PORUNCI

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit
casă te închini lui.

Impietatea

"Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine... să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui". Dacă aşa sună porunca, se pune întrebarea: Cultul adus sfinţilor, în special Sfintei Fecioare Maria, cultul imaginilor, al icoanelor, al statuilor, nu este o încălcare a poruncii I a lui Dumnezeu? Răspunsul îl găsim în cuvintele Conciliului II Vatican care în Constituţia liturgică reafirmă învăţătura Bisericii: "Conform Tradiţiei, Biserica îi cinsteşte pe sfinţi şi venerează relicvele lor autentice şi icoanele lor". În continuare, Conciliul atrage atenţia care sunt cele două scopuri principale pe care le vizează cultul sfinţilor: "Sărbătorile sfinţilor proclamă faptele minunate ale lui Cristos în slujitorii săi şi oferă credincioşilor exemple vrednice de imitat" (SC 111). Să le tratăm pe rând.

Mai întâi, deci, în sfinţi noi îl cinstim pe Cristos, izvorul a toată sfinţenia. O realitatea pe care Sfântul Ambroziu o descrie printr-o frumoasă comparaţie: "Toată sfinţenia vine de la Isus Cristos şi prin el ne este dăruită. Când sunt expuse la soare mai multe oglinzi, deşi toate răspândesc o mare strălucire, deşi toate răspândesc raze şi văzându-le ai impresia că sunt tot atâţia sori, nu există totuşi decât un singur soare care străluceşte în toate aceste oglinzi cărora le transmite toată strălucirea sa. Astfel încât unul singur este Sfântul, cel care este gloria Tatălui, de la care toţi oamenii primesc toată sfinţenia lor. Vreau să spun că este Isus Cristos Domnul nostru. Noi toţi am primit din plinătatea sa, suntem bogaţi cu bunurile sale, suntem puternici cu forţele sale".

Şi în al doilea rând, cultul sfinţilor vizează imitarea exemplului de viaţă, de virtute pe care ei ni-l dau. Ce fel de logică e aceasta, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, să-i cinsteşti pe sfinţi şi să dispreţuieşti sfinţenia?

Când aceste două aspecte lipsesc şi se recurge la sfinţi numai pentru a dobândi avantaje pământeşti, materiale, cultul sfinţilor uşor poate degenera în superstiţie, în magie, întrucât iarăşi e vorba de captarea forţelor supranaturale, spre a le manipula, spre a dispune de ele după bunul plac. Aşa poate fi cazul leneşului care nu se dă la treabă, dar se roagă la Maica Domnului să câştige la loterie ca să aibă din ce trăi, sau a beţivului care îşi distruge sănătatea cu alcoolul şi cu ţigara şi se roagă sfinţilor pentru sănătate, a elevului trândav care pierde vremea iar la examen se roagă cu foc la Sfântul Anton şi plăteşte acatiste ca să primească lumină şi ajutor.

Un bătrân rabin îi slujise toată viaţa lui Dumnezeu. Într-o zi s-a rugat lui Dumnezeu: "Doamne, m-am închinat ţie şi m-am supus legii tale. Am fost un evreu de treabă, dar acum sunt bătrân şi am nevoie de ajutor. Doamne, ajută-mă să câştig la loterie, ca să-mi petrec liniştit bătrâneţea!" S-a rugat, s-a rugat şi iar s-a rugat... Nimic. Au trecut două săptămâni, au trecut două luni, trei, cinci, un an. Tot nimic. După trei ani, rabinul a strigat disperat: "Doamne, fă ceva!" Dumnezeu i-a răspuns: "Mizerabile, fă tu mai întâi ceva. Cumpără măcar biletul de loterie".

Cât priveşte cultul imaginilor, în Vechiul Testament interdicţia oricărei reprezentări a lui Dumnezeu făcută de mâna omului este severă. Dumnezeu a voit să traseze precis hotarul între Creator şi creatură: o bucată de lemn sau de piatră cioplită nu poate fi Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi o bucată de lemn sau de piatră cioplită. Atracţia popoarelor idolatre în mijlocul cărora trăiau evreii, şi ştim că păgânii nu aveau noţiunea de creaţie, pentru ei întregul cosmos era în întregime divin, era puternică. După aventura cu viţelul de aur de la poalele Sinaiului, regele Ieroboam face doi viţei de aur: "Regele a făcut doi viţei de aur şi a zis poporului: "Destul v-aţi suit la Ierusalim. Israele, iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului!" (2Regi 12,28).

Singura imagine permisă de Dumnezeu în Vechiul Testament a fost aceea făcută de el şi întipărită în omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, un chip necioplit de mâini omeneşti. În plus, au fost permise câteva imagini care prefigurau întruparea Cuvântului, precum şarpele de aramă, chivotul legământului şi heruvimii. Dar în Noul Testament situaţia se schimbă. Precizează foarte bine Catehismul Bisericii Catolice: "Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a inaugurat o nouă economie a imaginilor. Bazându-se pe misterul Cuvântului întrupat, al şaptelea Conciliu ecumenic de la Niceea (787) a justificat, împotriva iconoclaştilor, cultul icoanelor: cele ale lui Cristos, dar şi cele ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor" (2131).

