Decalogul
pr. Claudiu Dumea
achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București
PORUNCA I
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alți dumnezei în afară de mine.
Să nu-ți faci chip cioplit
casă te închini lui.
Adorație și jertfă
Catehismul Bisericii Catolice notează cu privire la adorație: "Adorația este actul principal al virtuții religiei. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l recunoaște ca Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul, Domnul și Stăpânul a tot ce există, Iubirea nemărginită și îndurătoare. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a recunoaște, în respect și supunere absolută, «nimicnicia creaturii» care nu există decât prin Dumnezeu. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l lăuda, a-l preamări și a se smeri pe sine, ca Maria în Magnificat... Adorarea Dumnezeului unic îl eliberează pe om de închiderea în sine, de sclavia păcatului și de idolatria lumii" (2096-2097).
Păgânii Sfântului Pavel, pentru care Apostolul nu găsește scuză, au căzut în idolatrie și în sclavia păcatului tocmai fiindcă nu l-au adorat pe Dumnezeu care li s-a făcut cunoscut și nu i-au adus slavă. Așadar, a-l adora pe Dumnezeu înseamnă a te smeri și a-ți recunoaște nimicnicia. În această privință Kierkegaard scrie niște cuvinte admirabile: "Omul, al cărui trup stă ridicat către cer, este o ființă care adoră. Poziția lui verticală este semnul care îl deosebește de celelalte animale, dar capacitatea lui de a se arunca la pământ în adorație e o caracteristică și mai înaltă încă. Gloria lui supremă constă în a fi un nimic care adoră. Unii consideră asemănarea cu Dumnezeu în puterea de a domina. Dar omul nu e asemenea lui Dumnezeu dominând ca Dumnezeu. Asemănarea se găsește într-o deosebire infinită. Mă explic: omul și Dumnezeu se aseamănă într-un raport nu direct, ci invers proporțional. Pentru ca între ei să fie asemănare e necesar ca Dumnezeu să devină obiect de adorație eternă și omniprezentă, iar omul să devină o creatură care adoră fără încetare. Dacă omul pretinde să devină asemenea lui Dumnezeu dominând, el uită de Dumnezeu și, odată dispărut Dumnezeu, o face, în absența lui, pe suveranul. Tocmai acesta este păgânismul: viața omului lipsit de Dumnezeu" (Discursuri edificatoare). Iar în spațiul lăsat gol de Dumnezeu intră idolii.
Dacă Dumnezeu ne cere adorație, adică ne cere să ne smerim recunoscând că suntem nimic, în acest caz nu este el un tiran "oriental însetat de onoruri în tronul său, ceresc" așa cum afirma Nietzsche? Nu, căci la drept vorbind, Dumnezeu nici nu are nevoie de adorația noastră. Spunem la una din prefețele liturghiei: "Cu umilință recunoaștem că tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău ca să-ți arătăm recunoștință căci, deși lauda pe care ți-o aducem nu adaugă nimic maiestății tale nemărginite, ea ne obține harul mântuirii".
Dumnezeu, spune Sfântul Augustin, e fericit și ne face fericiți. Dacă ne-a creat după chipul și asemănarea sa, înseamnă că vrea să fim fericiți ca și el. Și dacă ne asemănăm cu Dumnezeu în raport invers proporțional, cum zice Kierkegaard, înseamnă că beneficiarul adorației care înseamnă smerenie și aruncare cu fața la pământ - termenul biblic pentru a adora în limba greacă e proskyneo, adică a se arunca cu fața la pământ - e omul. Bucuria sfinților, pe pământ și mai ales în cer, e aceea de a-l adora pe Dumnezeu.
La moartea lui B. Pascal a fost găsit un bilețel cusut în interiorul hainei sale în dreptul inimii. Filosoful a purtat toată viața bilețelul cu aceste cuvinte scrise într-o noapte în care a făcut experiența de foc a prezenței Dumnezeului celui viu: "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob: nu al filosofilor și al învățaților. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurii. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos. Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Uitare a lumii și a toate, afară de tine. Îl găsim numai pe calea învățată de Evanghelie. Măreție a sufletului omenesc. Părinte drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut. Nimic să nu mă despartă de el în veci. Bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie".
