OMUL

MÂNDRIA

4. Forme fariseice de manifestare a mândriei

Să vedem în continuare câteva forme de mândrie pe care Isus le-a condamnat şi le-a biciuit la farisei, şi pentru care fariseii şi-au atras cele mai necruţătoare epitete, printre care şi pe acela de "rasă de vipere". De fapt fariseii n-au dispărut şi nu vor dispărea niciodată de pe faţa pământului, căci cine dintre noi, se întreabă scriitorul Al. Pronzato, poate pretinde că nu poartă în venele sale măcar câteva picături din sângele acelei rase de vipere în care a lovit Cristos?

La farisei, la fariseii din toate timpurile şi din toate locurile, o manifestare deosebită a mândriei este făţărnicia, ipocrizia, adică încercarea de a te impune în faţa altora cu calităţi, cu însuşiri, cu virtuţi pe care nu le ai şi aceasta spre a provoca admiraţia, stima şi laudele altora.

Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de rapacitate şi necumpătare... Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de tot felul de murdărie. Tot aşa şi voi vă arătaţi ireproşabili în faţa oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi fărădelege (Mt 23, 25-28).

Fariseii, oameni cu viaţă dublă, ireproşabili în exterior, putregai în interior. Oameni nesinceri, falşi, care nu minţeau din când în când cu vorba, ci minţeau permanent cu viaţa lor. Singura lor preocupare era aceea de a-şi face o imagine frumoasă în ochii altora, o mască frumoasă pe care o purtau permanent pe chipul lor, o mască frumoasă sub care se ascundea urâţenia. Nu aveau nevoie de slava care vine de la Dumnezeu, de la Dumnezeu care vede conştiinţa şi inima omului, ci căutau numai slava care vine de la oameni, de la oamenii care privesc masca.

Aceasta este ipocrizia, păcatul care îl dezbină, îl separă pe om în el însuşi, făcându-l să trăiască o viaţă dublă, iar masca pe care şi-o pune ipocritul pe chip îl separă şi de Dumnezeu şi de semenii săi.

Sfântul Grigore de Nyssa vorbeşte cu nostalgie despre o însuşire pe care o aveau primii oameni în paradisul pământesc şi pe care au pierdut-o în momentul în care au păcătuit. El o numeşte cu un cuvânt grecesc parrhesia care înseamnă apropiere, intimitate, comuniune.

Înainte de a păcătui, având o conştiinţă curată, limpede, transparentă, omul trăia în intimitate, în armonie cu el însuşi, cu Dumnezeu, cu semenul său, ba chiar cu animalele şi cu întreaga creaţie. Dar, făcându-l să păcătuiască, Diavolul - cuvântul diavol vine din greceşte: "dia" şi "bolos", adică cel care separă, cel care dezbină - l-a dezbinat pe om în el însuşi, a distrus armonia dinainte. Omul e cuprins de frică, de tulburare, de ruşine. Apare dublura: omul real şi masca îndărătul căreia se ascunde omul real; în acest moment s-a născut ipocrizia în lume. Diavolul l-a separat pe om, l-a dezbinat de semenul său. A dispărut armonia, pacea cu femeia sa căreia îi reproşează căderea: "Femeia mi-a dat să mănânc din pom şi am mâncat". Şi, sigur, Diavolul l-a separat, l-a dezbinat pe om de Dumnezeu: omul se ascunde în tufiş, ca Dumnezeu să nu-l găsească.

Ne amintim de reproşul pe care Cristos îl face într-un rând fariseilor: "Voi sunteţi de la Diavol şi faceţi faptele tatălui vostru, Diavolul, care este mincinos şi tată al minciunii". Isus le spune aceste cuvinte fariseilor tocmai pentru ipocrizia lor, ipocrizia fiind cea mai respingătoare formă de minciună, de încercare de a-i înşela pe alţii.

La farisei apar perfect cele trei forme de dezbinare amintite. Erau dezbinaţi în ei înşişi, trăiau o viaţă dublă: cea din interior adevărată, dar urâtă, şi cea din exterior, masca, frumoasă, dar falsă. Vedeţi, în viaţa morală, ca şi în artă, ca şi în muzică, există şi o frumuseţe falsă, satanică, ce provine de la tatăl minciunii: esteticul din care lipseşte eticul. Fariseii, prin masca pe care o purtau, erau dezbinaţi, separaţi de Dumnezeu. Dar mai ales, masca pe care o purtau îi ţinea dezbinaţi, izolaţi, separaţi de ceilalţi oameni. De altfel cuvântul fariseu care provine din cuvântul iudaic "paruş" înseamnă separat. Fariseii, oameni sfinţi, desăvârşiţi în ochii lor, se izolau, se separau de ceilalţi oameni, spre a nu se contamina cu păcatele şi necurăţiile lor.

