PORUNCI

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit
casă te închini lui.

Să nu-ţi faci chip cioplit

"Vegheaţi... ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul unui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui dobitoc de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară pe cer... Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urâciune înaintea Domnului" (Deut 27,15; 4,15-20.23-30).

Templul din Ierusalim era ţinta săgeţilor şi proiectilelor legiunilor romane, sângele victimelor pentru jertfe se amesteca cu cel al preoţilor ucişi, rezistenţa ebraică era de acum disperată. După trei luni de asediu Templul a fost cucerit de către Pompei. Era în toamna anului 63 a.Ch. când la Roma era consul M. Tullius Cicero. În acea zi, anticpând gestul lui Titus care în anul 70 p. Ch. avea să distrugă definitv Ierusalimul, Pompei a hotărât să intre în Sfânta Sfintelor a Templului, locul în care numai marele preot putea să intre numai o dată pe an. La aflarea acestei veşti toată lumea iudaică a încremenit, cuprinsă de groază şi cutremurare. Scrie istoricul Iosif Flaviu: "Dintre atâtea nenorociri cea care a lovit cel mai mult naţiunea a fost faptul că Templul, sustras până atunci privirii, a fost dezvăluit străinilor". Odată îndepărtat vălul de la intrarea în Sfânta Sfintelor, Pompei îşi închipuia că va vedea cine ştie ce statuie monstruoasă a vreunui idol oriental. Or, notează Tacitus, a găsit "un scaun gol, lipsit de orice statuie divină şi un sanctuar inutil". Dumnezeul cel viu, Stăpânul cerului şi al pământului nu se lăsa închis, încătuşat, transferat, manipulat, instrumentalizat. Nici o imagine, nici o statuie nu-l poate cuprinde, nu-l poate închide, nu-l poate imobiliza.

Dacă Dumnezeu iubeşte atât de mult libertatea omului, iar prin porunca întâi a Decalogului apără libertatea omului, el îşi iubeşte şi propria libertate şi prin aceeaşi poruncă el caută să şi-o salveze, să şi-o apere.

Charles Péguy descrie într-o poezie a sa întâlnirea dintre Dumnezeu şi om ca fiind întâlnirea dintre două libertăţi care se iubesc şi se respectă reciproc:

"Eu însumi sunt liber - zice Domnul - şi l-am creat pe om după chipul şi asemănarea mea... (Liber ca şi mine)... Libertatea acestei creaturi este oglindirea cea mai frumoasă a libertăţii Creatorului care există în lume... Când ai simţit odată că eşti iubit de mine în mod liber, prosternările tale nu mai au pentru tine nici o valoare" (Misterul Sfinţilor Nevinovaţi).

Cunoscutul biblist Gianfranco Ravasi găseşte o semănare între Dumnezeu care interzice orice imagine a sa şi atitudinea femeilor la arabi, care refuză să se lase fotografiate. Mi-a fost dat să văd la arabi turişti imprudenţi care, încercând să fotografieze o femeie sau să o filmeze, s-au trezit cu capul spart sau cu aparatul distrus. Femeile arabe fotografia sau tabloul lor nu-l oferă decât bărbaţilor lor. Pentru o femeie arabă, a se lăsa fotografiată, pictată înseamnă o sărăcire, o împuţinare a lor, e ca şi cum ar da ceva din ele însele de care toţi se pot folosi cum vor.

Pentru popoarele păgâne, idolii materiali erau ca nişte marionete la dispoziţia tuturor. Cine deţinea idolul, deţinea forţa lui şi dispunea de ea după bunul plac. A sechestra sau a captura idolii inamicului într-un război, însemna a câştiga războiul. Aceasta e magia: încercarea de a capta forţele supranaturale şi de a profita de ele după bunul plac.

Moise va aminti mai târziu experienţa de la poalele Sinaiului: "Domnul v-a vorbit din mijlocul focului. Voi aţi auzit sunetul cuvintelor lui, dar n-aţi văzut nici un chip, ci aţi auzit doar un glas" (Deut 4,10). Iată ce i-a împins pe evrei la actul de idolatrie, la turnarea viţelului de aur. Dumnezeu e spirit, e invizibil. El li s-a descoperit doar prin sunetul unui glas. Fiind invizibil, cum să pui mâna pe el, cum să-l ţii, cum să-l manipulezi? Şi atunci evreii şi-au făcut ceva palpabil, un viţel de aur, un idol de forţele căruia pot dispune cum vor. Îl vor pune în frunte, iar el îi va călăuzi, îi va ocroti; n-are încotro, de acum e la dispoziţia lor, altminteri dau cu el de pământ. Unicul Dumnezeu, Dumnezeul cel adevărat ţine la libertatea sa, nu se lasă manipulat. Dar idolatria nu înseamnă numai viţei de aur. De idolatrie ţin o mulţime de păcate pe care le enumără Catehismul Bisericii Catolice: ghicitul, vrăjitoria, spiritismul, superstiţia.

"Dumnezeu poate arăta profeţilor săi sau altor sfinţi viitorul. Totuşi, atitudinea creştină corectă constă în a se încredinţa în mâinile Providenţei în ceea ce priveşte viitorul şi a evita orice curiozitate nesănătoasă în această privinţă" (2115).

"Trebuie respinse toate formele de divinaţie (ghicitorie): recurgerea la Satana sau la demoni, evocarea morţilor sau alte practici presupuse în mod greşit că «dezvăluie» viitorul. Consultarea horoscoapelor, astrologia, chiromanţia, interpretarea prezicerilor şi a sorţilor, fenomenele de clarviziune legate de viitor, recurgerea la medium-uri ascund o voinţă de dominare asupra timpului, asupra istoriei şi, în sfârşit, asupra oamenilor şi în acelaşi timp o dorinţă de a câştiga favoarea puterilor ascunse. Acestea sunt lucruri în contradicţie cu cinstirea şi respectul, unite cu teamă iubitoare, pe care le datorăm numai lui Dumnezeu" (2116).

"Toate practicile de magie sau vrăjitorie, prin care se urmăreşte acapararea puterilor oculte pentru a le pune în serviciul propriu şi a obţine o putere supranaturală asupra aproapelui - chiar pentru a-i reda sănătatea - sunt în mod grav contrare virtuţii religiei. Aceste practici sunt şi mai condamnabile când sunt însoţite de intenţia de a face rău altuia sau când recurg la intervenţia demonilor. Purtarea amuletelor este şi ea reprobabilă. Spiritismul implică adesea practici divinatorii sau magice. De aceea Biserica îi avertizează pe credicioşii săi să se păzească de acestea" (2117).

Toate aceste practici constituie un atentat la libertatea lui Dumnezeu. E încercarea de a capta şi manipula forţele supranaturale, de a obţine ceea ce Dumnezeu nu acordă. E magie idolatrică. Recurgând la asemenea practici, creştinii sunt mult mai vinovaţi decât păgânii. La păgâni zeii, ca şi oamenii, nu aveau libertatea de voinţă. Erau şi ei supuşi destinului implacabil. Numai magia putea schimba ce hotăra destinul şi voinţa zeilor. Prin practicile amintite, creştinii vor să forţeze mâna lui Dumnezeu, să-i înfrângă voinţa, recurgând la magie.

Şi un alt păcat care ţine tot de magia idolatrică despre care scrie Catehismul este superstiţia: "Superstiţia este pervertirea sentimentului religios şi a practicilor pe care le impune acesta. Ea se poate înfăţişa şi sub masca de cult adus adevăratului Dumnezeu, de exemplu când se atribuie o importanţă oarecum magică anumitor practici, altfel legitime sau necesare. A lega eficacitatea numai de materialitatea rugăciunilor sau a semnelor sacramentale, în afara dispoziţiilor interioare pe care acestea le reclamă, înseamnă a cădea în superstiţie" (2111).

Mască de cult, materialitate a rugăciunilor şi a semnelor sacramentale de la care se aşteaptă eficacitatea, interesul, profitul urmărit după, voinţa omului, nu a lui Dumnezeu: dorinţa de captare şi manipulare a forţelor supranaturale. Devoţiuni populare, bune în sine, Sfântul Anton, închinarea la statui şi icoane la care se recurge numai pentru avantaje materiale, pământeşti. Nu se împlinesc aici dorinţele, se rezolvă în altă parte: la babe prin descântece. Rugăciuni, semne materiale sacramentale, bune şi chiar necesare, dar utilizate pentru a capta puterea lui Dumnezeu, pentru a realiza voinţa, interesele noastre pământeşti, fără a ţine cont de voinţa lui Dumnezeu, refuzând cultul unei vieţi sfinte, conforme cu voinţa lui Dumnezeu, devin mască de cult adus adevăratului Dumnezeu. Să ne gândim numai la bunii şi evlavioşii noştri credincioşi: în masă la liturghie, în masă la cârciumă după liturghie.

La apropierea lui Dumnezeu, Adam căzut în păcat a simţit nevoia să se ascundă printre copacii din paradisul pământesc. Filistenii au îndepărtat arca Domnului zicând: "Cine poate sta în prezenţa Domnului, înaintea acestui Dumnezeu atât de sfânt?" (1Sam 6,20). Isaia scrie: "Păcătoşii sunt îngroziţi în Sion, un tremur i-a apucat pe cei nelegiuiţi care zic: «Cine dintre noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine dintre noi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?" (Is 33,14). Rugăciunile, imaginile, formulele, celebrările liturgice pot deveni un strat izolator care protejează de acest foc mistuitor, aşa cum este îmbrăcămintea pompierilor făcută din material izolator, refractar la foc. De curând la o emisiune italiană la televizor o bătrână care a făcut în tinereţe munca de prostituată spunea, cu multă părere de rău, că la bordelul în care a lucrat era atât de mult de muncă încât angajatele nici nu aveau timp să-şi spună rugăciunile de dimineaţă şi de seară. La multe case de toleranţă la intrare se află statuia Maicii Domnului. E nevoie şi în aceste case de protecţia cerului ca să nu se abată asupra lor mânia lui Dumnezeu.

Toată lumea îşi revendică libertatea, toţi vor să fie recunoscute libertăţile şi drepturile omului! Să-i recunoaştem şi lui Dumnezeu libertatea, să-i apărăm şi drepturile lui. Să-i lăsăm libertatea de a interveni, potrivit iubirii sale de de tată, în lume şi în viaţa noastră.

"Tată, mă arunc în braţele tale.
Fă cu mine ce-ţi place.
Orice ai face din mine, îţi mulţumesc.
Sunt pregătit pentru orice, accept totul,
pentru ca voinţa ta să se facă,
în mine şi în toate creaturile tale.
Dumnezeul meu nu doresc altceva...
În mâinile tale încredinţez sufletul meu.
Ţi-l dăruiesc cu toată iubirea inimii mele.
Fiindcă te iubesc, e pentru mine o exigenţă a iubirii
să mă dăruiesc ţie fără rezerve, cu încredere nelimitată.
Fiindcă tu eşti Tatăl meu" (Ch. Peguy).