Cunoaştem influenţa iudaismului la curtea bizantină şi contribuţia pe care iudaismul a avut-o mai târziu la apariţia protestantismului. De aceea împăraţii bizantini iconoclaşti şi iconoclaştii protestanţi, în special Zwingli şi Calvin, n-au făcut altceva decât să se reîntoarcă la concepţia, la economia Vechiului Testament.

Întrupându-se Cristos, a devenit imaginea, icoana lui Dumnezeu, cum se exprimă Apostolul Pavel: "imaginea şi gloria lui Dumnezeu" (1Cor 11,7). Imaginile, sunt o continuare a misterului întrupării Fiului lui Dumnezeu, sunt o prelungire pe pământ a trupului înviat şi glorios al lui Isus din cer. Prin imagini înţelegem în primul rând partea vizibilă a liturgiei, riturile liturgice numite simboluri, dar şi eicon (icoană) şi immago (imagine, chip). Pe acelaşi plan cu riturile liturgice stau icoanele, statuile, obiectele de artă sacră. Cu privire la acestea Conciliul ne spune în Constituţia liturgică: "Obiectele care aparţin cultului, deci şi statuile şi icoanele, să fie într-adevăr demne, armonioase şi frumoase, semne şi simboluri ale realităţilor supranaturale". Semne şi simboluri în înţelesul liturgic al cuvântului: semnele, simbolurile, ca şi riturile liturgice, semnifică şi conţin ceea ce semnifică.

Rituri, ceremonii, persoane consacrate, icoane, statui, biserici, vase sfinte, toate intră în categoria de imagini sfinte, simboluri ale realităţilor divine. Catehismul Bisericii Catolice vorbeşte despre păcatul de impietate, prin care ele sunt profanate; e vorba de sacrilegiu.

Cu privire la sacrilegiu Catehismul notează: "Sacrilegiul constă în a profana sau a trata cu nevrednicie sacramentele şi celelalte acţiuni liturgice, precum şi persoanele, lucrurile şi locurile consacrate lui Dumnezeu. Sacrilegiul este un păcat grav, mai ales când este săvârşit împotriva Euharistiei" (2120). Aşadar, sacrilegiul nu se reduce la primirea cu nevrednicie a sacramentelor. Cu nevrednicie sunt tratate sacramentele şi celelalte acţiuni liturgice, şi deci e sacrilegiu, atunci când nu sunt celebrate conform dispoziţiilor normelor liturgice. Exegeţii notează faptul că porunca întâi a lui Dumnezeu condamnă în primul rând nu politeismul, ci cultul adus idolilor. De aceea în Vechiul Testament a aduce cult lui Dumnezeu în afara sau împotriva prescripţiilor stabilite de Dumnezeu era un păcat mai grav decât idolatria. În liturgia creştină, cultul adus împotriva legilor liturgice stabilite de autoritatea Bisericii nu este cult adus lui Dumnezeu. Morala îl numeşte "superstitio cultus superflui" (superstiţia cultului inutil).

Sacrilegiu deosebit de grav este profanarea Euharistiei prin primirea ei sacrilegă, cu păcatul de moarte pe suflet. Cunoaştem avertismentul sever făcut de Sfântul Apostol Pavel Corintenilor: "Oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Căci cine mănâncă, îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă dacă nu deosebeşte trupul Domnului (adică dacă nu ţine cont de faptul că e vorba de trupul Domnului şi nu de o bucată de pâine oarecare). Fiecare, aşadar, să se examineze pe sine şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. În această privinţă sunt între voi mulţi infirmi şi bolnavi, şi nu puţini dorm (1Cor 11,26-30). La fel de şocantă este remarca Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: "Mult mai vinovat şi mai temerar decât diavolul este cel care se apropie de altar conştient fiind de păcat grav pe suflet. Diavolii tremură în preajma altarului. Sacrilegul se apropie de altar fără să tremure".

Sacrilegiu este, de asemenea, a profana şi a trata cu nevrednicie imaginile sfinte: icoanele, statuile. Nu numai imaginile din lemn, din lut sau din piatră, dar şi imaginea pe care Dumnezeu şi-a întipărit-o în fiecare om. Iar această imagine este distrusă şi profanată la tot pasul. Lumea e plină de iconoclaşti: iconoclaşti care sărută icoanele din Biserici şi de pe pereţi, dar profanează icoana lui Dumnezeu din semenii lor. În special cu limba. Observă Sfântul Iacob în scrisoarea sa: limba "este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea îl binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea îi blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu" (Iac 3,8-9). Apelative ca: bou, măgar, catâr, porc, animal şi altele luate din limbajul zoologic şi adresate mai ales copiilor sunt profanări ale chipului lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu este transformat în chipul dobitoacelor cu patru picioare şi al tărâtoarelor, cum spune Sfânta Scriptură.

Cuvintele scriitorului G. Ebeling din cartea sa consacrată celor zece porunci merită să fie reţinute: "A-l idolatriza pe om e idolatria cea mai rea. Dar este esenţa cea mai pură a slujirii lui Dumnezeu a crede în prezenţa lui Dumnezeu în semenii noştri şi a-i lua în serios ca imagini ale lui Dumnezeu şi reprezentanţi ai săi şi a face în aşa fel încât în raporturile noastre cu ei să se învedereze frica, iubirea şi încrederea datorate lui Dumnezeu".