În psihologie se spune că o minciună pe care o spui de o sută de ori sau o minciună pe care o auzi de la alţii de o sută de ori se transformă în adevăr. Fariseul, ipocritul, îşi schimbă identitatea, devine una cu masca sa, nu-şi mai dă seama că, minţind, minciuna se transformă în adevăr. E convins că are toate calităţile bune, că e sfânt, e desăvârşit şi nu numai că nu are nici o greşeală, dar exclude şi numai ideea că ar putea greşi şi, ca atare, orice observaţie, orice dojană, orice pedeapsă, oricât ar fi ea de întemeiată, o consideră drept o insultă, un atac la persoană, de aceea se zburleşte, se irită, face crize de furie când cineva îi atrage atenţia că a greşit. Aşa se explică cuvintele deosebit de dure ale lui Isus care vin ca nişte lovituri de ciocan în încercarea de a sparge masca de pe chipul fariseului ipocrit şi a-l aduce la realitate.

Şi o dată urcat pe piedestalul propriei sfinţenii şi perfecţiuni, ce urmează? Fariseul ipocrit îi priveşte şi îi tratează pe toţi ceilalţi oameni cu un dispreţ fără margini, desigur pentru păcatele şi nelegiuirile lor, şi se miră cum de-i mai suportă pământul.

Fariseul stând în picioare se ruga astfel: "Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, desfrânaţi sau chiar ca nenorocitul acela de vameş de la uşa templului!" Ne-am putea închipui că Isus a pus pe buzele fariseului din templu o parodie de rugăciune. Nu, era o rugăciune adevărată pe care o spuneau toţi fariseii, o rugăciune pe care o găsim în Talmud şi care în esenţă sună aşa:

Îţi mulţumesc, Doamne Dumnezeule, pentru că m-ai făcut să mă aflu în tovărăşia celor care stau în casa de învăţătură [în sinagogă] şi nu a celor care stau la colţul străzii. Eu merg ca şi ei, dar eu merg în grabă spre cuvântul Legii, în timp ce ei merg în grabă spre lucruri zadarnice. Eu muncesc ca şi ei, dar eu voi primi răsplată pentru munca mea, în timp ce ei nu vor primi nici o răsplată. Eu alerg ca şi ei, dar eu alerg spre viaţa din lumea viitoare, în timp ce ei aleargă spre prăpastia pierzării.

Fariseul ipocrit nu-şi vede propriile greşeli, căci el nu poate greşi, în schimb vede greşelile altora, pe care le descoperă şi unde nu sunt, le critică, le osândeşte, le exagerează, trâmbiţându-le pe un ton arogant şi dispreţuitor.

Ipocrizia e un fel de microscop, care, pe de o parte, măreşte enorm propriile calităţi şi merite, pe de altă parte, măreşte enorm defectele şi păcatele altora. De unde cuvântul lui Isus adresat fariseilor: "Făţarnicule, de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?" Mântuitorul exprimă prin aceste cuvinte o realitate curentă, prezentă în special la profesioniştii sfinţeniei, pe care Anthony de Mello o ilustrează prin anecdota celor patru călugări.

Patru călugări s-au înţeles să meargă într-un loc retras şi să păstreze tăcere desăvârşită timp de o lună de zile. În prima zi totul a mers bine, dar a doua zi unul dintre călugări zice:
- Nu ştiu dacă nu cumva am uitat descuiată uşa la cameră înainte de a pleca din mănăstire.
- Neisprăvitule, îi zice un al doilea, nu ne-am înţeles să păstrăm tăcerea timp de o lună? Uite ai încălcat-o deja.
- Dar tu, intervine al treilea, ce ai făcut acum? N-ai încălcat-o?
După care al patrulea zice:
- Slavă Domnului că dintre toţi am rămas măcar eu care să păstrez tăcerea.

Din mândrie se naşte ipocrizia cu toate formele sale de manifestare: duplicitatea, nesinceritatea, dispreţul faţă de alţii, critica şi vorbirea de rău, alergia la orice observaţie.

Ipocrizia este păcatul la care sunt expuşi în primul rând profesioniştii sfinţeniei, cei condamnaţi la sfinţenie prin însăşi vocaţia lor: seminariştii, clericii, persoanele consacrate, care fără sfinţenie nu-şi justifică existenţa.

Dar sfinţenia înseamnă efort, eroism. Este mult mai uşor şi mai comod să-ţi pui masca sfinţeniei decât să fii sfânt cu adevărat. De aceea, nu norodului, ci ucenicilor săi Isus le adresează îndemnul: "Feriţi-vă de aluatul fariseilor care este făţărnicia".