La toate popoarele, în toate religiile, adorația este exprimată prin aducere de jertfe. "Este drept să i se ofere jertfe lui Dumnezeu, în semn de adorație și de recunoștință, de implorare și de comuniune" - scrie Catehismul Bisericii Catolice (2099). Sunt două categorii de jertfe prin care îi aducem lui Dumnezeu adorația noastră. Mai întâi este jertfa interioară prin care sacrificăm și îi oferim lui Dumnezeu eu-l propriu, autosuficiența noastră. Astfel prin credință îi sacrificăm și îi oferim lui Dumnezeu mintea noastră, prin speranță voința noastră, prin iubire inima noastră.
Acceptând misterul, supranaturalul, revelația lui Dumnezeu, îi aducem lui Dumnezeu omagiul, adorația minții.
Vizitând în februarie 1985 Peru, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a vizitat și cartierul cel mai sărac al capitalei, Lima, în care toți locuitorii trăiesc în barăci. Adresându-i cuvântul de bun-venit, un tânăr i-a amintit Papei marile suferințe ale poporului său: foamea, șomajul, bolile, mortalitatea infantilă, exploatarea. "Și totuși, a strigat în încheiere tânărul, noi credem în Dumnezeul vieții". În aceeași perioadă de timp un medic ilustru a publicat o carte de mare succes în care afirma că a văzut în viața lui de medic atâta suferință - a văzut-o la alții, nu la el - încât nu poate crede în existența lui Dumnezeu. Credință la omul mic și smerit, necredință la omul înțelept și priceput. Necredința e mândrie, e pretenția minții de a înțelege totul, drept care respinge misterul lui Dumnezeu. Filosofilor păgâni, remarca Sfântul Augustin, în substanță le-a lispit umilința. De aceea nu au acceptat Întruparea Fiului lui Dumnezeu, considerând-o absurdă și ridicolă. La greci și la păgâni, în general, umilința nu figura în lista virtuților. Și dacă nu se umilea omul, cum să se umilească Dumnezeu până acolo încât să ia chipul sclavului?
Prin speranță îi jertfim lui Dumnezeu voința noastră. Conștienți de slăbiciunea și neputința voinței noastre, ne încredințăm cu totul lui Dumnezeu, sperând de la el iertarea, mântuirea și ajutoarele necesare pentru a ne mântui.
Sunt două păcate împotriva speranței. Mai întâi e disperarea. Omul nu mai speră iertarea și mântuirea personală. E păcatul lui Iuda. Păcatul lui de disperare, își dă cu părerea Sfântul Augustin, a fost mult mai grav decât păcatul de a-l fi vândut pe Cristos. Iar la extremitatea cealaltă este păcatul prezumpției; supraaprecierea capacităților tale: că poți să fii bun și să te mântuiești cu puterile tale, că poți să eviți păcatul, deși te expui pericolului,sfidând cuvântul lui Dumnezeu care spune clar că cine iubește pericolul va cădea în el, de pildă, prezumpția că poți citi orice, poți privi orice, chiar filme murdare, poți discuta cu oricine orice, și să rămâi totuși cast, căci ești doar matur și lucrurile astea nu te afectează! Mândria își spune cuvântul atât în prezumpție cât și în disperare deși conștient că nu se poate salva cu propria voință, omul refuză să se arunce în brațele lui Dumnezeu.
