PORUNCI

PORUNCA a II-a
Să nu spui numele
Domnului Dumnezeului tău în zadar.

Înjurătura

Suprema profanare a numelui lui Dumnezeu, este, fără îndoială, înjurătura care constă în a pune alături de cuvântul cel mai sublim care poate fi rostit, alături de numele lui Dumnezeu, al sfinţilor, al lucrurilor sfinte, un cuvânt sordid, spurcat, trivial. Împăratul Iosif al doilea pe cei care înjurau îi interna în spitalul de nebuni, căci, judeca foarte logic împăratul, cel care înjură nu poate să iasă din această dilemă: dacă cel care înjură nu crede în Dumnezeu îl înjură pe cineva care nu există şi un asemenea om, evident, nu poate fi cu mintea întreagă. Dacă totuşi crede în Dumnezeu şi îndrăzneşte să-l insulte pe Creatorul şi pe Binefăcătorul său de la care are toate inclusiv limba cu care îl înjură, iarăşi nu poate fi zdravăn la minte.

Cum se explică această oribilă profanare a numelui lui Dumnezeu? E la mijloc ceva satanic. E un reziduu al mentalităţii magice păgâne care subzistă în subconştientul oamenilor chiar dacă sunt botezaţi şi care poate răbufni oricând. În mentalitatea păgână antică, măscările, cuvintele triviale rostite aveau puterea magică de a capta forţele supranaturale ale divinităţilor. Faceţi legătura între trei cuvinte care au aceeaşi origine: măscări, mască, mascaradă. Cine rostea măscări la o mascaradă capta forţele zeului a cărui mască o purta. Dar înjurătura poate fi o expresie a urii directe, satanice împotriva lui Dumnezeu: omul, considerându-se un fel de Prometeu, îl înfruntă pe Dumnezeu, insultându-l în faţă.

Având în vedere înspăimântătoarea răspândire a acestui păcat, tocmai la popoarele creştine - înjură copilul care abia ştie să vorbească, înjură femeile care altădată aveau mai mult bun simţ, înjură intelectualii care odată aveau o anumită educaţie, înjură bătrânii care au înjurat toată viaţa şi coboară în mormânt cu o înjurătură în gură - ne dăm seama cât de adevărată e vorba latinilor: "Corruptio optimi pessima". Se adevereşte cuvântul lui Isus care arată dimensiunile pervertirii la un creştin: "Când Duhul cel rău a ieşit dintr-un om (iar din creştin iese la botez), dacă se întoarce înapoi, aduce cu sine alte şapte duhuri mai rele ca el şi vor fi cele de pe urmă ale acelui om mai rele decât cele dintâi". Evreii nu înjură; pentru cel care înjură este prevăzut în Vechiul Testament pedeapsa cu moartea. Musulmanii nu-l înjură nici pe Allah, nici pe Mahomed; pedeapsa este la fel de severă. Este încă actual cazul cu autorul Versurilor satanice. Autorul cărţii trebuie să stea ascuns şi sub pază serioasă. Tribunalul islamic suprem l-a condamnat la moarte şi orice musulman îl poate omorî pe autorul cărţii care a scris lucruri înjurioase la adresa lui Allah şi a Coranului.

Cu ani în urmă un italian care se afla într-o ţară musulmană l-a înjurat pe Mahomed într-o manieră italiană de a înjura: Cane di Mahometto! Denunţat de un arab, a fost judecat şi condamnat la treizeci de zile de închisoare grea. La proces creştinul s-a apărat cu candoare: " Cum vine asta? L-am înjurat pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe toţi sfinţii din calendarul creştin şi nu am păţit nimic. Acum pentru un câine de Mahomed, proces, arest, închisoare cu pâine şi apă!"

Desigur că înjurătura nu-l poate lovi pe Dumnezeu. Scrie teologul R. Laurentin: "Dumnezeu este mai puţin lovit de înjurăturile noastre decât am fi noi dacă o furnică s-ar ridica pe cele două labe din spate şi ar striga la noi pe limba ei: porc de om!"

Înjurătura nu-l loveşte şi nu-şi degradează pe Dumnezeu, în schimb îl loveşte şi-l degradează pe omul care înjură. Sunt foarte cunoscute cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o, tot astfel cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-i face lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică".

"Nihil horribilius blasphemia quae ponit os suum in caelum" scrie Sfântul Ieronim (nimic nu este mai oribil decât înjurătura, decât gura care insultă cerul).

Gravitatea insultei depinde de calitatea persoanei insultate. Una este să insulţi un copil, alta este să-ţi insulţi tatăl sau mama, mai grav este să insulţi un înalt demnitar, extrem de grav este să insulţi un conducător de stat, infinit de grav este să-l insulţi pe Dumnezeu cel infinit, care nu este numai stăpânul, creatorul, binefăcătorul suprem, dar este Tatăl cel bun şi iubitor de oameni. Bine a spus cine a spus, că omul care înjură nu are demnitatea unui câine. Câinele nu-şi muşcă niciodată stăpânul ci îl apără, iar când turbează, câinele din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului.

