OMUL

MÂNDRIA

6. Umilinţă nu înseamnă slăbiciune

Virtutea umilinţei nu mai e virtute, ci se transformă în viciu, în păcat, atunci când umilinţa e sinonimă cu slăbiciunea, cu laşitatea, cu lipsa de curaj, cu pierderea coloanei vertebrale. Nimeni nu a practicat umilinţa cum a practicat-o Cristos care, Dumnezeu fiind, a luat chip de sclav: "Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima". Dar ne uimeşte la Cristos curajul, fermitatea, forţa de care dă dovadă în orice împrejurare; când e nevoie, pune mâna pe bici şi loveşte în cine trebuie.

E limpede că orice autoritate vine de la Dumnezeu. Dumnezeu încredinţează autoritatea unor persoane în viaţa socială şi în Biserică şi vrea ca autoritatea să fie un serviciu pentru binele comunităţii, iar serviciu înseamnă umilinţă, înseamnă spălarea picioarelor. Se ridică o problemă, o falsă problemă. Se pune întrebarea: autoritatea, dacă e putere, nu distruge serviciul? Iar serviciul, dacă e umilinţă, nu distruge autoritatea? Nu. Am spus că e vorba de o falsă problemă. Fiindcă nu umilinţa, ci mândria distruge şi compromite autoritatea, în timp ce umilinţa o întăreşte.

Iar mândria poate distruge şi compromite autoritatea în două feluri diametral opuse. Mai întâi, deţinătorii de putere îşi pot exercita autoritatea în mod despotic, subordonând-o orgoliului, ambiţiilor, măririi lor deşarte. Sau atitudinea contrară: din dorinţa de a nu-şi pierde popularitatea, de a nu fi văzut rău, de a nu fi criticat şi vorbit de rău, de a fi admirat de toată lumea, de a atrage simpatia, de a nu avea duşmani, de a avea voturi la avansare, nu-şi exercită autoritatea, serviciul, tac, închid ochii, se fac că nu văd. O atitudine care se naşte tot din mândrie, dar o mândrie mult mai meschină şi mai respingătoare: prima formă de mândrie are un merit: curajul de a-ţi face duşmani. A doua formă e mândrie plus laşitate.

Sfinţii care au primit de la Dumnezeu o autoritate în sânul Bisericii au fost de o umilinţă uimitoare. Dar, o dată ce au înţeles că voinţa lui Dumnezeu este să o accepte ca pe un serviciu spre binele poporului lui Dumnezeu, au dat dovadă de un curaj, de o energie, de o forţă la fel de uimitoare. O forţă descătuşată tocmai din umilinţă. Căci umilinţa înseamnă o eliberare de complexul popularităţii şi al prestigiului cu orice preţ, de sclavia opiniei altora: ce o să spună lumea? Cum o să fiu privit? Cum o să se comenteze dacă iau măsurile care se impun?

Iată, în acest sens, câteva exemple foarte cunoscute din istoria Bisericii. Sfântul Augustin în ziua în care a fost ales episcop a făcut o adevărată criză ce l-a împins până la pragul disperării: era tulburat, torturat de gândul că Dumnezeu l-a părăsit. Îşi zicea:

Astăzi de-abia îmi dau seama că Dumnezeu m-a respins. Dumnezeu îmi oferă această onoare ca pe o răsplată aici pe pământ pentru puţinul bine pe care îl voi fi făcut în viaţă, căci pe lumea cealaltă nu mă mai aşteaptă nici o răsplată.

Acceptând, mai mult obligat, această funcţie, ca episcop a rămas omul umilinţei desăvârşite. El a fost cel dintâi care s-a iscălit în scrisorile sale: "Servus Dei" şi "Servus servorum Dei". Cu accente de profundă umilinţă, mereu în predicile sale îi implora pe credincioşi să se roage pentru el.

În muncile mele atât de grele şi numeroase, ajutaţi-mă cu rugăciunea şi cu ascultarea voastră... Căci după cum este folositor pentru voi ca eu să mă consacru cu însufleţire în a cere îndurarea lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră, la fel este necesar ca şi voi să înălţaţi la Domnul rugăciuni pentru mine (Sermo 340, 1-2).

Dar tocmai umilinţa lui i-a dat forţă, curaj în a-şi exercita autoritatea primită, fără şovăire, aşa cum voia Dumnezeu. De pildă, pe preotul Abundanţiu, care avea o comportare nu numaidecât scandaloasă, dar nedemnă de un preot, l-a suspendat, l-a exclus din preoţie şi l-a trimis să-şi câştige pâinea în lume, muncind cu mâinile lui.

Sfântul Augustin îşi dădea seama că pericolul pentru păstori nu era atât ca păstorii să se comporte ca nişte zbiri cu turma, căci pe asemenea păstori poporul ajuns la exasperare reuşeşte până la urmă să-i izgonească. În schimb, era celălalt pericol - provenind tot din mândrie - ca păstorii, de dragul popularităţii, să închidă ochii: creştinii sunt bucuroşi în general de asemenea păstori care nu-i deranjează, le tolerează păcatele. Aceştia, zice sfântul Augustin, nu sunt păstori, ci năimiţi. Comentând cuvintele sfântului Paul din Fil 2, 19-21: "Toţi umblă după foloasele lor, nu după ale lui Isus Cristos", sfântul Augustin spune:

Cine caută interesele sale şi nu pe ale lui Isus Cristos, pentru a nu pierde ceea ce îi stă la inimă, adică spre a nu pierde prietenia oamenilor, pentru a evita neplăcerea duşmăniei lor, tace, nu intervine. Iată, lupul şi-a înfipt colţii în beregata oii, Diavolul l-a împins pe un credincios la adulter, iar tu taci, nu-ţi ridici glasul. Năimit ce eşti! Ai văzut că vine lupul şi ai fugit. Vei spune poate: "Iată-mă aici, n-am fugit!" Ba ai fugit, pentru că ai tăcut, şi ai tăcut fiindcă ţi-a fost frică. Frica e fuga sufletului. Cu trupul ai rămas, dar cu sufletul ai fugit.

