PORUNCI

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit
casă te închini lui.

Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine

Inima omului e o fabrică de idoli. Această tristă realitate ne-o aminteşte Papa Ioan Paul al II-lea:

"Omul se prosternă în faţa a o mie de idoli şi sfârşeşte prin a fi dezbinat în el însuşi, devine sclavul lucrurilor. Şi ne mai mirăm apoi că omenirea este un teatru trist de război, de violenţe, de tragedii fără sfârşit? «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău..., să nu ai alţi dumnezei în afară de mine» (Ex. 20.2). Prima poruncă a Decalogului stă la temelia tuturor celorlalte şi este fundamentul vieţii umane. Nu e vorba, preaiubiţilor, de pretenţia unui tiran, nici de capriciul unui despot; e vorba mai degrabă de glasul îndurerat al Creatorului care, în ciuda infidelităţilor noastre, nu încetează să ne trateze ca pe nişte copii. A-l recunoaşte de stăpân e, prin urmare, prima noastră datorie; e însăşi condiţia mântuirii noastre" (Angelus, 14.03.1993).

La popoarele în mijlocul cărora trăia poporul evreu, cerul şi pământul erau pline de forţe supranaturale, de divinităţi: sus, soarele, luna, stelele; jos, copacii, stâncile, râurile, marea, munţii. Armata aceasta de zei sufocau viaţa oamenilor. Capricioşi şi iuţi la mânie cum erau, pretindeau nenumărate rituri, exorcisme, jertfe, chiar jertfe omeneşti, spre a se lăsa îmbunaţi. Oamenii erau sclavi ai multor tabu-uri, legaţi cu mii de interdicţii, de inhibiţii, de superstiţii. Cerând monoteismul şi monolatria prin porunca întâi a Decalogului, Dumnezeu nu vrea să-şi impună hegemonia asupra celorlalte divinităţi, nici nu vrea să îngrădească libertatea cuiva. Nu e vorba, cum spunea Sfântul Părinte în citatul de mai sus, de pretenţia unui tiran sau de capriciul unui despot. Dimpotrivă, el iubeşte şi preţuieşte libertatea poporului său şi a fiecăruia în parte. Nu vrea ca poporul său, abia eliberat din sclavia Egiptului, să cadă din nou în sclavia idolilor, a falselor divinităţi: "Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine, să nu-ţi faci chip cioplit la care să te închini dacă vrei să-ţi păstrezi libertatea pe care ţi-am dăruit-o".

Dar lucru paradoxal şi de neînţeles! Omul nu iubeşte libertatea, dimpotrivă, iubeşte sclavia, lanţurile. Sunt puţini, o elită, cei care iubesc libertatea şi se străduiesc să trăiască liberi. Mulţimea preferă sclavia. Eram copil când a murit Stalin, unul din cei mai mari tirani pe care i-a cunoscut omenirea. Dar nu pot să uit lacrimile celor care plângeau dezolaţi la moartea lui. Ne sunt încă proaspete imaginile de la televizor la moartea altui mare dictator: Mao-Ţe-Dun. Am văzut coloana nesfârşită de chinezi care plângeau nemângâiaţi trecând pe lângă sicriul tiranului. Cadavrul lui Lenin n-a fost nici acum aruncat din mausoleul din Kremlin, deşi conservarea lui costă sute de milioane de dolari pe an; zilnic, de şaptezeci şi ceva de ani e tratat, scăldat cu soluţii speciale. Nu se poate renunţa; poporul s-ar revolta dacă ar fi scos de la locul lui.

Libertatea are riscurile ei. Sclavia are avantajele ei: tragi la jug, dar eşti în siguranţă, ai un stăpân. Abia eliberat de sclavie evreii au şi fost cuprinşi de nostalgia vremurilor bune când erau sclavi în Egipt. Aveau acolo existenţa asigurată. Îşi aminteau de oalele cu carne, de ceapa şi usturoiul din Egipt, dar uitaseră de munca forţată şi de bicele care le loviseră spinarea.

