PORUNCI

PORUNCA a III-a
Adu-ţi aminte să sfinţeşti
ziua Domnului.

Bucuria pascală

Ne aflăm în timpul pascal, mai exact în Duminica mare, care e timpul bucuriei prin excelenţă. Bucuria învierii Domnului este atât de mare încât ea nu poate fi exprimată într-o singură zi, în Duminica Paştelui, deoarece Biserica s-a văzut nevoită să orânduiască o sărbătoare de cincizeci de zile, de la Paşti la Rusalii, Duminica mare, cum o numea Sfântul Atanazie adică o duminică formată din cincizeci de zile, în care răsună cântecul bucuriei pascale "Aleluia".

De fapt, bucuria Învierii Domnului nu poate fi exprimată nici în cincizeci de zile. Ea este izvorul tuturor bucuriilor noastre, de aceea trebuie celebrată şi cântată permanent de la naştere până la moarte. Acelaşi sfânt Atanazie spunea: "Cristos înviat face din viaţă o sărbătoare neîntreruptă".

Duminica este, aşadar, Paştele săptămânal. E celebrarea săptămânală a Învierii Domnului. De aceea bucuria în zi de duminică e obligatorie. Ne oprim astăzi asupra acestei bucurii pascale, care bucurie de fapt trebuie să însoţească permanent viaţa noastră, de la naştere până la moarte.

Cunoscutul călugăr rus, Serafim din Sarov, Sfântul Serafim din Sarov pentru ortodocşi, saluta pe toată lumea care îi ieşea în cale cu aceste cuvinte: "Bună ziua. Cristos, bucuria mea a înviat! Bună dimineaţa. Cristos, bucuria mea a înviat din morţi! Bună seara. Cristos, bucuria mea a înviat din morţi!" Voia să spună: ziua e bună, dimineaţa e bună, seara e bună fiindcă Cristos a înviat din morţi şi în inima omului e permanent bucurie, indiferent dacă afară plouă sau e vreme bună, dacă e dimineaţă sau e seară.

Trăsătura fundamentală a vieţii creştine e bucuria. În cunoscutul său roman "Jurnalul unui paroh de ţară", scriitorul francez Georges Bernanos punea pe buzele unui personaj aceste cuvinte: "Ţi-o spun eu care este contrariul unui popor creştin. Contrariul unui popor creştin este un popor trist". Apostolul Pavel îi îndemna mereu pe creştini la bucurie. "Bucuraţi-vă mereu în Domnul. Şi iarăşi vă spun, bucuraţi-vă. Nu vă neliniştiţi de nimic" (Fil 4,4.6).

Unul din papii secolului nostru, întrucât a luat numele apostolului neamurilor, Paul al VI-lea, s-a simţit dator să atragă atenţia creştinilor că ei sunt singurii deţinători ai bucuriei în lume. În primul său mesaj de Paşti la radio spunea: "Creştinismul e bucurie. Credinţa e bucurie. Harul e bucurie. Oameni buni, fiii mei, fraţii mei, prietenii mei, nu uitaţi acest lucru. Cristos e bucuria, adevărata bucurie a lumii. Viaţa creştină, ce-i drept, e austeră. Ea cunoaşte durerea şi renunţarea, cere pocăinţă, îşi însuşeşte sacrificiul, acceptă crucea şi, când e nevoie, înfruntă suferinţa şi moartea. Dar, în expresia ei ultimă, viaţa creştină e fericirea. Amintiţi-vă de discursul-program al lui Cristos, care are în centru tocmai fericirile".

De fapt, ce e bucuria? Răspunsul cel mai bun la această întrebare e cel pe care l-a dat Sfântul Augustin când a fost întrebat ce este timpul: "Mă întrebi ce este timpul? Dacă mă întrebi, nu ştiu ce este. Dacă nu mă întrebi, ştiu ce este". Eu nu pot să fac pe cineva să înţeleagă ce este bucuria, oricâte teorii i-aş face, oricâte explicaţii i-aş da. Bucuria o înţelege numai cel care o gustă, care o trăieşte. E o stare de fericire care cuprinde şi învăluie întreaga fiinţă umană, lin, fără să şocheze, ca un parfum care vine neobservat, ca lumina care pătrunde înăuntru fără să spargă ferestrele.

Dacă e totuşi să dau o definiţie a bucuriei, sunt nevoit să mă opresc la definiţia Sfântului Toma de Aquino:

"Gaudium est fruitio conscia de bono stabili".

Bucuria este deci o stare de delectare, de fericire, de mulţumire, legată de un bine pe care îl posezi. Binele de care te bucuri poate să fie de ordin intelectual: ştiinţa, cunoştinţele care îţi împodobesc mintea. Binele poate să fie de ordin moral obţinut prin efortul voinţei. Aşa sunt virtuţile. E bucuria unei conştiinţe curate, a stăpânirii de sine, bucuria pe care o simţi după ce ai învins o ispită, după un act de renunţare la propriul egoism, după o faptă bună pe care ai făcut-o.

