OMUL

MÂNIA

4. Stăpânirea de sine

Pentru a nu ne lăsa pradă viciului mâniei, e necesar un autocontrol permanent şi o permanentă luptă cu noi înşine spre a ne domina pornirile acestui instinct.

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu ne spune cine este adevăratul erou care va primi de la el cununa biruitorului: "Cel care îşi ţine în frâu mânia preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe el însuşi preţuieşte mai mult decât cel care cucereşte cetăţi" (Prov 16,32).

Este frapantă asemănarea dintre un om care face o criză de mânie şi un câine turbat: aceiaşi ochi bulbucaţi, ieşiţi din orbite, aceleaşi mişcări convulsive scăpate de sub control, aceeaşi spumă la gură şi aceleaşi bale aruncate; vocea care se transformă în lătrat, colţii înfipţi în cei care îi stau în preajmă, totul arată că se dezlănţuie fiara din el.

Celor care se scuză că nu pot să-şi stăpânească această patimă, sfântul Ioan Gură de Aur le zice:

Ce spui, omule? Poruncim leilor şi suntem în stare să le îmblânzim firea şi nu te îndoieşti că poţi să le transformi ferocitatea firii în blândeţe, deşi din fire fiarele sunt feroce şi devin blânde împotriva firii. Tu, dimpotrivă, eşti feroce împotriva firii şi blând din fire. Şi tu, care eşti în stare să scoţi din fiare ceea ce firea a sădit în ele şi să pui în loc ceea ce este împotriva firii, nu eşti în stare să păstrezi ceea ce firea a sădit în tine?

Când porneşti la război, dacă vrei să-ţi învingi duşmanii trebuie neapărat să-i cunoşti bine. Acelaşi lucru e necesar când e vorba de duşmanii dinăuntrul nostru. În primul rând trebuie să ne cunoaştem temperamentul. Fiecare ne naştem cu un anumit temperament. Nu îl alegem noi, ci ne naştem cu el şi murim cu el. Face parte din zestrea noastră genetică, e înscris în codul genetic, după cum e înscrisă culoarea părului sau a ochilor. Şi dacă ne-am născut cu ochi albaştri, cu ochi albaştri murim, tot astfel, dacă ne-am născut cu un temperament irascibil sau melancolic, cu acelaşi temperament murim. Trebuie spus că nici un temperament nu este nici mai bun, nici mai rău decât celelalte. Însuşi Dumnezeu, Creatorul, a lăsat această varietate de temperamente, după cum a voit să lase o varietate atât de mare de copaci, de plante, de flori în natură. Câtă monotonie ar fi pe pământ dacă ar fi numai meri sau numai brazi sau ar exista un singur soi de floare şi de o singură culoare!

Varietatea temperamentelor îmbogăţeşte şi ea natura şi creează un echilibru: ce ar fi o lume numai de colerici sau numai de abulici? Ziceam că în sine nici un temperament nu este nici mai bun nici mai rău decât celelalte, deoarece fiecare are latura sa pozitivă şi latura sa negativă. Şi tocmai fiindcă un temperament nu e mai bun ca celelalte, Isus nu a voit să-şi aleagă ucenici de un anumit temperament: Petru era impulsiv, Iacob şi Ioan, "fiii tunetului", erau colerici, Toma, melancolic, înclinat spre pesimism. E foarte uşor de cunoscut temperamentul omului, căci spune înţeleptul Ben-Sirah: "Din vedere se cunoaşte omul şi de pe chipul feţei se cunoaşte cel înţelept. Îmbrăcămintea omului, dezvelirea dinţilor, când râde, şi felul cum păşeşte trădează ce este în el" (Sir 20,26-27).

Varietatea temperamentelor o găsim nu numai la indivizi, ci şi la popoare. Orice popor are un anumit temperament dominant legat de un fel de zestre genetică colectivă.

Don A. Cojazzi, un cunoscut autor italian din deceniile trecute, scria că temperamentul unui popor se cunoaşte cel mai uşor la birt, în faţa unei halbe cu bere. Intrând în local, un consumator însetat comandă o halbă cu bere. Când chelnerul i-o aduce, cel care a comandat-o constată că înăuntru se zbate o muscă mare. Consumatorul e un englez. Flegmatic, pune halba pe masă, face semn chelnerului şi spune calm: "Vă rog o altă halbă cu bere proaspătă şi fără corpuri străine". Bea, plăteşte şi pleacă liniştit fără să dea semne de nemulţumire. Nemulţumit e chelnerul care nu a mai primit bacşiş.

Consumatorul e un francez. Vede musca şi se schimbă la faţă. Furios, trânteşte halba de masă, începe să urle. Pleacă, izbeşte uşa înjurând birtul, berea şi muştele. Vine la rând italianul. Vede musca, zâmbeşte, o alungă, proiectând-o afară cu un bobârnac şi glumeşte cu chelnerul: "Ţi-am cerut de băut şi mi-ai adus şi de mâncare". Dă halba peste cap şi pleacă mulţumit, uitând să plătească. E rândul neamţului. Vede musca, ţine halba în dreptul nasului, îşi încruntă fruntea, închide ochii, dă capul puţin pe spate şi, cu un efort eroic, înghite fără să se oprească berea cu muscă cu tot.

Consumatorul e danez. Îl amuză vietatea care se zbate în spumă. Scoate ochelarii din buzunar şi o priveşte îndelung, captivat de spectacolul nemaipomenit, până când chelnerul îl observă, îi aduce o altă halbă cerând mii de scuze. În sfârşit, vine un eschimos. Nu mai văzuse muşte. Crede că are în faţă o delicatesă, specialitatea casei. Mănâncă musca şi aruncă berea.

Psihologii moderni, precum Spranger, Kretschmer, Jung, Kündel, fac diferite clasificări ale temperamentelor bazate pe criterii ştiinţifice, complicate. Dar singura clasificare care rezistă după 25 de veacuri e cea empirică, bazată pe observaţie, pe care a făcut-o Hipocrate. Hipocrate împarte oamenii în patru categorii temperamentale:

- impulsivul, optimistul care porneşte imediat la acţiune cu înflăcărare şi entuziasm. Se apucă de toate şi nu face nimic fiindcă la el acţionează sentimentul, fantezia, nu judecata;

- flegmaticul, opusul impulsivului. Apatic, insensibil, nu-l interesează nimic. Are un singur instinct: cel al conservării;

- colericul, irascibilul, gata în orice moment să facă aprindere de nervi;

- melancolicul, pesimistul, contrariul colericului. Fiindcă vede numai jumătatea goală a sticlei, e veşnic deprimat.

Cum fiecare temperament are partea sa slabă, negativă, fiecare om trebuie să lupte cu el însuşi, să-şi ţină sub control tendinţele temperamentale şi să realizeze virtutea contrară, în cazul nostru, virtutea blândeţii. E o luptă grea, eroică, dar cu ajutorul lui Dumnezeu victoria e posibilă. Cunoaştem în jurul nostru oameni cu un temperament irascibil, dar de o stăpânire de sine şi o blândeţe uimitoare: nu-şi pierd niciodată controlul.

Câte exemple de sfinţi s-ar putea aduce! Atât de coleric era ca temperament sfântul Ioan Eudes, încât îi clocotea sângele în vene numai cât vedea un eretic. Dar nici o dată nu i-a insultat cu vreo vorbă sau cu vreun gest dictat de nervozitate pe eretici.

Cu un temperament irascibil s-a născut, a trăit şi a murit sfântul Clement M. Hofbauer. Dar lupta cu el însuşi dusă până la eroism pentru a se stăpâni l-a făcut să figureze în calendarul sfinţilor. Odată, cerşind la Varşovia bani pentru construcţia unui orfelinat, a intrat într-un birt, s-a apropiat de masa unde trei bărbaţi jucau cărţi şi a cerut o mică pomană. Unul dintre bărbaţi l-a înjurat şi l-a scuipat în faţă. Sfântul şi-a scos batista din buzunar cu tot calmul (cât l-a costat calmul acela!) şi-a şters faţa şi a zis: "Asta a fost pentru mine. Acum vă rog să daţi ceva şi pentru orfanii mei". Uluit, cel care îl scuipase, scoate portmoneul din buzunar şi îi dă toţi banii pe care îi avea.

De un temperament nervos, irascibil, ieşit din comun era şi sfântul Francisc de Sales. Mânca jăratic în tinereţe. Printr-o luptă eroică cu el însuşi a ajuns atât de blând încât cei care îl vedeau ziceau: "Dacă Francisc e atât de blând şi de bun, cât de bun trebuie să fie Dumnezeu!" Cu blândeţea sa a adus înapoi în sânul Bisericii, numai în câţiva ani, cca. 70.000 de eretici calvinişti.

Într-o zi, un principe din Geneva care îl ura, a venit sub geamul lui cu o haită de câini de vânătoare ca să-l latre şi cu slugile pe care le avea ca să-l huiduiască. Individul a urcat apoi în camera episcopului înjurându-l şi insultându-l în fel şi chip. Sfântul n-a scos o vorbă. Crezând că îl dispreţuieşte, individul a început să turbeze de-a binelea. Un puhoi de vorbe insultătoare. Văzând că episcopul nu schiţează un gest ca reacţie, nu scoate un cuvânt, dezarmat, huliganul pleacă.

- Cum l-ai putut suporta fără să scoţi un cuvânt?", l-au întrebat apoi prietenii.

Răspunsul sfântului Francisc de Sales:

- Am făcut o înţelegere cu limba mea. Am convenit ca limba mea să nu scoată nici un cuvânt atâta timp cât inima îmi este agitată. De altfel, cum aş fi putut să-i potolesc mânia mai bine decât prin tăcere?

Metodele practice la care putem recurge pentru a ne stăpâni nervozitatea sunt multe. Filozoful Atenodor, pentru a-l lecui pe împăratul August de mânie, îl sfătuia să spună în minte cele 24 de litere ale alfabetului grec înainte de a deschide gura atunci când era cuprins de nervozitate. Un "Tatăl nostru" sau un "Bucură-te, Marie", ar fi şi mai de folos decât literele alfabetului grec.

Sfântul Vincenţiu Ferreri, mai ales femeilor care spuneau că nu-şi pot stăpâni nervii şi nici limba din cauza bărbaţilor găsiţi totdeauna vinovaţi, le dădea apă făcătoare de minuni de la fântâna mănăstirii: le recomanda, când le supărau bărbaţii şi deveneau furioase, să ia apă făcătoare de minuni în gură şi să o ţină până se calmează, până le trec nervii.

Cu toţii putem să spunem cuvintele sfântului Augustin, privind la sfinţii care, deşi cu un temperament irascibil, prin lupta cu ei înşişi au reuşit să se domine total: "Dacă aceia şi acelea au putut, eu de ce nu aş putea?"