o autoeducație în acest sens.

În toată istoria papalității, Papa Paul al VI-lea e singurul care a consacrat un document pontifical temei bucuriei. E vorba de exortația apostolică Gaudete in Domino în care ne arată cum trebuie să ne facem educația bucuriei:

"E nevoie de un efort de educație plin de răbdare, pentru a învăța sau a învăța din nou să gustăm simplu de tot numeroasele bucurii umane pe care Creatorul le așează în calea noastră: bucuria nestăvilită a existenței și a vieții; bucuria iubirii caste și sfinte; bucuria aducătoare de pace a naturii și a tăcerii; bucuria uneori austeră a muncii făcută cu conștiinciozitate; bucuria și satisfacția datoriei împlinite; bucuria transparentă a curăției, a slujirii, a dăruirii; bucuria exigentă a sacrificiului. Creștinul poate să purifice aceste bucurii, să le desăvârșească, să le înnobileze; nu are dreptul să le disprețuiască. Bucuria creștină presupune un om capabil de bucurii naturale. Foarte adesea de la acestea a pornit Cristos pentru a vesti Împărăția lui Dumnezeu" (1).

Să reflectăm asupra câtorva lucruri practice de care trebuie să ținem cont dacă vrem să fim oamenii bucuriei.

Mai întâi să fim convinși că cel mai mare dușman al bucuriei în sufletul și viața noastră e păcatul. Păcatul are două nume: primul nume e păcat; al doilea e tristețe. Sunt niște canale, prin care intră bucuria în inima omului. Păcatele astupă aceste canale împiedicând-o să intre. "Fiți veseli asemenea copiilor, asemenea păsărilor cerului!" - scria Dostoievski. Copiii sunt veseli, fericiți, poartă permanent bucuria în inimă și pe față, tocmai fiindcă sunt nevinovați. Păcatul presupune întotdeauna o plăcere vinovată, iar plăcerea păcătoasă întotdeauna elimină, distruge bucuria. Prin aceasta omul care păcătuiește se coboară la starea animalului incapabil de bucurie, pentru care suprema satisfacție a vieții e plăcerea. Dar, cum spuneam în meditația precedentă, omul, în mod inevitabil, devine un animal trist când caută plăceri păcătoase, numai el fiind capabil să aleagă între bucurie și tristețe. Și cum păcatele sexualității aduc plăcerea cea mai mare, tot ele aduc tristețea cea mai mare. E un lucru cunoscut că stările de melancolie, de permanentă nemulțumire sufletească, de depresiune nervoasă, de tulburări psihice care pot merge până la nebunie și sinucidere, se datorează de multe ori păcatelor de necurăție. Apostolul Pavel știa foarte bine că acestea sunt păcatele care îl izgonesc cel mai frecvent pe Duhul Sfânt din om. Și când este izgonit Duhul Sfânt aducător de mângâiere și bucurie, nu mai poate să rămână altceva decât tristețea, neliniștea, remușcarea, deprimarea. De aceea le scria Corintenilor: "Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi? ... Fugiți de desfrâu! Orice alt păcat pe care îl face omul, este un păcat săvârșit afară din trup; dar cine săvârșește desfrâul, păcătuiește împotriva trupului său... Trupul nu este pentru necurăție; el este pentru Domnul și Domnul pentru trup" (1Cor 12-20).

În al doilea rând ceea ce înfundă canalele bucuriei este egoismul, tendința de a ține totul pentru tine, incapacitatea de a împărți cu altul. Egoistul nu înțelege marele secrete al bucuriei: că cea mai mare bucurie este aceea de a-l îmbucura pe altul. Dar pentru aceasta e necesar să renunți la propria plăcere. E o admirabilă alchimie: arta de a preface plăcerea în bucurie. Nu întâmplător în limba greacă aceste două cuvinte: dăruire - charis - și bucurie - chara - au aceeași origine etimologică.

"Fericirea - spunea B. Pascal - e o marfă minunată; cu cât o dai mai mult, cu atât o ai mai mult".

Același lucru îl spunea cu alte cuvinte Mark Twain: "Durerea o poți suporta de unul singur. Dar bucuria, dacă vrei să o guști cu adevărat, trebuie să o împarți cu altul".

"A fi fericit înseamnă a-i face fericiți pe alții", afirma Raoul Follereau, marele erou care și-a sacrificat viața îngrijirii leproșilor. La fel se exprimă un alt erou al carității din timpurile noastre, medicul misionar A. Schweitzer: "Puteam să fiu fericit, dar am văzut că nu sunt vrednic de fericire atâta vreme cât prea mulți frați ai mei suferă. Prin urmare, am hotărât să iau pe spatele meu o parte din suferințele altora și în felul acesta am schimbat fericirea în bucurie".