Bucuria poate fi provocată de sentimentele frumoase ale inimii: o iubire curată, o prietenie frumoasă, iubirea părinţilor, a fraţilor şi a surorilor.

Bucuria poate fi legată de unele satisfacţii ale simţurilor: o masă îmbelşugată, contemplarea unui peisaj al naturii, viaţa intimă a celor căsătoriţi.

Aici trebuie să subliniem bine un lucru: plăcerea nu e totuna cu bucuria. Plăcerea e în simţuri, bucuria e în suflet. De plăcere e capabil şi animalul, de bucurie e capabil numai omul. Mai mult, omul poate să simtă o bucurie fără margini când nu simte nici o plăcere, când simte o suferinţă fără margini. În om bucuria poate sta foarte bine împreună cu suferinţa. E ce ne spune Isus în predica de pe munte: poţi să fii însetat şi totuşi fericit, să plângi, să fii prigonit, şi totuşi să te bucuri şi să te veseleşti.

Corintenilor, Sfântul Pavel, lovit de tot felul de necazuri, nu găsea cuvinte să-şi exprime bucuria ce o simţea în sufletul său: "Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în ciuda tuturor necazurilor" (2Cor 7,4). Sfântul Francisc de Assisi, omul bucuriei desăvârşite, cum a fost numit, a scris extraordinarul imn al bucuriei Cântarea Creaturilor, când zăcea în coliba de la Porţiuncula, sărac, orb, abandonat, şobolanii mâncau din el, nu mai era în stare să se apere.

Chiar o plăcere legitimă la om e întotdeauna bucurie.

Animalul îşi smulge cât poate din mâncare, se retrage, o devorează de unul singur, apoi se culcă sătul şi mulţumit. Pentru om, a mânca înseamnă nu doar plăcerea stomacului, ci bucuria de a fi împreună, de a face sărbătoare. O pisică, privind o pajişte înflorită, un apus sau un răsărit de soare, nu va simţi bucuria pe care o simte omul contemplând frumuseţile naturii.

Când omul schimbă bucuria cu plăcerea, când face din plăcere scopul vieţii sale, nu numai că se coboară la starea de animal, dar devine un animal nefericit. Animalul e satisfăcut de plăcerea pe care i-o cere instinctul, la om plăcerea se transformă în tristeţe. Poetul italian G. Leopardi se întreba: "De ce orice animal care stă culcat e mulţumit de tihna lui liniştită, pe când eu când mă întind ca să mă odihnesc sunt cuprins de plictiseală?" Animalul nu e conştient, nu-şi dă seama că plăcerea lui e trecătoare. Când şi-a umplut stomacul e mulţumit: nu se tulbură, nu se întristează la gândul că va flămânzi din nou. În schimb, omul e conştient că orice satisfacţie, orice plăcere e trecătoare; nimicul, neantul, inutilul, absurdul are ultimul cuvânt. Animal trist nu există. Singurul animal trist e omul.

Sfântul Augustin vorbea despre un dublu cancer al sufletului: teama şi durerea. Când te bucuri de ceva, bucuria e otrăvită de teama că vei pierde acel ceva; şi când l-ai pierdut, vine durerea. Nu poţi să te bucuri de sănătate la gândul şi teama că o vei pierde şi când o pierzi vine durerea. Nu poţi să te bucuri de tinereţe şi de frumuseţe când ştii că vine bătrâneţea şi moartea. Nu poţi să te bucuri de bătrâneţe când ştii sigur că o pierzi şi pe aceea. Nu poţi să te bucuri de viaţă când ştii sigur că într-o zi o vei pierde. Nu poţi să te bucuri de ştiinţa agonisită, de frumuseţile naturii, de funcţiile şi celebritatea agonisite, de averile adunate, când ştii că la moarte pierzi totul. Nu poţi să te bucuri de părinţii, fraţii, surorile, prietenii pe care îi iubeşti, ştiind că într-o zi îi vei pierde cu siguranţă. Faptul că omul e conştient de această situaţie, face ca el să fie singura fiinţă tristă şi nefericită. Ceea ce îl făcea pe filosoful Nietzsche să spună că "omul este animalul cel mai nereuşit din univers".

Gândul că totul se pierde cu moartea, cu dispariţia în neant, face ca în loc să te bucuri mai mult cu cât aduni şi posezi mai mult, să fii mai trist şi mai nefericit. Cunoaştem pesimismul deprimant, pustiul interior, vidul existenţialist descris în Cartea Ecleziastului. Ecleziastul, omul care a avut tot ce-şi poate imagina şi dori mintea omenească: bogăţii imense, o mie de femei, toată ştiinţa lumii. Concluzia: "Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune. M-a cuprins o mare disperare de toată munca pe care am făcut-o sub soare. Un avorton care nu a văzut niciodată lumina soarelui e mai fericit ca mine".