Un alt exemplu de păstor umil şi curajos: sfântul Ioan Gură de Aur. Când află că se pune la cale alegerea lui ca episcop de Constantinopol, fuge în pustiu şi se ascunde în peşteri. Găsit şi adus pe scaunul episcopal, din înălţimea amvonului tună şi fulgeră împotriva viciilor şi abuzurilor clerului, călugărilor, ale magistraţilor, ale miniştrilor. Nici curtea imperială nu e cruţată. Nu-i este frică de ura şi răzbunarea celor loviţi de cuvântul său necruţător; de fapt avea să-şi termine viaţa în exil.

Mai vreţi un exemplu? Sfântul Ambroziu, chemat de Dumnezeu la episcopat prin gura unui copil care, de altfel, încă nu ştia să vorbească. Copilul a început să strige: "Ambroziu episcop, Ambroziu episcop!" Ambroziu, înaltul funcţionar de stat, fuge în timpul nopţii, se ascunde într-un cavou. Găsit, se străduieşte să explice mulţimii că e cel mai ticălos dintre toţi oamenii, să nu se încurce cu el.

Obligat să urce pe scaunul episcopal de Milano, curajul său a rămas proverbial. Învinge puternicul senat roman care la cererea prefectului păgân al Romei, Aurelius Simmacus, vrea să reintroducă statuia zeiţei Victoria în aula senatului. Înfruntă cu curaj curtea imperială, lansând celebra vorbă: "Împăratul porunceşte în palatele sale, episcopul în bisericile sale". Ocupă cu forţa, mobilizând credincioşii, o biserică pe care împărăteasa o dăduse arianilor. Pe marele împărat Teodosiu îl dă afară din biserică: îl obligă să facă pocăinţă grea şi publică după masacrul înfăptuit la Tesalonic şi îl constrânge să retragă un decret nedrept dat împotriva episcopului Calinic din Mesopotania.

Blând şi smerit şi nerâvnitor de episcopat a fost şi sfântul Atanasiu, dar cu cât curaj şi neînfricare şi-a făcut datoria! De cinci ori puternicii lumii şi slugarnicii săi confraţi întru episcopat l-au trimis în exil.

Dar avem un exemplu şi mai frapant, mai recent, la de curând proclamata învăţător al Bisericii, sfânta Tereza cea Mică, numită de Pius al XI-lea cel mai mare sfânt al timpurilor moderne, tocmai pentru faptul că a trăit în mod eroic virtutea evanghelică a umilinţei. Se numea pe sine "un petit rien", un mic nimic, ceva mai puţin decât nimic. Ascultaţi câteva rânduri din paginile scrise superioarei sale, Marie de Gonzague, ca să vă daţi seama cum ştia să-şi exercite acest "petit rien" autoritatea după ce a fost numită maestră de novice:

Ştiu bine că mă consideră severă. Ele [novicele] pot să spună tot ce vor, în fond, ele simt că le iubesc cu o dragoste adevărată şi că niciodată nu voi face precum năimitul care, văzând lupul venind, lasă turma şi fuge. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru ele, dar iubirea mea este atât de dezinteresată încât nu doresc ca ele să ştie acest lucru. Niciodată, cu ajutorul lui Dumnezeu, n-am încercat să le cuceresc inimile. Am înţeles că misiunea mea este să le conduc la Dumnezeu... Mi-am dat seama că trebuie să fii foarte hotărâtă cu unele dintre ele, spre binele lor, şi să nu revin asupra unui lucru pe care l-am hotărât. A ceda, în acest caz, nu ar fi umilinţă, ci slăbiciune. Bunul Dumnezeu mi-a dat harul să nu mă tem de război; trebuie să-mi fac datoria cu orice preţ. Nu o dată am auzit spunându-se: "Dacă vrei să obţii ceva de la mine, trebuie să mă iei cu binişorul; cu forţa nu obţii nimic". Dar se ştie că nimeni nu e bun judecător în propria cauză şi a doua zi vine să-mi spună: "Ai avut dreptate ieri că ai fost severă. La început m-am revoltat, dar apoi am cântărit totul şi mi-am dat seama că ai fost dreaptă".

Tereza exprimă, cu alte cuvinte, exact ce gândea apostolul Paul când le scria corintenilor:

Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de vreun tribunal omenesc... Cel care mă judecă este Domnul... Când va veni, Domnul va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va primi lauda de la Dumnezeu (1Cor 4, 3-5).

Cine primeşte de la Dumnezeu o autoritate, nu o primeşte pentru propriul avantaj, spre a se umfla în pene, ci pentru binele altora. Cele două picioare ale autorităţii sunt curajul şi umilinţa. Pentru ca autoritatea să nu degenereze nici în despotism, nici în slăbiciune, e bine să reţinem sfatul înţelept al sfântului Francisc de Sales: "Curajul vostru să fie umil, iar umilinţa voastră să fie curajoasă".