Scuzele pe care le aduc cei care înjură sunt absolut puerile şi nu au nici o valoare: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să înjur, n-am intenţionat să-l ofensez pe Dumnezeu. Cine insultă pe un semen al său şi este dat în judecată pentru ultraj nu se poate justifica la proces spunând: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să insult, n-am intenţionat să ofensez; răspunde de fapta sa şi trage pedeapsa. Când e vorba de Dumnezeu lucrurile nu stau altfel.

Pentru extirparea înjurăturii s-au folosit diferite metode. În primul rând, sancţiuni legale dintre cele mai diferite. Împăratul Carol cel Mare a prescris pentru înjurătură pedeapsa cu moartea. Împăratul Frederic al IV-lea bătaia cu vergi. Sfântul Ludovic al Franţei celui care înjura îi marca buza de jos cu fierul roşu. O ordonanţă din anul 1347 prevedea tâierea buzei superioare la a doua înjurătură şi tăierea limbii la a patra. Această legislaţie a rămas în vigoare în Franţa până la Ludovic al XV-lea. În celelalte ţări ale Europei i se aplicau celor care înjurau cele mai variate pedepse: smulgerea limbii, perforarea limbii cu ace, trimiterea la galere, bătaia cu vergi. În unele părţi, cei care înjurau erau închişi în coşuri şi lăsaţi de mai multe ori la fund în apă, în alte părţi erau purtaţi goi pe stradă în timp ce erau loviţi cu biciul. În alte părţi erau expuşi public în timpul liturghiei la poarta bisericii cu funia la gât, în alte părţi erau însemnaţi pe frunte cu fierul roşu, pe vremea lui Mussolini în Italia înjurătura în public se amenda cu 500 de lire (lira era mult mai puternică decât astăzi).

Pentru eliminarea înjurăturii s-au încercat şi diferite metode de transfer, adică de înlocuire a înjurăturii cu alte cuvinte şi expresii nevinovate. Mult succes a avut în Franţa încercarea Pr. Coton, iezuit, duhovnicul regelui Henric al IV-lea. Una din înjurăturile francezilor era Jarnidieu - prescurtarea lui Je renie Dieu (mă lepăd de Dumnezeu). Coton a propus, şi cu ajutorul regelui a reuşit să o înlocuiască în popor, cu înjurătura nevinovată Jarnicoton - prescurtarea lui Je renie Cotton (mă lepăd de Coton).

Metodele bazate pe frică pot descuraja înjurătura. Se spune că metodele drastice impuse de Mussolini au avut efecte bune la italieni. Dar adevărata metodă este alta: trebuie educaţi creştinii la o adevărată cunoaştere şi la o adevărată iubire a lui Dumnezeu. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu şi se roagă lui cu sinceritate nu simte nevoia de a-l înjura.

Înjurătura la poporul nostru, inclusiv la catolici, a luat proporţii incredibile în ultima vreme, dar se pare că toată lumea s-a imunizat, s-a obişnuit, s-a resemnat, a devenit insensibilă la această tristă realitate. E ca şi cum nu ar exista problema înjurăturii, ca şi cum aceasta nu ar fi o problemă. În ultimii nouă ani de când Biserica a dobândit libertatea de expresie a apărut vreo carte, s-a scris vreun articol în ziarele şi revistele religioase, s-a adus discuţia la emisiunile de radio şi televiziune, s-a luat vreo atitudine, vreo iniţiativă oficială împotriva înjurăturii? Un exemplu vrednic de laudă avem în această privinţă în Italia anilor `20-`30: marea cruciadă de dimensiune naţională împotriva înjurăturii. O uriaşă mişcare patronată de Pius al XI-lea în care s-a angajat guvernul, generali de armată, intelectuali, artişti, o mişcare ce a mobilizat toate clasele sociale. Iniţiative pe toate planurile: rugăciuni, congrese, publicaţii, conferinţe, instrucţii mai ales în şcoli. Marconi a pus la dispoziţie staţia sa de emisie radio - de abia se inventase - pentru a sensibiliza şi conştientiza poporul întreg în faţa flagelului înjurăturii. Iniţiativa a pornit de la un laic din Verona: Amedeo Balzaro, un mason convertit, autorul unei celebre cărţi: Guerra alla blasfemia!. Ideea acestei cruciade i-a venit la o audienţă generală cu directorii Apostolatului Rugăciunii la Papa Benedict al XV-lea, când în discursul său, Papa a deplâns acest viciu foarte răspândit şi a propus o contraofensivă de ispăşire şi de rugăciune.

Ne pregătim pentru intrarea în mileniul al treilea. Vă invit să reflectaţi la tot ce se poate face concret pentru ca tot poporul nostru să intre în mileniul al treilea fără înjurături. Ar fi păcat ca aceşti ultimi trei ani de pregătire pentru mileniul al treilea să fie ani de vorbe goale, de demagogie sterilă.