Dezgustul, sila de viaţă, dorinţa de a dispărea cât mai curând în neant, în Nirvana, decât să trăieşti obsedat şi torturat de ideea morţii, a prăbuşirii în neant, este esenţa înţelepciunii budiste exprimată în cunoscuta formulă: "Decât să mergi, mai bine să stai. Decât să stai în picioare, mai bine să stai jos. Decât să stai jos, mai bine să stai culcat. Decât să stai culcat, mai bine dormi. Decât să dormi, mai bine mori. Decât să mori, mai bine nu te naşti". Înţelegem pentru ce, în timpurile noastre, atâţia creştini apostaţi bântuiţi de psihoze, care au pierdut bucuria şi gustul vieţii, mai ales în ţările bogate, simpatizează şi îmbrăţişează budismul nihilist. Necrofilia, dragostea de moarte, caracterizează astăzi culturile descreştinate ale Occidentului bogat.

Învierea lui Cristos salvează bucuria în lume. Învierea lui a învins moartea, marele duşman al bucuriei. Bucuria e "fruitio conscia de bono stabili" - după definiţia Sfântului Toma. Dacă moartea este învinsă, bunurile de care ne bucurăm în această viaţă devin stabile, consistente, nepieritoare, veşnice. De ştiinţa de care mă bucur în viaţă mă voi bucura toată veşnicia. De virtuţile şi faptele bune de care mă bucur în viaţă mă voi bucura toată veşnicia. Nimic nu se pierde, nimic nu dispare în nefiinţă. Cei dragi, de iubirea şi prietenia cărora mă bucur în viaţă, nu vor dispărea în neant; de ei mă voi bucura toată veşnicia. Frumuseţile naturii de care mă bucur pe pământ, le voi contempla şi mă voi bucura de ele toată veşnicia. Nu mai e motiv de tristeţe, de nelinişte, de tulburare. Din mormântul lui Cristos înviat izvorăsc toate bucuriile lumii, căci moartea nu mai are ultimul cuvânt.

Acum câţiva ani în urmă un arheolog american a lansat o veste senzaţională. Făcând săpături în zona Calvarului a găsit mormântul lui Iosif din Arimateea în care a fost înmormântat Isus. Dar mormântul nu era gol. A găsit în el trupul lui Isus. Deci, Isus nu a înviat. Vestea s-a răspândit ca fulgerul în toată lumea prin ziare, radio, televiziune. A fost ca o bombă. Lumea venea de pretutindeni şi arheologul arăta tuturor cadavrul lui Isus. Aşadar, creştinismul e întemeiat pe o minciună, totul a fost o impostură. Ca atare, să fie închise şi dărâmate sau transformate în muzee toate bisericile, preoţii să-şi găsească altă meserie, seminariile să se închidă, mănăstirile să se golească, misionarii să se întoarcă acasă, crucile să dispară din casele oamenilor, de la marginea drumurilor şi de la pieptul creştinilor. Dar s-a întâmplat că arheologul s-a îmbolnăvit grav şi pe patul de moarte a făcut această mărturisire publică: "Am minţit. Mormântul de pe Calvar, de fapt, era gol. Dar eu am adus un cadavru şi l-am pus în el". Şi atunci omenirea întreagă a răsuflat uşurată. Creştinii au început să se îmbrăţişeze cu bucurie. Preoţii şi misionarii şi-au văzut de munca lor, seminariile şi mănăstirile au funcţionat mai departe, crucile au rămas la locurile lor.

Întâmplarea aceasta nu s-a petrecut cu adevărat. S-a petrecut într-un film american care a rulat acum câţiva ani în urmă şi care şi-a propus să arate că dacă Cristos nu a înviat, toată bucuria lumii s-a stins definitiv. Toate bucuriile lumii sunt ca ramurile unui copac uriaş care îşi are rădăcinile înfipte în mormântul din care Cristos a înviat glorios din morţi.

Ca un creştin să fie cuprins de un moment de tristeţe trecătoare e normal. Un asemenea moment l-a experimentat şi Isus în Grădina Măslinilor, în agonia sa când a spus: "Sufletul meu e cuprins de o tristeţe de moarte". Dar un creştin, fie el preot, seminarist, persoană consacrată, dacă trăieşte permanent într-o stare de tristeţe, de nemulţumire, de pesimism, de melancolie, de acreală a inimii, de încruntare a feţei, incapabil de bucurie, dă dovadă că ori nu are credinţă - iar credinţa creştinului e Învierea lui Cristos, spunea Sfântul Augustin - ori nu are nici o tangenţă cu Cristos cel Înviat, izvorul tuturor bucuriilor. Drept încheiere vă fac îndemnul pe care Maica Tereza de Calcutta îl repeta mereu surorilor sale: "Nu îngăduiţi niciodată, orice s-ar întâmpla, ca durerea şi tristeţea să vă pătrundă în inimă şi să vă facă să uitaţi bucuria lui Cristos cel Înviat".