PORUNCI

Tablele Legii

Scria Sfântul Irineu în primele veacuri ale Bisericii: "Încă de la început Dumnezeu întipărise în inima oamenilor preceptele legii naturale. Apoi s-a mulţumit să le reamintească: acesta a fost Decalogul".

Însuşi Moise evocă în cartea Deuteronom-ului cum a fost promulgat Decalogul:

"Adu-ţi aminte de ziua când te-ai înfăţişat înaintea Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb; când Domnul mi-a zis: «Strânge poporul la mine! Căci vreau să-l fac să audă cuvintele mele, ca să înveţe să se teamă de mine tot timpul cât vor trăi pe pământ; şi să-i înveţe şi pe copiii lor să le păzească».

Voi v-aţi apropiat şi aţi stat la poalele muntelui. Muntele era aprins şi flăcările se ridicau până în inima cerului. Era întuneric, nori şi negură deasă.

Şi Domnul v-a vorbit din inima focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor lui, dar n-aţi văzut nici un chip, ci aţi auzit doar un glas.

El şi-a vestit legământul său, pe care v-a poruncit să-l păziţi, cele zece porunci;şi le-a scris pe două table de piatră" (Deut 4,10-13).

E tradiţia Bibliei, confirmată deja de Sfântul Augustin că pe prima din cele două table de piatră erau scrise poruncile referitoare la Dumnezeu, adică primele trei, iar pe a doua, cele referitoare la aproapele, adică următoarele şapte. Şi tot Sfântului Augustin îi aparţine formularea catehetică a Decalogului; cele zece porunci aşa cum le-am învăţat de mici copii pe genunchii mamei.

Decalogul, care în realitate este o sinteză a întregii Legi a Vechiului Testament, îl găsim în Sfânta Scriptură în două versiuni:prima în Exod, cap. 20, a doua în Deuteronom, cap. 5. Cele două versiuni sunt aproape identice. Există totuşi două mici deosebiri. Prima cu privire la respectarea Sabatului. În Exod, Sabatul e memorialul odihnei Domnului în a şaptea zi, când Domnul şi-a terminat lucrarea. În Deuteronom, Sabatul e memorialul eliberării din sclavia Egiptului: evreul să-şi amintească sâmbăta că şi el a fost sclav în ţara Egiptului, de aceea să-şi lase liber în această zi nu numai sclavul şi servitorul, dar şi animalul din bătătură. A doua deosebire se referă la ultima poruncă. În Exod primul lucru interzis de a fi poftit este casa, după care urmează femeia, sclavul, sclava, boul şi măgarul. În Deuteronom ordinea se schimbă; pe primul loc trece femeia, după care urmează casa, sclavul, boul şi măgarul.

Dar să revenim la cuvintele Sfântului Irineu de la început. Dumnezeu a voit să sape din nou în piatră Decalogul pe care l-a săpat de la început în conştiinţa fiecărui om. De ce? Ca să vedem mai bine, mai limpede, mai sigur ce purtăm în noi înşine. În voinţa noastră şi în mintea noastră avem o rană ca moştenire lăsată de păcatul primului om. Fiindcă voinţa ne este bolnavă, spune Sfântul Augustin, poruncile lui Dumnezeu ne provoacă repulsie, aşa cum o mâncare bună ne provoacă repulsie când suntem bolnavi, aşa cum lumina devine insuportabilă când ochii ne sunt bolnavi.

Acelaşi lucru ni-l spune în cuvinte simple Sfântul Francisc de Sales:

"Mulţi respectă poruncile, aşa cum înghiţi medicamentele, mai mult de teamă că se osândesc când vor muri, decât din plăcerea de a trăi pe placul Mântuitorului. Astfel, după cum sunt persoane care, oricât ar fi de plăcut un medicament, îl iau cu strângere de inimă numai pentru că poartă numele de medicament, tot astfel sunt suflete care se îngrozesc de faptele poruncite, numai pentru că sunt poruncite".

Sfântul episcop de Geneva ilustrează această realitate cu cazul unui cetăţean din Paris care trăise fericit şi mulţumit optzeci de ani în acest oraş, fără să iasă vreodată afară din el. Dar când regele i-a poruncit să rămână în Paris până la sfârşitul zilelor sale, omul a plecat imediat la ţară, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată dacă regele nu i-ar fi poruncit să rămână în oraş.

Mintea ne este şi ea rănită. Şi de aceea omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu îşi crează, îşi plăsmuieşte un Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, care nu este Dumnezeul adevărat, ci un dumnezeu fals, plăsmuit, adică un idol. Erich Fromm, unul dintre cei mai cunoscuţi filosofi ai timpurilor noastre ne descrie cum se naşte idolul:

"Omul îşi transferă patimile şi calităţile în idol. Cu cât el se goleşte mai mult pe sine, cu atât idolul se măreşte şi se întăreşte. Idolul este înstrăinarea experienţei pe care omul o face cu privire la el însuşi. Adorând idolul, omul se adoră pe sine... El depinde de idol pentru că numai supunându-se lui îşi găseşte, dacă nu substanţa, cel puţin propria sa umbră. Idolul e un lucru şi nu are viaţă. Dumnezeu, dimpotrivă, este un Dumnezeu viu".

