PORUNCI

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit
casă te închini lui.

Închinarea

Porunca întâi a lui Dumnezeu ne cere să-i aducem adoraţie Creatorului. Încercăm în această meditaţie să descoperim relaţia dintre cunoaşterea personală a lui Dumnezeu, adoraţie şi tăcere. "Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei (în păgânii idolatri), căci le-a fost arătat de Dumnezeu. Într-adevăr, însuşirile lui nevăzute, puterea lui veşnică şi dumnezeirea lui, se văd lămurit din crearea lumii; când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de el. Aşa că nu se pot dezvinovăţi" (Rom 1,19-20). Dumnezeu a scris două cărţi prin care se face cunoscut oamenilor: prima este lumea creată, a doua este Biblia.

Firmamentul de deasupra noastră este o carte permanent deschisă în care pot citi şi analfabeţii. Galaxia numită Calea Lactee numără circa o sută de miliarde de stele, mai exact de sisteme solare. Cu telescoapele de care dispune astăzi ştiinţa se pot observa vreo zece miliarde de asemenea galaxii. Lumina stelei celei mai îndepărtate pe care o privim a pornit la drum acum patru miliarde de ani în urmă. Omul e ca un fir de praf în univers. Înţelegem strigătul psalmistului: "Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul! Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: "Ce este omul ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?" (Ps 8,1.3-4).

Universul îi aduce Creatorului închinarea cuvenită: "Cerurile proclamă slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor lui" (Ps 19,1).

Şi nu numai că îl preamăreşte pe Creator, dar universul i se supune, îl ascultă cu bucurie: "Dumnezeu trimite lumina şi ea merge, şi o cheamă înapoi şi ea se întoarce şi îl ascultă cu cutremur. De dragul lui stelele strălucesc la locul lor şi se veselesc. Le cheamă şi ele răspund: "Iată-ne!" Ele strălucesc cu bucurie pentru cel care le-a făcut" (Baruch 3,33-35).

Dintre toate cunoştinţele omului, scrie Kant în "Raţiunea critică", cea mai importantă este aceasta: că Dumnezeu există. Şi Providenţa nu a voit ca ea să se întemeieze pe subtilităţile raţionamentului filosofic, ci a încredinţat-o minţii naturale obişnuit. Când aceasta nu este pervertită, îl descoperă cu uşurinţi pe Creator.

Nu numai existenţa lui Dumnezeu, dar şi unele din însuşirile lui, cum este atotputernicia, măreţia, frumuseţea, bunătatea lui, le descoperim când privim cu băgare de seamă la lucrurile făcute de el.

A doua carte prin care Dumnezeu ni se dezvăluie este Sfânta Scriptură. Dumnezeu rămâne în continuare un mister de necuprins, dar o breşă în acest mister ni s-a deschis. Ne putem potoli setea şi foamea de Dumnezeu. Agnosticismul, teologia negativă a cunoaşterii absolute a lui Dumnezeu, nu-şi are nici o justificare. Scrie în această privinţă Sfântul Ciril din Ierusalim: "E adevărat că nu pot bea toată apa uni fluviu. Dar pentru aceasta oare trebuie să mor de sete? E adevărat că intrând într-o livadă nu pot mânca toate fructele care sunt acolo. Dar pentru aceasta vrei oare să ies de acolo flămând?"

