OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNDRIA

4. Forme fariseice de manifestare a mândriei

Să vedem în continuare câteva forme de mândrie pe care Isus le-a condamnat și le-a biciuit la farisei, și pentru care fariseii și-au atras cele mai necruțătoare epitete, printre care și pe acela de "rasă de vipere". De fapt fariseii n-au dispărut și nu vor dispărea niciodată de pe fața pământului, căci cine dintre noi, se întreabă scriitorul Al. Pronzato, poate pretinde că nu poartă în venele sale măcar câteva picături din sângele acelei rase de vipere în care a lovit Cristos?

La farisei, la fariseii din toate timpurile și din toate locurile, o manifestare deosebită a mândriei este fățărnicia, ipocrizia, adică încercarea de a te impune în fața altora cu calități, cu însușiri, cu virtuți pe care nu le ai și aceasta spre a provoca admirația, stima și laudele altora.

Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățați partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de rapacitate și necumpătare... Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de tot felul de murdărie. Tot așa și voi vă arătați ireproșabili în fața oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și fărădelege (Mt 23, 25-28).

Fariseii, oameni cu viață dublă, ireproșabili în exterior, putregai în interior. Oameni nesinceri, falși, care nu mințeau din când în când cu vorba, ci mințeau permanent cu viața lor. Singura lor preocupare era aceea de a-și face o imagine frumoasă în ochii altora, o mască frumoasă pe care o purtau permanent pe chipul lor, o mască frumoasă sub care se ascundea urâțenia. Nu aveau nevoie de slava care vine de la Dumnezeu, de la Dumnezeu care vede conștiința și inima omului, ci căutau numai slava care vine de la oameni, de la oamenii care privesc masca.

Aceasta este ipocrizia, păcatul care îl dezbină, îl separă pe om în el însuși, făcându-l să trăiască o viață dublă, iar masca pe care și-o pune ipocritul pe chip îl separă și de Dumnezeu și de semenii săi.

Sfântul Grigore de Nyssa vorbește cu nostalgie despre o însușire pe care o aveau primii oameni în paradisul pământesc și pe care au pierdut-o în momentul în care au păcătuit. El o numește cu un cuvânt grecesc parrhesia care înseamnă apropiere, intimitate, comuniune.

Înainte de a păcătui, având o conștiință curată, limpede, transparentă, omul trăia în intimitate, în armonie cu el însuși, cu Dumnezeu, cu semenul său, ba chiar cu animalele și cu întreaga creație. Dar, făcându-l să păcătuiască, Diavolul - cuvântul diavol vine din grecește: "dia" și "bolos", adică cel care separă, cel care dezbină - l-a dezbinat pe om în el însuși, a distrus armonia dinainte. Omul e cuprins de frică, de tulburare, de rușine. Apare dublura: omul real și masca îndărătul căreia se ascunde omul real; în acest moment s-a născut ipocrizia în lume. Diavolul l-a separat pe om, l-a dezbinat de semenul său. A dispărut armonia, pacea cu femeia sa căreia îi reproșează căderea: "Femeia mi-a dat să mănânc din pom și am mâncat". Și, sigur, Diavolul l-a separat, l-a dezbinat pe om de Dumnezeu: omul se ascunde în tufiș, ca Dumnezeu să nu-l găsească.

Ne amintim de reproșul pe care Cristos îl face într-un rând fariseilor: "Voi sunteți de la Diavol și faceți faptele tatălui vostru, Diavolul, care este mincinos și tată al minciunii". Isus le spune aceste cuvinte fariseilor tocmai pentru ipocrizia lor, ipocrizia fiind cea mai respingătoare formă de minciună, de încercare de a-i înșela pe alții.

La farisei apar perfect cele trei forme de dezbinare amintite. Erau dezbinați în ei înșiși, trăiau o viață dublă: cea din interior adevărată, dar urâtă, și cea din exterior, masca, frumoasă, dar falsă. Vedeți, în viața morală, ca și în artă, ca și în muzică, există și o frumusețe falsă, satanică, ce provine de la tatăl minciunii: esteticul din care lipsește eticul. Fariseii, prin masca pe care o purtau, erau dezbinați, separați de Dumnezeu. Dar mai ales, masca pe care o purtau îi ținea dezbinați, izolați, separați de ceilalți oameni. De altfel cuvântul fariseu care provine din cuvântul iudaic "paruș" înseamnă separat. Fariseii, oameni sfinți, desăvârșiți în ochii lor, se izolau, se separau de ceilalți oameni, spre a nu se contamina cu păcatele și necurățiile lor.