În literatura orientală găsim descrisă o întâmplare care vrea să arate că există o singură tristețe îngăduită: tristețea de a nu-i putea îmbucura îndeajuns pe alții. Maestrul zen Ryokan trăia la poalele unui munte și ducea o viață foarte săracă. Când era plecat de acasă a venit un hoț, i-a cotrobăit prin casă, dar n-a găsit nimic să fure. Pe când încă mai cotrobăia, maestrul s-a întors acasă și l-a surprins pe hoț la treabă. I-a zis: "Ai făcut un drum lung ca să mă furi. Nu poți pleca cu mâinile goale". I-a dat hainele de pe el și pătura de pe pat. Hoțul, complet derutat, le-a luat și a plecat. Maestrul, după ce hoțul a plecat, s-a așezat pe pragul casei și, privind luna strălucitoare de pe cer, se gândea în mintea lui: "Bietul de el! Ce mult aș fi dorit să-i dau luna aceasta frumoasă de pe cer!" Acest om trăia ce scrie Tolstoi: "Cunosc un singur mod de a fi fericit: acela de a-i face pe alții fericiți".

Găsim în Scrisoarea către Evrei un verset important căruia nu i-am dat niciodată poate atenția cuvenită: "Să privim țintă la Isus. Pentru bucuria care îi era pusă înainte el a îndura crucea, a disprețuit rușinea și șade de-a dreapta tronului lui Dumnezeu" (2,2). Când Isus ne spune să luăm crucea, să acceptăm suferința, nu ne-a condamnat la tristețe, ci ne-a arătat cum să mergem pe drumul bucuriei pe urmele lui. Prin cruce, prin jertfă, se ajunge la bucurie.

Se știe că apogeul frumuseții muzicale este imnul bucuriei din Simfonia a V-a a lui Beethoven. Autorul l-a compus când a ajuns la culmea nefericirii: era complet surd. Beethoven enunța un principiu creștin când spunea: "Prin suferință, la bucurie".

Un alt mare secret al bucuriei este acela de a renunța la propria voință, a te arunca în brațele lui Dumnezeu și a-l lăsa pe el să hotărască ce e bine pentru noi, așa cum un copil e fericit și vesel tot timpul, nu e tulburat și neliniștit de nimic, știind că are un tată care îl iubește. El lasă totul pe seama tatălui.

Un om îi rodea mereu urechile lui Dumnezeu cu tot felul de cereri. Într-o zi Dumnezeu i-a zis: "Ajunge! Mă scoți din răbdări! Te las să ceri trei lucruri. Te ascult, ți le dau, dar după aceea nu-ți mai dau nimic. Hai, prezintă-mi trei cereri". Omul a rămas blocat. "Cum? - zice - pot să-ți cer orice?" Dumnezeu: "Da, dar numai trei cereri. Atât". Omul și-a făcut curaj: "Doamne, știi? Parcă nu îndrăznesc, dar te-aș ruga să mă scapi de nevastă-mea. E proastă și insuportabilă. Nu mai pot trăi cu ea. Mă scapi de ea?" "Bine - zice Dumnezeu - dorința îți este împlinită". Și i-a murit femeia. La înmormântare, pe când rudele și prietenii se rugau pentru moartă și boceau, omul a fost cuprins de jale și a exclamat: "Doamne, ce femeie grozavă am avut și nu am știut să o prețuiesc când trăia". S-a îndreptat către Dumnezeu și s-a rugat: "Doamne, dă-mi-o înapoi! Redă-i viața!" "Bine, - zice Dumnezeu - ți-am împlinit și a doua cerere". Mai rămânea una. Omul se gândea: "Ce să mai cer?" Cere părerea prietenilor: "Cere bani" - i-au zis unii. "Ai bani, ai totul". "La ce îți folosesc banii dacă nu ai sănătate?" - îi zic alții. Unul îi zice: "La ce îți slujește sănătatea dacă într-o zi vei muri? Cere nemurirea". "La ce îți slujește nemurirea dacă nu ai pe nimeni pe care să-l iubești? Cere iubire". Omul e încurcat de tot. Stă se gândește, se gândește, dar nu se poate hotărî. Trec cinci ani, trec zece. Și Dumnezeu îi zice: "N-am auzit a treia cere. Cât să te mai aștept?". "Doamne - zice omul - nu mai știu ce să cer. Ai putea tu să mă sfătuiești ce să-ți cer?""Bine, îți spun eu ce să ceri. Cere să fii fericit, orice ți s-ar întâmpla".