Dar citind aceste două cărţi, cartea naturii şi Biblia, încă nu am ajuns la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, suntem doar în drum spre el. Putem cunoaşte la perfecţie argumentele filosofice ale existenţei lui Dumnezeu, putem cunoaşte pe de rost Biblia şi toată ştiinţa exegetică, şi să nu-l cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu şi să dăm altora argumente filosofice şi exegeză savantă dar să nu-l dăm pe Dumnezeu pe care nu-l avem, pe care nu l-am întâlnit şi nu-l cunoaştem cu adevărat. Un cunoscut scriitor contemporan spune că cuvintele Scripturii sunt ca nişte indicatoare, spre Dumnezeu, care nu îl au în ele pe Dumnezeu. Sunt ca indicatoarele de la marginea drumurilor. Închipuiţi-vă, zice el, că plec la Bombay şi când văd primul indicator spre Bombay mă întorc acasă. "Ai văzut Bombayul?" - sunt întrebat la întoarcere. "L-am văzut". "Şi cum arată?" "E din scândură de culoare albă, cu litere mari de culoare neagră". Sau, imaginaţi-vă, zice autorul, că într-o noapte îi arăt cu degetul luna unui om cu minte puţină. "Aceasta e luna?" - întreabă omul. "Aceasta". "E frumoasă", şi priveşte fix degetul.

Până acum am vorbit despre ceea ce Sfântul Pavel numeşte "cunoaştere carnală" a lui Dumnezeu căreia Apostolul îi opune cunoaşterea spirituală, acea cunoaştere pe care Duhul Sfânt o trezeşte în adâncul inimii şi care constă în întâlnirea personală cu Dumnezeu cel viu şi adevărat. De abia în acest moment are loc actul autentic de adoraţie a lui Dumnezeu, închinare şi aducere de mulţumire pe care păgânii idolatri ai Sfântului Pavel nu i-au adus-o lui Dumnezeu. Tocmai de aceea au căzut în idolatrie, închinându-se creaturii în locul Creatorului.

În cartea Exodului citim că Dumnezeu i-a arătat lui Moise pe muntele Sinai o crăpătură în stâncă în care să se ascundă şi de unde va putea să-i contemple slava, când va trece, fără să moară (Cf. Ex 33,21). Comentând acest episod, Sfântul Vasile cel Mare scrie: "Ce este astăzi, pentru noi creştinii, acea crăpătură, acel loc, unde să ne putem ascunde pentru a-l contempla şi adora pe Dumnezeu? Este Duhul Sfânt. De unde ştiu? De la însuşi Isus care a spus: "Adevăraţii închinători îl vor adora pe Tatăl în Duh şi adevăr".

Sfântul Pavel nu credea în puterea şi eficacitatea cunoaşterii carnale a lui Dumnezeu, adică a cunoaşterii raţionale, pentru a-i converti pe necredincioşi - el avea experienţa eşecului în discuţia cu filosofii din areopagul din Atena - de aceea le scrie Corintenilor: "Deşi trăim în firea pământească totuşi nu luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice obstacol care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu" (2Cor 10,3-5).

Obstacolul care se ridică împotriva acestei cunoaşteri a lui Dumnezeu este zgomotul. Cunoaşterea în Duh a lui Dumnezeu nu e o cunoaştere abstractă, ci e un contact direct, personal cu Dumnezeu care se dezvăluie pe sine în adâncul sufletului numai în tăcere. E o cunoaştere care nu poate fi descrisă în cuvinte: o înţelege numai cine o experimentează, după cum, descriind, nu poţi face pe cineva să înţeleagă ce miros are trandafirul sau ce gust are mărul: aceste lucruri le poate cunoaşte numai cine miroase trandafirul, numai cine mănâncă mărul. Această cunoaştere se naşte în tăcere, te lasă fără cuvinte şi declanşează în inimă adoraţia. E o percepere a prezenţei lui Dumnezeu, a măreţiei, a maiestăţii, frumuseţii şi bunătăţii sale care îţi taie respiraţia şi îţi ia graiul. Aceasta e adoraţia. De fapt cuvântul adoraţie provine din două cuvinte latine: ad = la şi os, oris = gură. Înseamnă a duce degetul la gură, gestul impunerii tăcerii. Tăcerea e adoraţie şi adoraţia e tăcere. Tăcerea e actul de adoraţie al lui Iob după ce a eşuat în încercarea de a pătrunde cu mintea sa misterul lui Dumnezeu: "Iată, eu sunt prea mic; ce să-ţi răspund? Îmi pun mâna la gură" (Iob 40,4). A adora, spune admirabil Sfântul Grigore Nazianzenul, înseamnă a-i înălţa lui Dumnezeu un "imn de tăcere".