În psihologie se spune că o minciună pe care o spui de o sută de ori sau o minciună pe care o auzi de la alții de o sută de ori se transformă în adevăr. Fariseul, ipocritul, își schimbă identitatea, devine una cu masca sa, nu-și mai dă seama că, mințind, minciuna se transformă în adevăr. E convins că are toate calitățile bune, că e sfânt, e desăvârșit și nu numai că nu are nici o greșeală, dar exclude și numai ideea că ar putea greși și, ca atare, orice observație, orice dojană, orice pedeapsă, oricât ar fi ea de întemeiată, o consideră drept o insultă, un atac la persoană, de aceea se zburlește, se irită, face crize de furie când cineva îi atrage atenția că a greșit. Așa se explică cuvintele deosebit de dure ale lui Isus care vin ca niște lovituri de ciocan în încercarea de a sparge masca de pe chipul fariseului ipocrit și a-l aduce la realitate.

Și o dată urcat pe piedestalul propriei sfințenii și perfecțiuni, ce urmează? Fariseul ipocrit îi privește și îi tratează pe toți ceilalți oameni cu un dispreț fără margini, desigur pentru păcatele și nelegiuirile lor, și se miră cum de-i mai suportă pământul.

Fariseul stând în picioare se ruga astfel: "Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, desfrânați sau chiar ca nenorocitul acela de vameș de la ușa templului!" Ne-am putea închipui că Isus a pus pe buzele fariseului din templu o parodie de rugăciune. Nu, era o rugăciune adevărată pe care o spuneau toți fariseii, o rugăciune pe care o găsim în Talmud și care în esență sună așa:

Îți mulțumesc, Doamne Dumnezeule, pentru că m-ai făcut să mă aflu în tovărășia celor care stau în casa de învățătură [în sinagogă] și nu a celor care stau la colțul străzii. Eu merg ca și ei, dar eu merg în grabă spre cuvântul Legii, în timp ce ei merg în grabă spre lucruri zadarnice. Eu muncesc ca și ei, dar eu voi primi răsplată pentru munca mea, în timp ce ei nu vor primi nici o răsplată. Eu alerg ca și ei, dar eu alerg spre viața din lumea viitoare, în timp ce ei aleargă spre prăpastia pierzării.

Fariseul ipocrit nu-și vede propriile greșeli, căci el nu poate greși, în schimb vede greșelile altora, pe care le descoperă și unde nu sunt, le critică, le osândește, le exagerează, trâmbițându-le pe un ton arogant și disprețuitor.

Ipocrizia e un fel de microscop, care, pe de o parte, mărește enorm propriile calități și merite, pe de altă parte, mărește enorm defectele și păcatele altora. De unde cuvântul lui Isus adresat fariseilor: "Fățarnicule, de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău și nu vezi bârna din ochiul tău?" Mântuitorul exprimă prin aceste cuvinte o realitate curentă, prezentă în special la profesioniștii sfințeniei, pe care Anthony de Mello o ilustrează prin anecdota celor patru călugări.

Patru călugări s-au înțeles să meargă într-un loc retras și să păstreze tăcere desăvârșită timp de o lună de zile. În prima zi totul a mers bine, dar a doua zi unul dintre călugări zice:
- Nu știu dacă nu cumva am uitat descuiată ușa la cameră înainte de a pleca din mănăstire.
- Neisprăvitule, îi zice un al doilea, nu ne-am înțeles să păstrăm tăcerea timp de o lună? Uite ai încălcat-o deja.
- Dar tu, intervine al treilea, ce ai făcut acum? N-ai încălcat-o?
După care al patrulea zice:
- Slavă Domnului că dintre toți am rămas măcar eu care să păstrez tăcerea.

Din mândrie se naște ipocrizia cu toate formele sale de manifestare: duplicitatea, nesinceritatea, disprețul față de alții, critica și vorbirea de rău, alergia la orice observație.

Ipocrizia este păcatul la care sunt expuși în primul rând profesioniștii sfințeniei, cei condamnați la sfințenie prin însăși vocația lor: seminariștii, clericii, persoanele consacrate, care fără sfințenie nu-și justifică existența.

Dar sfințenia înseamnă efort, eroism. Este mult mai ușor și mai comod să-ți pui masca sfințeniei decât să fii sfânt cu adevărat. De aceea, nu norodului, ci ucenicilor săi Isus le adresează îndemnul: "Feriți-vă de aluatul fariseilor care este fățărnicia".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire