PORUNCI

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit
casă te închini lui.

Numai lui să te închini

Să aprofundăm în această meditaţie cuvintele Sfântului Pavel din Scrisoarea către Romani, capitolul 1,18-32. Păgânii idolatri "au schimbat slava Dumnezeului nemuritor cu un chip care seamănă cu omul muritor, cu păsări, cu dobitoace cu patru picioare şi târâtoare". După învăţătura aceluiaşi apostol, idolatria, fie cea antică, fie cea modernă, are în ea ceva tragic şi tulburător, ceva satanic. "De aceea, preaiubiţii mei, le scrie Sfântul Pavel Corintenilor, fugiţi de închinarea la idoli... Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc păgânii, jertfesc diavolilor şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în comuniune cu dracii" (1Cor 10,14.19-20).

Vrăjitoria, ghicitoria, spiritismul, superstiţia este domeniul în care diavolul este ca la el acasă, se mişcă în voie. Fiindcă în toate acestea este vorba de magie, de captarea forţelor oculte spre a se dobândi ceea ce nu se speră să se dobândească de la Dumnezeu şi, deci, împotriva voinţei lui Dumnezeu. Or, dacă aceste forţe oculte nu sunt de la Dumnezeu, de unde pot proveni dacă nu de la Satana?

Dar pe lângă toate acestea există un păcat cu adevărat cutremurător. Mysterium iniquitatis, l-ar numi Sfântul Pavel, misterul nelegiuirii. E vorba de închinarea directă la diavol care se naşte din ura împotriva lui Dumnezeu; e satanismul cu liturghiile sale negre, cu jertfele de animale şi chiar de oameni.

S-a lansat în ultima vreme o idee pe care o găsim în multe cărţi de teologie, şi anume, că marii propagatorii ai ateismului modern, filosofii "morţii lui Dumnezeu", de fapt nu l-au ucis pe Dumnezeul adevărat, ci idolii, imaginile, ideile false despre Dumnezeu; au ucis un surogat, o sosie a lui Dumnezeu. Dumnezeul pe care au voit ei să-l ucidă ar fi putut să strige, dacă ar fi avut gură, cum a strigat călăului său acea victimă străpunsă de multe lovituri de cuţit înainte de a primi ultima lovitură: "Tu omori un om deja mort!" "Tu omori un dumnezeu care nu a avut niciodată viaţă!" Cunoscutul predicator şi scriitor R. Cantalamessa ne aduce şi o asemănare. Să ne imaginăm că într-o bună zi un dezechilibrat mintal începe să lovească în statuia lui David a lui Michelangelo care se află în faţa palatului Signoriei din Florenţa şi apoi strigă triumfător: "L-am distrus pe David al lui Michelangelo! David nu mai e!" Sărmanul, nu şi-a dat seama că de fapt originalul statuii a fost dus într-un muzeu, la un loc sigur şi că el a distrus o copie a statuii pusă în loc pentru a satisface curiozitatea turiştilor ignoranţi! Acelaşi lucru l-ar fi făcut toţi ucigaşii lui Dumnezeu care în timpurile moderne au strigat prin glasul unui dezechilibrat mintal cu numele de Nitzsche: "L-am ucis pe Dumnezeu! Noi suntem asasinii!" Ucigând idolii, imaginile false ale lui Dumnezeu, ar fi rezultat o credinţă purificată, autentică în Dumnezeu. De fapt, realitatea ne arată că a rezultat în lume ateismul în masă şi satanismul care cunoaşte astăzi în lume o răspândire nemaipomenită. Hitler, după cum aţi reţinut din citatul pe care l-am dat într-o meditaţie anterioară, nu a intenţionat să elimine un idol, o sosie a lui Dumnezeu, ci pe Dumnezeul cel viu al Sinaiului. Ştim că Hitler şi generaţia lui făceau parte dintr-o sectă satanică. Marx nu a luptat împotriva unei sosii a lui Dumnezeu. Îşi cunoştea bine ţinta. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvire, la rubrica "Cunoştinţe de religie" s-a scris: "Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine întemeiate". Ura lui luciferică nu se îndrepta împotriva unui idol mort, ci împotriva Dumnezeului celui viu. Iată, pentru exemplificare câteva versuri din poeziile lui:

"Cu dispreţ îmi voi arunca mânuşa drept în faţa lumii
Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,
A cărui cădere nu-mi va înnăbuşi înflăcărarea.
După aceea voi pribegi asemenea unui dumnezeu biruitor
printre ruinele lumii.
Şi, dând cuvintelor mele o forţă activă,
Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul"
(Memillan, Marx înainte de marxism).

Sunt indicii suficiente că Marx, ca şi Engels şi Lenin şi Stalin şi alţi capi ai marxismului şi bolşevismului, au fost satanişti; adică închinători la Satana.

Să ne întoarcem la textul Sfântului Pavel din scrisoarea către Romani. Ce i-a făcut pe păgâni să-l părăsească pe unicul şi adevăratul Dumnezeu spre a se închina idolilor? Ce le-a întunecat mintea? Păcatul, patimile rele de care s-au lăsat stăpâniţi. "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva... oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor". Şi, în continuare, Apostolul dă o listă de vreo 30 de vicii în care s-au cufundat idolatrii. Printre altele ei sunt: vicleni, lacomi, invidioşi, certăreţi, bârfitori, obraznici, trufaşi, neascultători, lipsiţi de cuvânt, dar mai presus de toate curvari. "De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor... i-a lăsat în voia unor patimi scârboase - e vorba de homosexualitate - ...Fiindcă n-au căutat să-l păstreze pe Dumnezeu în conştiinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate... Şi s-au închinat creaturii în locul Creatorului". De aici s-a inspirat Sfântul Augustin când a dat cunoscuta definiţie a păcatului: "aversio a Deo et conversio ad creaturas" - întoarcerea spatelui lui Dumnezeu spre a te îndrepta spre creaturi. Iubirea de sine, iubirea propriilor patimi împinsă până la dispreţul şi ura faţă de Dumnezeu. Idolii sunt proiecţii şi personificări ale propriilor patimi.

Idolii, cum spune psalmistul, au ochi dar nu văd ce fac închinătorii lor. Au urechi dar nu aud ce vorbesc ei. Au mâini dar nu le mişcă spre a-i pedepsi. Abandonarea Dumnezeului celui viu pentru a trece de partea idolilor orbi şi surzi cunoaşte o logică foarte simplă: "Dacă există un Dumnezeu viu eu trebuie să-i dau cont de toate faptele mele, chiar de gândurile cele mai secrete!... Ce bine ar fi să nu existe! Dar poate că nu există!... De fapt chiar că nu există! Cu siguranţă că Dumnezeu nu există!"

În filosofie şi în literatura universală găsim nenumărate mărturii care confirmă vorba Sfântului Augustin din antichitate: "Nemo incredulus, nisi impurus" (Necurăţia, mama necredinţei).

Libertinului care spunea: "Dacă aş fi crezut în Dumnezeu aş fi părăsit plăcerile", B. Pascal îi răspundea: "Dacă ai fi părăsit plăcerile ai fi crezut în Dumnezeu".

La Bruy?re scria: "Aş vrea să găsesc un singur om modest, cast, cumpătat care să nege existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului. Părerea sa ar putea fi luată în considerare, cel puţin ca un caz individual. Dar un asemenea om eu nu am găsit".

Poetul francez, François Coppée mărturisea după convertire în cartea sa La bonne souffrance: "Când am ajuns la tinereţe şi mi-a fost ruşine să-mi spovedesc păcatele, mi-am pierdut credinţa".

Chiar J. J. Rousseau nu ezita să scrie: "Păstraţi-vă sufletul în aşa fel încât să doriţi ca Dumnezeu să existe şi nu vă veţi îndoi niciodată de existenţa lui...".

"Domnii mei, a zis într-o zi Chateaubriand în mijlocul unei societăţi elegante, puneţi mâna pe inimă şi mărturisiţi pe onoarea voastră: Nu aţi avea curajul să credeţi, dacă aţi avea curajul să trăiţi în castitate?"

Deosebit de frumos tratează această problemă Julien Green în jurnalul său din care redau câteva fraze: "Păcatul provoacă în suflet o singurătate pe care nici un cuvânt nu este în stare să o exprime. El îl îndepărtează pe Dumnezeu de la noi; şi absolut nu există o prezenţă adevărată afară de prezenţa lui Dumnezeu după cum nu există o singurătate adevărată decât aceea de a fi singur fără Dumnezeu. Iubirea şi uneori prietenia pot da iluzia că umplu singurătatea obişnuită, dar singurătatea supranaturală numai Dumnezeu poate să o umple. O dorinţă rea alungată provoacă poate o mare îngenunchere în tot paradisul... Când se instalează în noi păcatul, e cu neputinţă să te rogi. Sufletul simte dureros singurătatea sa. De fapt el e mort: păcatul l-a ucis... Senzualitatea aşterne patul necredinţei".

Duhul Sfânt cu lumina sa îl face pe om să vadă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu cel viu din inima sa. Când păcatul îl izgoneşte pe Duhul Sfânt, intră întunericul şi dispare chipul lui Dumnezeu, care nu e chip cioplit, ci e un strop din însăşi viaţa lui Dumnezeu. Scrie Sfântul Vasile cel Mare:

"Odată curăţaţi de noroiul cu care ne-am murdărit prin păcat şi reîntorşi la frumuseţea dintru început, e posibil să ne apropiem de Duhul Sfânt. Atunci el, ca un soare, găsind ochiul purificat, îţi va arăta în el însuşi chipul celui invizibil. În fericita contemplare a acestui chip, vei vedea nespusa frumuseţe a Arhetipului. Şi aşa cum corpurile curate şi transparente, când o rază le loveşte, devin ele însele strălucitoare şi reflectă la rândul lor lumina, la fel sufletele care îl poartă pe Duhul Sfânt devin ele însele spirituale şi reflectă harul asupra altora".