Sunt două feluri de tăcere. Există o tăcere nefericită, în care urlă pustiul, o tăcere pe care omul o umple cu zgomot, cu agitaţie spre a nu se întâlni cu el însuşi şi cu propria conştiinţă; o tăcere esenţialmente "monstruoasă" cum se exprimă J. P. Sartre, fiindcă, scrie filosoful existenţialist, omul "se găseşte singur, rătăcind în această tăcere monstruoasă, liber şi singur, fără ajutor şi fără scuze, condamnat să decidă, fără vreun sprijin de undeva, condamnat pentru totdeauna să fie liber".

Şi există o tăcere fericită, plină de Dumnezeu. După cum cuvântul e limbajul cu care vorbim oamenilor, tăcerea e limbajul cu care sufletul vorbeşte lui Dumnezeu şi limbajul cu care Dumnezeu vorbeşte sufletului, dezvăluindu-i tainele pe care el le dezvăluie numai pruncilor, adică celor care nu ştiu să vorbească. Vorba e de argint, tăcerea e de aur.

Nicicând n-au fost în Biserică atâtea congrese, întruniri, simpozioane, discuţii, dezbateri pe teme teologice şi biblice ca în zilele noastre; vorbe, vorbe şi iarăşi vorbe. Rezultatul? Mulţi, mai ales tineri, se îndreaptă spre sectele orientale, spre budism, acolo unde este cultivată tăcerea ca mijloc de întâlnire cu divinitatea. Scria nu de mult un misionar italian din Africa: "Noi suntem chemaţi să răspundem unei nevoi fundamentale a oamenilor, nevoii profunde de Dumnezeu, setei de Absolut, să le arătăm calea spre Dumnezeu, să-i învăţăm să se roage. Iată pentru ce musulmanii în părţile acestea câştigă atâţia adepţi: ei îi învaţă pe oameni, imediat şi într-o manieră simplă, să-l adore pe Dumnezeu".

"Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Creatorul nostru!" - ne îndeamnă Psalmistul. La imnul Mărire, la liturghie, spunem: "Te lăudăm, te binecuvântăm, te adorăm, te preamărim, îţi mulţumim ţie pentru slava ta cea mare".

Toate creaturile îşi unesc glasurile şi înalţă un imn de adoraţie, o simfonie Creatorului. În acest concert omul este chemat să fie dirijorul. Scrie fericitul Henric Suso, misticul medieval: "Cântând liturghia, când ajung la cuvintele Sursum corda, îmi imaginez că am în faţa mea toate fiinţele create de Dumnezeu în cer şi pe pământ: apa, aerul, focul, lumina şi toate elementele, fiecare cu numele său, ca şi păsările văzduhului, peştii mării şi florile pădurii, toate ierburile şi plantele câmpiei, nesfârşitele ţărmuri acoperite cu nisip ale mării, firişoarele de praf care se văd în razele soarelui, picăturile de apă căzute sau care sunt gata să cadă, boabele de rouă, care, ca nitşe nestemate, împodobesc pajiştea. Atunci îmi imaginez că sunt în mijlocul acestor creaturi ca un dirijor în mijlocul unui cor uriaş".

Kepler, celebrul astronom, îşi încheia lucrarea sa intitulată Armonia cosmică cu această rugăciune:

"Mare este Domnul şi mare este puterea sa,
înţelepciunea sa nu are margini.
Lăudaţi-l ceruri, soare, lună, planete,
oricare vă este limba pe care o folosiţi
spre a-l lăuda pe Creatorul vostru.
Laudă-l şi tu, suflete al meu,
Căci de la el, pentru el şi în el sunt toate lucrurile,
atât cele pe care le ignorăm cu desăvârşire,
cât şi cele pe care le cunoaştem,
care sunt o părticică neînsemnată.
Lui să-i fie laudă, cinste şi mărire
în vecii vecilor! Amin".