Izvorul tuturor tristeților și decepțiilor e o iluzie: iluzia că bucuria e în afara ta, în lucrurile pe care ai putea să le ai. Bucuria e în inima ta. Dacă nu o ai în inima ta nu o găsești nicăieri și în nimic.

"Fiți veseli asemenea copiilor, asemenea păsărilor cerului". Nu vă preocupați, nu vă tulburați de nimic. Priviți păsările cerului și florile câmpului. Și de ele are grijă Tatăl vostru ceresc - ne spune Isus.

Dar nu numai grija exagerată, teama pentru viitor îți poate distruge bucuria vieții. Trebuie să te eliberezi de ceea ce psihiatrii numesc complexe. S-a întâmplat în trecut, în copilărie, un necaz, un deces, o nedreptate care ți s-a făcut, un eșec, o cădere în păcat. Nu te bloca, nu te inhiba, nu te lăsa obsedat toată viața de gândul la ce s-a întâmplat, mocnind supărarea și tristețea în inima ta, rumegând-o tot timpul și plângându-te la toată lumea cât ești de nefericit. Dacă a fost fără voia ta necazul care s-a întâmplat, mulțumește lui Dumnezeu care toate le îndreaptă spre binele omului; dacă a fost din vina ta, mulțumește-i lui Dumnezeu care te-a iertat și amintește-ți din trecut numai ce a fost frumos. Bucuria inimii se cultivă văzând ce e frumos la tine și la alții, nu ce e urât. Privește jumătatea plină a sticlei și bucură-te pentru ce este încă în ea, nu privi și nu te întrista pentru jumătatea goală. Nu cultiva pesimismul, victimismul, nu te autocompătimi și nu te căina tot timpul cât de năpăstuit și nenorocit și nedreptățit și nefericit ești, cum nu mai este altul pe lume. Gândește-te că sunt alții pe lume care suferă mult mai mult și care merită cu adevărat compătimire.

La un rabin vine într-o zi nu om și-i spune disperat: "Rabi, trebuie să mă ajuți, nu mai pot trăi. Casa mea e un iad! Într-o singură casă trăiesc eu, soția mea, copiii mei și familia soției mele. E un infern! Nu e loc pentru toți!" "Bine, zice rabinul, te ajut, dar trebuie să-mi promiți că faci ceea ce îți poruncesc". "Îți promit, îți promit solemn!" "Câte animale ai în curte?" - îl întreabă rabinul. "O vacă, o capră și șase găini". "Bine, zice rabinul. Închide toate aceste animale în camera în care locuiești și întoarce-te la mine peste o săptămână". Omul nu prea a înțeles, dar fiindcă și-a dat cuvântul, a făcut cum i s-a spus. Peste o săptămână vine din nou la rabin și mai disperat: "Rabi, simt că înnebunesc. Fac infarct. Fă ceva pentru mine". "Bine, mergi acasă, dă drumul animalelor în curte și întoarce-te la mine peste o săptămână". Omul face întocmai. Peste o săptămână omul se întoarce fericit, în al nouălea cer. "Ei, cum merge?" "Rabi, e minunat, e frumos, casa mea e un paradis. Sunt ca omul acela care se credea că e cea mai nefericită ființă de pe pământ fiindcă nu avea încălțăminte în picioare și care și-a dat seama că sunt alții și mai nefericiți când a văzut un om care nu avea deloc picioare".

Întrucât ne aflăm în luna mai, lună dedicată Sfintei Fecioare Maria, ne îndreptăm privirea spre aceea pe care o numim "causa nostrae laetitiae" (pricina bucuriei noastre). Pe buzele ei Biserica așează cuvintele profetului Isaia: "Mă bucur în Domnul și sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu. Căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantia izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească și ca pe o mireasă împodobită cu bijuteriile ei" (61,10).

Oriunde apare ea, Maria, acolo înflorește bucuria. Mergând s-o ajute pe bătrâna Elisabeta, duce bucuria în casa acesteia, făcându-l pe Ioan să tresalte de bucurie în sânul mamei sale. Atentă la necazul mirilor din Cana, intervine la Fiul ei, ca bucuria ospățului să poată continua.

De la ea să învățăm secretul bucuriei: nu e bucurie mai mare decât aceea de a face bucurie altora.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire