PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alți dumnezei în afară de mine.
Să nu-ți faci chip cioplit
casă te închini lui.

Idolii minții

Ne oprim în această meditație asupra altei categorii de chipuri cioplite. Cioplite nu în lemn, nici în piatră. E vorba de chipurile cioplite ale minții, de idolii turnați în tiparele minții omenești.

Apostolul Pavel, scriind Romanilor despre idolatria păgânilor, spune că aceștia "s-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit. Au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-un chip care seamănă cu omul muritor, cu păsări, cu dobitoace cu patru picioare și târâtoare" (Rom 1,22-23). Găsim în acest text o aluzie indirectă la descrierea creației (Gen 1,26-27) unde ni se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa. Păgânii, dimpotrivă, l-au făcut pe Dumnezeu cel nemuritor după chipul omului muritor. Cu alte cuvinte, în idolatrie e o inversare de roluri: dacă Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, omul îl face pe Dumnezeu după chipul său.

Are dreptate Xenofan, filosoful antic, când scrie: "Dacă boii și caii și leii ar avea mâini și ar putea să picteze și să facă cu mâinile lor operele pe care le fac oamenii, caii i-ar picta pe zei după chipul cailor, boii după chipul boilor și le-ar da trupurile pe care le au ei înșiși". Adaugă filosoful: "Este un Dumnezeu mai presus de toți zeii și de toți oamenii: forma și gândirea lui nu au nimic comun cu forma și gândirea oamenilor".

Ideea de Dumnezeu, imaginea, chipul lui Dumnezeu turnat în tiparul minții se poate ușor transforma în idol. Scrie Sf. Grigore Nisenul: "Cine și-a făcut o idee cu privire la natura divină pe baza raționamentului minții sale și-a construit un idol al lui Dumnezeu, nu l-a înțeles pe Dumnezeu".

Cuvântul idol (eidolon) și cuvântul idee (eidola) au aceeași etimologie în limba greacă. Idolii sunt niște imagini vizibile care se interpun între închinători și forțele supranaturale invizibile. Ideile sunt și ele imagini ale minții care se interpun între omul care gândește și realitățile ideate sau imaginate. Care este deosebirea între Dumnezeul adevărat și unic și idoli? Dumnezeu este viu, idolii sunt morți, lipsiți de viață. "Eu sunt cel care sunt" - așa își definește Dumnezeu identitatea. Idolii sunt deșertăciune, adică nimic. Cum spune psalmistul: "Idolii sunt lor sunt argint și aur, făcuți de mâini omenești. Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud, au nas dar nu miroase, au mâini, dar nu pipăie, au picioare, dar nu merg, nu scot nici un sunet din gâtlejul lor" (Ps 115,4-7). Între Dumnezeul cel viu și ideea despre Dumnezeu este deosebirea dintre apă și formula chimică a apei, H2O. Apa îți potolește setea, formula apei nu. Când ideea despre Dumnezeu se desparte de Dumnezeul cel viu și dătător de viață, devine un idol mort, un zid care ne separă de Dumnezeu.

Pentru a înțelege mai bine acest lucru, să ne imaginăm că un rege acceptă să pozeze în fața unui pictor care îi pune pe pânză chipul. Dar pe măsură ce trăsăturile chipului se aștern pe pânză, artistul este din ce în ce mai încântat de lucrarea mâinilor sale. Când termină de pictat este atât de entuziasmat, încât uită de rege, îi întoarce spatele și merge să le arate tabloul ucenicilor săi. Aceștia fac copii, modificând chipul potrivit cu stilul și gustul fiecăruia. După aceste copii se fac alte copii. Acum tabloul regelui e în toate ungherele, dar nu mai are nimic de a face cu regele viu și adevărat. Această comparație ilustrează soarta imaginii lui Dumnezeu făurită de filosofi în timpurile moderne, începând cu Cartesiu. Sfântul Pavel zicea că în Dumnezeul cel viu "noi trăim, ne mișcăm și existăm" (Fapte 17,28). Cartesiu pornește de la ideea lui Dumnezeu, celebra idee a lui Dumnezeu înnăscută omului. După Cartesiu este Dumnezeu cel care trăiește, se mișcă și există în mintea omului. Această idee, această imagine a lui Dumnezeu a fost copiată și recopiată, a trecut prin filosofia lui Kant, prin dialectica lui Hegel până ce s-a dizolvat în ateismul filosofilor din secolul trecut și din secolul nostru. Aceasta este soarta dumnezeului filosofilor, despre care vorbește Pascal, dumnezeul teiștilor, al raționaliștilor, al iluminiștilor, al masonilor, un Dumnezeu care nu mai este Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac, al lui Iacob, adică Dumnezeul revelației biblice.

Ca și în cazul păgânilor Sfântului Pavel care au schimbat chipul Dumnezeului nemuritor cu chipul omului muritor, idolul fiind o proiecție a omului asupra lui Dumnezeu, idolatrul devine autolatru, își adoră propriul chip, propria imagine. Omul modern, observă Charle Peguy, se adoră pe sine sub chipul lui Dumnezeu. I se întâmplă lui Dumnezeu ceea ce i s-a întâmplat bătrânului rege din tragedia lui Shakespeare, Macbeth. Regele e primit în castel cu toate onorurile. Odată intrat înăuntru, porțile sunt încuiate, punțile de legătură cu exteriorul ridicate, neînarmat și fără escortă, regele este eliminat iar Macbeth i-a locul regelui său. Așa se substituie omul Dumnezeului celui adevărat.

Din cele spuse până acum nu aș vrea să se tragă concluzia greșită că, atunci când e vorba de cunoașterea lui Dumnezeu, mintea omenească trebuie blocată. După harul lui Dumnezeu, capacitatea de a judeca, de a concepe idei, este tot ce are omul mai prețios. Eliminarea judecății în cunoașterea lui Dumnezeu se numește fideism, iar fidesimul este condamnat de Biserică. E vorba de a a ne subordona cunoașterea naturală a lui Dumnezeu cunoașterii supranaturale pe care Dumnezeu ne-o oferă prin revelație și prin harul său pentru ca Dumnezeul nostru să nu fie un idol mort al minții omenești, ci să fie Dumnezeul cel viu al lui Abraham, al lui Isac și al lui Iacob.

Pentru creștinii obișnuiți, care nu se ocupă prea mult cu studiile filosofice și teologice, acest pericol nu e prea mare. În schimb pericolul mare este pentru studenții în teologie, pentru teologii de profesie, pentru preoți, ca să-l înlocuiască pe Dumnezeul cel viu cu un idol produs de mintea lor. Oamenii lui Dumnezeu sunt cei mai expuși să rămână fără Dumnezeu și nimic nu este mai de plâns, spune un autor antic, Diodoc din Foticeea, decât gândul ca cel care cercetează lucrurile lui Dumnezeu, să rămână fără Dumnezeu.

Pentru a evita o asemenea situație trei lucruri sunt necesare. Primul: umilința intelectuală. Mintea omenească limitată și supusă greșelii să accepte cuvântul lui Dumnezeu, revelația sa. Dumnezeu se descoperă celor mici: "Te preamăresc pe Tine Tată, Stăpânul cerului și al pământului că ai ascuns acestea celor înțelepți și le-ai descoperit celor mici" (Mt 11,25). Orgoliul intelectual a dus treptat-treptat la pierderea lui Dumnezeu în timpurile noastre. Lessing, iluministul, scria: "Dacă Dumnezeu ar ține strâns în mâna sa dreaptă tot adevărul iar în stânga numai aspirația veșnic vie spre adevăr, și mi-ar zice: «Alege!», chiar dacă ar trebui să greșesc mereu, o veșnicie aș îngenunchea în fața mâinii stângi și aș zice: «Aceasta, Tată! Adevărul pur îți aparține, fără îndoială, numai ție»". După ce Dumnezeu s-a umilit luând chip de sclav, omul nu mai are dreptul să fie orgolios. Primilor eretici, gnosticilor, care nu-l acceptau pe Dumnezeul revelației, un Dumnezeu care suferă, fiindcă nu intra în schemele lor filosofice, Tertulian le scria: "Dacă vreți neapărat să aveți un Dumnezeu invizibil, imperturbabil și liniștit, ei bine, rețineți că acesta este Tatăl, Dumnezeul filosofilor, spre a spune așa, și puneți pe seama Fiului întrupat sau pe punctul de a se întrupa tot ce vi se pare nedemn de Dumnezeu".

În al doilea rând, dacă vrem să fim în contact permanent cu Dumnezeul cel viu și nu cu un chip cioplit fără de viață al minții noastre, să nu neglijăm rolul și acțiunea Duhului Sfânt în viața noastră. "E Duhul cel care dă viață, scrie Sfântul Ioan, carnea nu ajută la nimic" (In 6,63). Iar apostolul Pavel: "Nimeni nu a putut cunoaște tainele lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu" (1Cor 2,11), afară de "Duhul Dumnezeului celui viu" (2Cor 3,3). "Dacă îl înlăturăm pe Duhul Sfânt, scrie Sfântul Grigore Nisenul, ceea ce rămâne nu mai este Dumnezeul cel viu, ci cadavrul lui", iar îngerii din zorii zilei învierii ne întreabă și pe noi: "De ce îl căutați pe cel viu printre cei morți?" (Lc 24,5)).

În sfârșit, în cunoașterea lui Dumnezeu nu ajung cercetările, raționamentele, studiile despre Dumnezeu. E necesară rugăciunea pentru a ne ține în contact viu și personal cu Dumnezeul cel viu. Cine nu se roagă, cine nu trăiește intens viața sacramentală, poate fi savant, poate face discursuri, predici, emisiuni, poate scrie cărți teologice savante, dar nu oferă altora decât ideile sale, surogate ale lui Dumnezeu și nu pe Dumnezeul cel viu. Teologia lui e ideologie sau idiologie. E un lucru formulat perfect de Evagriu în secolul al IV-lea: "Dacă ești teolog, te vei ruga cu adevărat și dacă te rogi cu adevărat vei fi teolog".

Iată, în încheiere, rugăciunea pe care o rostea Sfântul Toma de Aquino înainte de a începe studiul:

"Dumnezeule îndurător, te rog, ajută-mă să doresc cu înfocare ceea ce îți este plăcut ție, să cercetez cu prudență, să descopăr fără greșeală și ceea ce descopăr să pun în practică cu fervoare. Spre lauda și mărirea numelui tău. Amin."


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire