OMUL

LĂCOMIA

2. Postul

Opusă viciului lăcomiei este virtutea cumpătării. Cumpătarea în mâncare şi băutură e necesară nu numai pentru a avea un trup sănătos, ci şi pentru a avea un suflet sănătos şi o viaţă spirituală normală şi sănătoasă. În această privinţă, cum am amintit deja, în egală măsură dăunează şi mesele exagerate în mâncare şi băutură şi posturile exagerate.

Sfânta Tereza cea Mare le explica foarte clar călugăriţelor sale cât de dăunătoare pot fi pentru viaţa spirituală fie postul exagerat, fie abuzul în mâncare şi băutură. A mânca bine şi a posti bine sunt două condiţii indispensabile trăirii vieţii spirituale, fără de care chiar viaţa de rugăciune şi contemplaţia suferă.

E cunoscut episodul din viaţa sfintei Tereza de Avila, când, într-o zi, a fost invitată la o masă mare la care era aşteptată să vorbească despre unele chestiuni importante referitoare la mănăstirile carmelite. La masă s-a servit friptură de prepeliţă. Tereza serveşte o dată, iar când termină ce-a luat, cere platoul cu friptură şi serveşte şi a doua oară. Scandal pentru toată lumea. Era cunoscută ca mare ascetă. I se atrage atenţia că îşi strică imaginea. Tereza răspunde: "Când postesc, postesc, când mănânc prepeliţe, mănânc prepeliţe".

Cumpătarea a fost întotdeauna secretul unei vieţi lungi. Cei mai celebri medici ai antichităţii greco-romane au fost Hipocrate şi Galenus, acesta din urmă medicul împăraţilor Traian şi Antoniu. Primul, a trăit o sută patruzeci de ani; al doilea, peste o sută de ani. Întrebaţi care este secretul longevităţii lor, răspunsul era unul singur: "Nu m-am sculat niciodată sătul de la masă".

Papa Urban al V-lea, în secolul al XIV-lea, considerând că regula călugărilor cartuzieni de a nu mânca niciodată carne este prea inumană, punând în pericol sănătatea şi viaţa călugărilor, a dat dispoziţie ca această prevedere să fie scoasă din constituţiile lor. Decizia a provocat uimire şi nemulţumire la călugării cartuzieni. Intervenţia superiorului general la papa a rămas fără succes. Sfântul Părinte se trezeşte într-o bună zi la curtea papală, la Avignon, cu o delegaţie foarte ciudată, de bătrâni. Era o delegaţie numeroasă de călugări cartuzieni care veneau la papa să-şi pledeze cauza, arătându-i pe viu că abstinenţa totală de la carne nici nu slăbeşte sănătatea, nici nu scurtează viaţa. Cel mai tânăr membru al delegaţiei avea 87 de ani, cel mai în vârstă şi purtătorul de cuvânt avea o sută. Papa s-a convins şi le-a lăsat neschimbat regimul de viaţă.

Dar nu aceste motive de ordin uman, dietetic, stau la baza cumpătării, a postului creştin. Asistăm în timpurile noastre la un fenomen ciudat. Legile Bisericii cu privire la post şi abstinenţă s-au subţiat atât de mult încât ne întrebăm ce a mai rămas din ce a fost odată: două zile de post pe an pentru cei care au ajuns la o anumită vârstă şi care n-au depăşit o anumită vârstă, o oră de post înainte de împărtăşanie, abstinenţa de la carne vinerea în Postul Mare şi atât. În vinerile din afara Postului Mare, cine consumă carne, e obligat să-şi impună singur o faptă de pocăinţă.

Şi totuşi, nicicând nu s-a vorbit atât de mult despre post ca în zilele noastre; în toate straturile sociale există mare interes pentru post şi abstinenţă, însă nu din motive religioase, ci din motive politice, terapeutice, dietetice, sportive.

Pornind de la această constatare, Mons. Favreau, la adunarea Conferinţei Episcopale Franceze, ţinută în 1983 la Lourdes, spunea aceste cuvinte:

Ar fi o eroare ca asceza să fie lăsată numai pe seama celor care o practică din motive estetice sau sportive. Ar fi un mare păcat să o lăsăm să existe numai acolo unde ea este impusă de viaţă adesea ca o încercare zdrobitoare. Nu ar fi oare cazul să redescoperim semnificaţia vechii trilogii: pomană, post, rugăciune?