Din cauza acestei gândiri false, mulţi şi-l imaginează pe Dumnezeu ca fiind un stăpân de sclavi autoritar, un tiran care vrea să-şi domine, să-şi ţină în frâu supuşii, un invidios care face din lege o barieră ce îl opreşte pe om să intre într-un domeniu interzis şi să guste şi el un pic de fericire şi care îl pedepseşte aspru când trece bariera.

Să-l ascultăm din nou pe Sfântul Augustin vorbind şi el despre idoli, nu despre idolii de lemn sau de piatră ai păgânilor, ci despre idolii creştinilor: "Unul şi-l imaginează pe Dumnezeu Creatorul ca pe un mare meşter care combină, aranjează, fixează, dă la strung, întoarce pe toate părţile: e un idol acesta, nu Dumnezeu! Altul şi-l imaginează ca pe un mare monarh aşezat pe tron: e un idol acesta, nu un Dumnezeu!... Sfărâmaţi idolii din inima voastră!"

Dacă sfărâmăm idolii şi credem ce spune apostolul Ioan, că Dumnezeu este iubire, atunci trebuie să admitem că poruncile lui Dumnezeu nu sunt altceva decât semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Ne spune un midraş (midraş=predică iudaică):

"S-au întrebat înţelepţii (rabinii): Dacă cele zece cuvinte sunt atât de importante, de ce Domnul nu le-a încredinţat imediat după ce evreii au ieşit din Egipt, dar a aşteptat până în ziua când au ajuns la Sinai? Ei explică lucrul acesta printr-o parabolă. Un rege a venit să ia în stăpânire o cetate. I-a întrebat pe locuitori: «Vreţi să domnesc peste voi?» Ei i-au răspuns regelui: «Ce ai făcut pentru noi tu care pretinzi să domneşti peste noi?» Atunci ce a făcut acel rege? A construit ziduri noi pentru a apăra cetatea, a făcut canale pentru a o aproviziona cu apă. A luptat împotriva duşmanilor lor şi i-a pus pe fugă. Atunci i-a întrebat din nou: «Vreţi să domnesc peste voi?» Acum locuitorii cetăţii îl cunoşteau bine, de aceea au strigat: «Da, da!» La fel a făcut Domnul cu poporul său: l-a smuls pe Israel din mâinile egiptenilor, a împărţit pentru ei marea în două, a făcut să cadă mana şi să iasă apa din stâncă, în sfârşit, a luptat pentru ei împotriva amaleciţilor. Când la Sinai i-a întrebat: «Vreţi să ascultaţi de Legea (Tora) mea?», ei au răspuns: «Da, vrem!»"

Fiindcă Dumnezeu este iubire, poruncile sale nu sunt o îngrădire, o înăbuşire a libertăţii, ci dimpotrivă, garanţia libertăţii; dacă va ţine poruncile, poporul său va trăi în libertate, nu se va mai întoarce în sclavia Egiptului. Comentează scriitorul Origene:

"Fiindcă omul, ca pedeapsă pentru păcat, ajunsese de la libertatea paradisului la sclavia acestei lumi, primul cuvânt al Decalogului, adică cea dintâi dintre poruncile lui Dumnezeu, tratează despre libertate spunând: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din starea de sclavie".

Spune Papa Ioan Paul al II-lea la Angelus în ziua de 31 octombrie 1993: "Omul trăieşte şi este pe deplin liber în măsura în care observă poruncile lui Dumnezeu."

Decalogul se situează în centrul istoriei poporului israelit. Este promulgat atunci când Dumnezeu încheie alianţa cu Israelul, făcând din acesta un popor predilect, ales dintre toate popoarele. Decalogul pe care Dumnezeu îl dă e semnul acestei iubiri excepţionale şi unice, de aceea cele două table pe care e scris Decalogul vor rămâne permanent în Chivotul Legământului în mijlocul poporului, iar observarea Decalogului, cu bucurie şi recunoştinţă, este semnul iubirii cu care Israelul răspunde la iubirea lui Dumnezeu.

Lucru care rămâne valabil şi pentru noi cei care formăm noul Israel. Găsim scris în Catehismul Bisericii Catolice: "Poruncile... sunt răspunsul la iniţiativa de iubire a Domnului. Ele sunt recunoştinţă, cinstire a lui Dumnezeu şi cult de mulţumire. Sunt cooperare la planul pe care Dumnezeu îl urmăreşte în istorie" (Cf. nr. 2062).

Dumnezeu ne-a dat Decalogul pentru ca să ne salvăm viaţa. Decalogul e o chestiune de viaţă şi de moarte. Încălcarea lui coincide cu sinuciderea. De aceea Isus spune: "Dacă vrei să intri în viaţă păstrează poruncile".

E greşit să ne închipuim că Dumnezeu întâi l-a făcut pe om şi apoi a venit şi i-a impus poruncile sale. Poruncile ţin de însăşi structura fiinţei umane: le observi, trăieşti; nu le observi, mori. Dacă ne vom convinge că Dumnezeu vrea doar binele nostru prin poruncile sale le vom iubi şi vom înţelege ce vrea să spună dictonul: ubi amatur, non laboratur: dacă le iubeşti, nu le simţi povara.