Prin iubire îi sacrificăm lui Dumnezeu inima noastră. Pe lângă păcatul urii directe împotriva lui Dumnezeu pe care îl practică cei care intră în sectele satanice, Catehismul enumără la păcatele împotriva iubirii lui Dumnezeu lâncezeala, lenea spirituală, mediocritatea care înseamnă refuzul de a te lăsa purtat de dinamismul iubirii. Păcatul celor nici calzi, nici reci, care provoacă greață pentru stomacul lui Dumnezeu. Păcatul celori comozi și nepăsători, minimaliști, care fac calcule meschine: ăsta e păcat de moarte, ăsta e păcat mic. E păcatul cerlo care care drămăluiesc cu grijă ce-i dau lui Dumnezeu, ca să nu-i scape prea mult. A refuza dinamismul iubirii. Adică a primi de la Dumnezeu aripi spre a zbura spre înălțimi și totuși a fi incapabil să-ți iei zborul de la pământ. Ca vulturul din povestea lui Anthony de Mello: "Un războinic indian a găsit un ou de acvilă pe vârful unui munte și l-a pus laolaltă cu ouăle de găină pe care trebuia să le clocească o cloșcă. La vremea cuvenită, odată cu puii de găină a ieșit din găoace și puișorul de vultur. După o bucată de vreme a învățat să cotcodăcească, să scurme, să caute vermișori și să urce cel mult pe un gard, ca toate găinile. Așa își petrecea viața, convins că e o găină și nu altceva. Era de acum bătrân când, într-o zi, privind în sus a văzut ceva extraordinar. Acolo sus, în azurul nesfârșit al cerului, a văzut o pasăre maiestuoasă care făcea rotocoale, fără cel mai mic efort. Bătrânul vultur a rămas impresionat. Se întoarce spre găina cea mai apropiată și o întreabă: "Cine e pasăre aceea?" Găina privește spre cer și îi răspunde: "Ah! E vulturul auriu, regele văzduhului. Dar nu te mai uita la el. Tu și cu mine suntem aici, pe pământ". Vulturul nu a mai privit spre cer și a murit convins că e găină. Așa îl tratau toți. Așa a crescut, așa a trăit, așa a murit" (Instrucțiuni de zbor pentru vulturi și găini). E povestea vieții noastre lipsită de glorie, meschină, trăită în mediocritate.
În afară de cultul interior, de adorația dusă lui Dumnezeu prin jertfa minții, a voinței și a inimii, porunca întâi a lui Dumnezeu ne cere cultul exterior, cultul liturgic public, ca expresie vizibilă a cultului interior. Cultul exterior fără cultul interior - am vorbit despre acest lucru deja - nu e altceva decât formalism, ipocrizie, superstiție, mormânt spoit. Este ipocrizia condamnată de Isus fără menajamente la farizei. "Poporul acesta mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de mine".
Motivul pentru care se cere adorația publică, cultul exterior, noul Catehism ni-l amintește din nou: creștinii trebuie să dea mărturie publică pentru credința lor. De aceea li se cere să facă cunoscut cultul singurei religii adevărate care subzistă în Biserica catolică și apostolică (cf. nr. 2105, Vatican II, Dignitatis Humanae 1). Dar mai este și un alt motiv foarte important, care nu trebuie trecut cu vederea. Adorația interioară a creștinului e unică, neîntâlnită în nici un sistem religios. Ea este adusă lui Dumnezeu prin Cristos, își găsește valoarea întrucât este inclusă în actul de adorație adus Tatălui de Cristos. Iar adorația, Cristos o aduce Tatălui în celebrarea cultului liturgic, în special în Euharistie. Parafrazând puțin cuvintele Sfântului Augustin, adică schimbând cuvântul "se roagă" cu cuvântul "adoră", putem spune că "Isus Cristos, Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu e cel care adoră pentru noi, cel care adoră în noi, cel care este adorat de noi. Adoră pentru noi întrucât este preotul nostru, adoră în noi întrucât este Capul nostru, este adorat de noi întrucât este Dumnezeul nostru".
La Sfânta Liturghie sunt două ofertorii și deci două acte de adorație. La prezentarea darurilor, când sacrificăm și oferim mintea, voința și inima noastră. Acesta e actul nostru de adorație. Și al doilea, la doxologia finală, când este oferit trupul și sângele lui Cristos: este actul de adorație al lui Cristos în care își găsește plinătatea și valoarea actul nostru de adorație. Să fim cu băgare de seamă ce sacrificăm și ce oferim la primul ofertoriu, pentru ca la al doilea ofertoriu să avem dreptul să spunem: "Prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, ție Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea și mărirea, în toți vecii vecilor. Amin".