OMUL

MÂNIA

2. Mânia sfântă

În Sfânta Scriptură, nu numai Dumnezeu se lasă cuprins uneori de o mânie sfântă, dar găsim şi oameni cuprinşi de aceeaşi mânie sfântă. Mânia, dacă e sfântă, nu este viciu. Această mânie este meritorie şi chiar obligatorie atunci când este în joc, în primul rând, cauza lui Dumnezeu. De pildă, Moise este cuprins de mânie împotriva acelor israeliţi lacomi care îşi făceau rezervă de mană pentru a doua zi (cf. Ex 16,20). De asemenea, coborând de pe Sinai, când a văzut viţelul de aur şi poporul dansând în jurul lui, "Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui" (Ex 32,19).

"Eu sunt aşa de plin de mânia Domnului, că n-o pot opri" (Ier 6,11), declară profetul Ieremia văzând cât de refractari sunt ascultătorii săi şi cât de netăiate împrejur le sunt urechile la cuvântul Domnului.

Faptul că amândoi, şi Moise şi profetul Ieremia, erau bâlbâiţi, arată cât de puternic era focul mâniei lui Dumnezeu care îi cuprindea, astfel încât nu mai erau capabili să-şi articuleze cuvintele.

Dar pe lângă cauza lui Dumnezeu care provoacă mânia sfântă, mai este şi cauza aproapelui. La vederea nedreptăţii care i se face semenului, indignarea, mânia este, de asemenea, meritorie şi chiar obligatorie. Astfel, fraţii lui Iacob au reacţionat cu legitimă mânie luând apărarea Dinei, sora lor, necinstită de Sihem: "Când s-au întors fiii lui Iacob de la păşune şi au auzit lucrul acesta s-au supărat şi s-au mâniat foarte tare pentru că Sihem săvârşise o mişelie în Israel" (Gen 34,7).

Cunoscută este mânia sfântă ce l-a cuprins pe regele David când profetul Natan i-a vorbit despre omul acela sărac care nu avea nimic la viaţa lui decât o mieluşea pe care o hrănea şi o creştea împreună cu copiii lui şi mânca din aceeaşi bucată de pâine cu el, bea din acelaşi pahar cu el, dormea la sânul lui şi o privea ca pe copilul lui. Şi când a auzit cum bogatul din cetate care avea turme de oi şi cirezi de vite i-a luat săracului oiţa ca să-l ospăteze pe musafirul care îi venise în vizită, "David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva acelui om şi i-a zis lui Natan: «Viu este Domnul că omul care a făcut lucru acesta este vrednic de moarte. Şi să dea înapoi patru miei pentru că a săvârşit fapta aceasta şi n-a avut milă»" (2Sam 12,5-6).

Putem spune că sfinţii care practică în mod eroic smerenia şi blândeţea sunt cei care practică în mod eroic virtutea mâniei sfinte atunci când sunt încălcate drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor, bine ştiind că indolenţa, nepăsarea, laşitatea în faţa răului nu trebuie confundate cu blândeţea.

Unul dintre aceştia este Padre Pio, omul care a purtat rănile lui Cristos timp de 50 de ani în trupul său şi care a fost recent canonizat. Padre Pio era pe drept cuvânt numit "furiosul Domnului" şi la nevoie ştia să folosească frânghiuţa în chip de bici, precum Isus la izgonirea negustorilor din templu. Dar ieşirile sale dese de mânie sfântă nu au împiedicat să vină la el milioane de devoţi şi admiratori, cât timp era în viaţă, şi la mormântul lui, la San Giovanni Rotondo, după moarte. În faţa puhoiului de păcate, Padre Pio nu stătea pe gânduri să-i izgonească de la confesional pe cei care se apropiau fără să-şi fi făcut o serioasă şi sinceră examinare a conştiinţei. Nu se uita la faţa omului. Îi trata la fel pe săraci şi pe bogaţi, pe intelectuali şi pe ignoranţi. La toţi le arunca cu mânie în faţă păcatele pentru a-i trezi la realitate. O tânără femeie s-a trezit izgonită cu cuvintele: "Stricato! Să te întorci la mine când o s-o termini cu destrăbălarea ta!"

Printre expresiile rostite de Padre Pio în ieşirile sale de sfântă mânie, la confesional, după mărturia penitenţilor salvaţi de el, care au ajuns cei mai mari admiratori ai lui, sunt acestea: "Nenorocitule, ţi-ai vândut sufletul Satanei! Nenorocitule, te duci în iad! Nenorocito, du-te şi îmbracă-te cuviincios! Nenorocitule, du-te şi pregăteşte-te ca să primeşti iertarea lui Dumnezeu! Nu vezi cât eşti de negru? Schimbă-ţi viaţa!".

Într-o zi vine la spovadă un bărbat care avea relaţii cu o altă femeie şi începe să-i vorbească despre o "criză sufletească" prin care trece. Padre Pio care citea în conştiinţele oamenilor, sare ars în picioare şi strigă la el: "Ce criză sufletească? Eşti o spurcăciune şi Dumnezeu e mâniat pe tine. Pleacă de aici!"

Ieşirile lui porneau dintr-o profundă suferinţă pe care i-o provoca păcatul ca lovitură dată lui Dumnezeu şi semenilor. Necruţătoare erau cuvintele adresate celor care lezau caritatea fraternă, de pildă, prin vorbirea de rău.

Preotul Alessandro Lingua, penitent al lui Padre Pio, îl descrie astfel: "În timp ce te acuzi de păcate, ai impresia că Padre Pio îndură o nouă pătimire, vizibil chinuit în faţa fiecărui păcat: stă cu gura deschisă... sufletul se zvârcoleşte în el. Apoi devine calm, senin".

Păcatul, scrie cardinalul Giacomo Lercaro care l-a cunoscut foarte bine, apăsa asupra lui; păcatul pe care el îl asculta, îl constata, îl condamna, pentru a implora îndurarea lui Dumnezeu; păcatul, pe care el îl ierta în numele lui Dumnezeu, era o rană pentru sufletul lui. O suferinţă interioară care uneori devenea atât de profundă încât nu putea să o mai suporte şi se transforma şi în suferinţă exterioară. El îşi unea propria suferinţă cu suferinţa lui Cristos pentru ca să fie iertate păcatele fraţilor.

Uneori, în timp ce asculta păcatele penitenţilor, Padre Pio era văzut plângând.

De reţinut că toţi penitenţii izgoniţi de la confesional cu cuvinte dure de Padre Pio în ieşirile sale de sfântă mânie s-au reîntors şi s-au convertit cu adevărat.

Orice om, orice creştin, trebuie să cultive cu grijă această sfântă mânie, capacitatea de a te indigna, de a te revolta, de a lua poziţie cu energie şi curaj când păcatul lezează drepturile lui Dumnezeu şi ale semenilor. Dar mai ales, trebuie să fie capabili de această sfântă mânie slujitorii altarelor care trebuie să continue pe pământ misiunea lui Cristos, iar misiunea lui Cristos a fost războiul împotriva păcatului. Or, pentru aceasta trebuie să ai tu mai întâi conştiinţa şi simţul păcatului. Dacă ai pierdut, ţi s-a tocit simţul păcatului, evident că rămâi impasibil, indiferent în faţa acestei tragice realităţi.

În timpurile noastre simţul păcatului s-a tocit aproape complet datorită mass-mediei. Ziarele, radioul, televiziunea scriu şi transmit toate mizeriile: crime, violuri, perversităţi sexuale, jafuri, violenţe, părinţi care îşi ucid copiii, copii care îşi ucid părinţii, femei care îşi ucid bărbaţii, bărbaţi care îşi ucid femeile, fraţi care se ucid cu toporul sau îşi bagă furca unul în altul. Toate acestea nu mai provoacă nici o reacţie, nici o indignare, dimpotrivă, au devenit marfă de consum pentru mase, hrănesc foamea de senzaţional şi provoacă fiorii unei plăceri perverse.

Dar poate fi ceva mai rău decât indiferenţa şi impasibilitatea în faţa răului: e mânia sfântă simulată, mască ipocrită, încercare diversionistă de a abate atenţia, atribuind cu mânie altora păcatele de care eşti tu vinovat. Cele mai teribile scene de furie le fac bărbaţii infideli care îşi bănuiesc şi îşi acuză de infidelitate femeile şi invers. Cele mai focoase şi mai necruţătoare predici împotriva beţivilor le-am auzit de pe buzele unor preoţi alcoolici care, probabil, ca să aibă inspiraţie şi curaj spre a vorbi împotriva beţiei, au tras puţin la măsea înainte. Atunci îmi veneau în minte cuvintele profetului Natan spuse lui David cel cuprins de mânie împotriva bogatului care i-a luat oiţa săracului: "Acel om eşti tu".

Şi încă o formă de ipocrizie: a te lăsa împins de instinctul orb, necontrolat al răzbunării sub pretextul înfăptuirii dreptăţii. Poate fi dat ca exemplu în această privinţă cazul regelui Petru I al Portugaliei, rămas în istorie cu supranumele de Justiţiarul, înfăptuitorul dreptăţii. Era un catolic cu o credinţă de granit. Dacă mergeţi vreodată în pelerinaj la Fatima, nu pierdeţi ocazia să vizitaţi la mănăstirea de la Alcobaça, necropola regilor portughezi care îşi aveau palatul la Coimbra. Nu e foarte departe de Fatima. Veţi vedea acolo puse faţă în faţă două morminte impresionante de marmură făcute de cei mai mari artişti ai timpului. Sarcofagul lui Petru I e sprijinit pe şase lei de marmură. În faţă, sarcofagul reginei Ines sprijinit pe grumazul a opt sau zece bărbaţi - nu mai reţin câţi sunt - tot din marmură.

Pe când Petru era numai moştenitorul tronului, un grup de complotişti au ucis-o pe soţia sa, Ines. Ajuns rege, a făcut dreptate: sub ochii lui a pus călăii să le scoată vinovaţilor cu cuţitul inima din piept şi să o arunce, pe când încă se mai zbătea, la câini. Apoi a dezgropat cadavrul soţiei, l-a îmbrăcat în veşminte splendide, i-a pus coroană pe cap, l-a aşezat pe tron şi o zi întreagă supuşii au venit să-i prezinte omagiile. Noaptea, un convoi uriaş, la lumina torţelor, s-a îndreptat spre Alcobaça. În fruntea convoiului mergea carul regal cu regele, având alături regina-schelet, înveşmântată în mantie de aur. În bărbaţii de marmură care susţin sarcofagul reginei pot fi descoperite chipurile ucigaşilor ei.

Fără a ajunge la asemenea acte de cruzime, avem ocazia la tot pasul să dăm curs instinctului răzbunării sub pretextul înfăptuirii dreptăţii. Mânie falsă, ipocrită, care nu poate decât să atragă asupra noastră mânia dreaptă a lui Dumnezeu.