N-au putut suporta multă vreme libertatea. După ce abia gustase libertatea, ajuns la poalele Sinaiului, poporul ales cade în păcatul idolatriei. "Poporul, văzând că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron şi i-a zis: «Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră, căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat cu el". Aaron a cerut cerceii din urechile femeilor şi fetelor şi a făcut din ei un viţel turnat. "Şi ei au zis: «Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!» Aaron a zidit un altar înaintea lui... A doua zi s-au sculat dis-de-dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut. Apoi s-au sculat să danseze" (Ex 20).

Viţelul acesta turnat era în realitate un tăuraş. Taurul era în Orientul antic idolul şi simbolul fecundităţii şi al forţei. Şi astăzi se spune în satele noastre despre un bărbat cunoscut ca mare desfrânat că e taurul satului. Şi azi toreadorii la coridă se luptă cu taurul, cunoscut pentru forţa şi violenţa sa.

Tăuraşul acesta turnat de evrei în pustiu este simbolul celor trei forme principale de idolatrie antică şi modernă: idolul sexualităţii, idolul puterii şi idolul banului.

Idolul sexualităţii. Filosofia, literatura dominantă, filmele, comportamentul general al lumii divinizează sexualitatea, văzând în descătuşarea fără limite a acestui instinct eliberarea totală a omului şi realizarea lui deplină. Totul e sacrificat pe altarul acestui idol: trupul, sufletul, sănătatea (să ne gândim numai la milioanele de victime ale SIDA), onoarea, familia, mântuirea veşnică fiindcă, spune Apostolul Pavel, "desfrânaţii n-au loc în împărăţia lui Dumnezeu"... Idolul promite eliberarea şi aduce în schimb cea mai ruşinoasă formă de sclavie. E sclavia despre care Sfântul Pavel le scria Romanilor: "După cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre sclave ale necurăţiei şi fărădelegii, astfel încât săvârşeaţi fărădelegea, tot astfel acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre sclave ale curăţiei ca să ajungeţi la sfinţenia voastră" (Rom 6,19).

Idolul puterii, al dorinţei de a domina asupra altora. Împăraţii şi regii antichităţii se divinizau pe ei înşişi. Împăratul Constantin şi urmaşii lui, multă vreme, deşi creştini, chiar dacă nu s-au divinizat, purtau titlul de Pontifex Maximus (Mare Preot). Toţi tiranii moderni de tip fascist sau stalinist, chiar dacă au fost atei, s-au divinizat, au considerat că au o misiune divină, mesianică în lume, au pretins cult idolatric, cult al personalităţii sau liturgie a neantului, cum se mai numeşte. Ne mai stăruie pe retină imaginea procesiunilor şi mitingurilor cu icoana idolului, iar în urechi osanalele înălţate celui mai iubit fiu al poporului.

Toţi aceşti idoli, întruchipând forţa divinizată a taurului, se proclamă eliberatori ai omenirii, aşezându-se în locul lui Dumnezeu.

Ascultaţi cuvintele lui Hitler:

"Noi luptăm împotriva celui mai vechi blestem pe care omenirea l-a luat asupra sa. Noi luptăm împotriva pervertirii sfintelor noastre instincte. Acest Dumnezeu al deşertului, acest despot asiatic, prost, stupid, gelos, cu puterea sa de a dicta legi!... Acest diabolic: «tu trebuie, tu trebuie!» Şi acest ridicol: «nu trebuie». Afară din sângele nostru acest blestem al muntelui Sinai!... Să nu furi? Fals! Toată viaţa e o hoţie... va veni ziua când, împotriva acestor porunci voi ridica tablele unei noi legi. Iar istoria îi va recunoaşte mişcării noastre meritul de a fi înfăptuit cea mai mare bătălie pentru eliberarea omenirii... Noi luptăm... împotriva blestemului aşa-zisei morale... Noi luptăm împotriva aşa-zisului Decalog" (Eine Unterhaltung mit Hitler). Iar Hitler a eliberat omenirea exact ca şi tiranii comunişti.