Lumea laică utilizează postul ca o armă de luptă foarte eficace pentru scopuri politice, umanitare, sociale, spre a apăra o cauză sau o ideologie. Creştinul trebuie să facă din post o armă de luptă împotriva forţelor răului. Ne-o spune însuşi Cristos după vindecarea epilepticului: "Acest soi de diavoli nu poate fi scos decât prin rugăciune şi post" (Mt 17,21).

O grevă a foamei e în stare să înduplece guvernele şi să acorde ce se cere; postul e un fel de grevă a foamei care mişcă inima lui Dumnezeu. În momentele de grea cumpănă, Israelul implora ajutorul lui Dumnezeu prin post şi rugăciune. Aşa s-a întâmplat în vremea Iuditei, la ameninţarea lui Olofern:

Tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului (...) Şi Domnul a auzit glasul lor şi a văzut supărarea lor, şi poporul din toată Iudeea şi locuitorii Ierusalimului au postit mai multe zile în faţa templului Domnului celui atotputernic (Idt 4,11.13).

Nu numai în creştinism, ci şi în celelalte religii şi curente mistice, postul e o formă de manifestare a pocăinţei, o cale de purificare şi iertare.

În paradisul pământesc, protopărinţii noştri erau vegetarieni: "Şi Dumnezeu a zis: «Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră»" (Gen 1,29). Carnea animalelor şi a grăsimilor nu este amintită.

Abia după potop Dumnezeu face omului o concesie, îngăduindu-i să se hrănească cu carne. "Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul... Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde»" (Gen 9,1.3). Abstinenţa de la carne, spun maeştrii vieţii spirituale, e nostalgie şi întoarcere la starea paradisiacă.

În vremurile noastre Biserica a repetat învăţătura tradiţională: pocăinţa nu poate fi separată de post, pomană şi rugăciune. A făcut-o la Sinodul episcopilor din 1971, la Congresul Euharistic Internaţional la Lourdes în 1981, la Sinodul episcopilor din 1983, care a tratat despre reconciliere şi penitenţă. A făcut-o Ioan Paul al II-lea în exortaţia apostolică Reconciliatio et poenitentia din 1984, unde scrie:

Postul poate fi practicat în forme vechi şi noi, ca semn de convertire, de pocăinţă şi de mortificaţie personală şi, în acelaşi timp, de unire cu Cristos răstignit şi de solidaritate cu cei înfometaţi şi suferinzi (...) Trinomul post - pomană - rugăciune împreună cu alte forme zilnice de pocăinţă, impuse de viaţă sau alese în mod voit, acest trinom nu indică doar câteva fapte de pocăinţă, dar dau mărturie despre orientarea vitală spre Dumnezeu în însuşi modul de a trăi al omului credincios (nr. 26).

E reluată aici, în alte cuvinte, vechea învăţătură a sfinţilor părinţi care spuneau: cele două aripi ale postului sunt pomana şi rugăciunea. Postul fără pomană, fără caritate, fără ajutorarea celor flămânzi, nu are sens. Şi avarii postesc, postesc foarte mult, dar ce folos de postul lor? Postesc pentru a strânge bani la ciorap. Nu-şi hrănesc stomacul pentru a-şi hrăni pofta de bani.

Creştinii din primele veacuri posteau miercurea şi vinerea, iar mâncarea la care ei renunţau o dădeau la săraci. În secolul al II-lea, Hermas scria în Păstorul: "În ziua în care vei posti nu vei pune nimic în gură, afară de pâine şi apă. Calculează suma de bani pe care ai fi cheltuit-o pe mâncare în acea zi şi pune-o deoparte ca să o dai unei văduve, unui orfan sau unui nevoiaş".

Biserica ni-l pune înaintea ochilor ca model pe însuşi Mântuitorul care posteşte 40 de zile şi 40 de nopţi. Desigur, postul înseamnă renunţare, suferinţă. Dar merită. Apostolul Paul ne încurajează, punându-ne în faţă exemplul sportivilor din stadioane care se supun unei asceze severe, renunţă la o mulţime de satisfacţii, la alcool, se supun unui regim alimentar sever, pentru a dobândi o cunună care se veştejeşte. De ce nu ar face toate aceste lucruri creştinii pentru a dobândi o cunună nepieritoare?