Idolul banului, al aurului. Viţelul căruia i s-au închinat evreii şi în jurul căruia au dansat era de aur. La ora actuală acest idol: banul, aurul, capitalul dictează destinul popoarelor şi al indivizilor. Totul e sacrificat pentru ban. Nu mai contează ce eşti, contează numai cât ai. Mamona, idolul prin excelenţă pe care îl condamnă Cristos: "Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni... Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei" (Mt 6,24). E idolatrie. Le spune Sfântul Pavel şi Efesenilor şi Colosenilor: cel lacomi de bani, de avere e închinător la idoli (Cf. Ef 5,5; Col 3,5).

Sfântul Părinte, în textul citat, vorbeşte de o mie de idoli în faţa cărora se prosternă omul. Toate realităţile acestei lumi când sunt absolutizate, divinizate, când din realităţi penultime devin realităţi ultime, se transformă în idoli. Găsim scris în Catehismul Bisericii Catolice: "Idolatria nu se referă numai la cultele false ale păgânismului. Ea rămâne o tentaţie constantă a credinţei. Ea constă în a diviniza ce nu este Dumnezeu. Este vorba de idolatrie atunci când omul cinsteşte o creatură în locul lui Dumnezeu, fie că e vorba de zei sau demoni (de exemplu, satanismul), fie de putere, plăcere, rasă, strămoşi, stat, bani, etc..." (2113).

Dacă întotdeauna omul s-a închinat la un idol sau altul, timpurile noastre cunosc o formă de idolatrie nemaiîntâlnită în trecut: o idolatrie globală, totală. Închinarea la toţi cei o mie de idoli, închişi ca într-un panteon al tuturor idolilor în cuvântul «lume». Spune iarăşi Papa Ioan Paul al II-lea: "Lumea, în special lumea complexă a produselor omului, devine, într-un fel, un dumnezeu pentru om. Secularismul divinizează, spre a spune aşa, lumea. Ca atare omul trăieşte ca şi cum Dumnezeu nu ar fi Creatorul lumii cu tot ce cuprinde ea, cu toate bogăţiile şi resursele sale" (1.03.1987).

Fabrica de idoli poate funcţiona foarte bine şi în interiorul Bisericii la cei la care nu ne-am aştepta. Aspectul cel mai şocant al idolatriei de la poalele Sinaiului e faptul că cel care a făcut viţelul de aur a fost tocmai un preot: Aaron, preotul Dumnezeului unic şi adevărat.

Cum vom putea să ne salvăm de idolatrie?

Mai întâi eliberându-ne de iluzie, fiind realişti, rezistând tentaţiei idolatriei, fascinaţiei falsei libertăţi. Logica lui Dumnezeu este opusă logicii idolului în ceea ce priveşte libertatea. Dumnezeu cu îngrădirile, cu poruncile sale, garantează, salvează libertatea. Idolul, ridicând îngrădirile lui Dumnezeu, dă iluzia libertăţii şi aduce sclavia. Asupra acestui lucru Sfântul Pavel le atrăgea atenţia Galatenilor: "Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai să nu faceţi din libertate un pretext ca să trăiţi după firea pământească (după poftele trupului)... Rămâneţi, aşadar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi grumazul sub jugul sclaviei" (Gal 5,13; 5,1).

Apoi, rugăciunea permanentă către unicul Dumnezeu viu şi adevărat este de a ne feri de idoli. "Binecuvântat să fii tu Dumnezeul meu, fiindcă m-ai eliberat de idoli, fiindcă ai făcut să te ador numai pe tine şi nu pe Isis sau pe Osiris, sau Dreptatea, sau Progresul, sau Adevărul, sau Divinitatea, sau Umanitatea, sau legile Naturii, sau Arta, sau Frumuseţea... sau Vidul lăsat de absenţa ta" (P. Claudel, Cinci ode mari).