OMUL

AVARIŢIA

1. Portretul avarului

După libido dominandi vine libido possidendi. Al doilea păcat capital este avariţia, zgârcenia, lipirea inimii de bani şi de lucrurile pământului.

Un vechi proverb chinez zice că mândri devenim, avari ne naştem. E viciul cel mai democratic, în sensul că îi loveşte fără deosebire pe toţi: pe cei bogaţi şi pe cei săraci, pe tineri şi pe bătrâni, pe bărbaţi şi pe femei, pe cei frumoşi şi pe cei urâţi, pe oamenii geniali şi pe cei subdezvoltaţi mintal. E viciul care preţuieşte prea mult darurile vieţii pe care însă nu vrea să le împartă cu nimeni: nici cu cel care le posedă, nici cu alţii.

Avarul e un mare ascet. El se supune privaţiunilor şi renunţărilor de tot felul, îşi refuză cele mai legitime plăceri ale vieţii ca să nu cheltuiască bani sau ca să mai adauge la cei pe care îi are. Păcat de asceza lui care nu-i foloseşte la nimic, decât ca să-şi chinuie viaţa! Suferă cumplit nu numai când e nevoit să cheltuiască el ceva, dar şi când îi vede pe alţii cheltuind, acuzându-i că sunt risipitori, mână spartă, care nu-şi dau seama cât de greu se face banul.

Iuda, patronul tuturor avarilor, a suferit cumplit când a văzut-o pe prostituata care a risipit un vas cu parfum de mare preţ. Scandalizat şi indignat a spus: "Ce înseamnă risipa aceasta? S-ar fi putut vinde parfumul cu trei sute de dinari - salariu mediu pe un an al unui muncitor la vremea aceea - care să fie daţi la săraci". Dar nu-l durea de săraci, notează evanghelistul. Vorbea avarul din el.

Avarul nu este numai un mare ascet, ci şi un mare contemplativ. Obiectul contemplaţiei sale este banul, sunt lucrurile pe care le posedă. Nu se atinge de ban, nu se atinge de lucrurile sale, nu le uzează, nu le consumă, de teamă că nu mai are ce contempla.

Pomul din paradisul pământesc era plăcut de privit. Viciul avariţiei este o urmare a păcatului strămoşesc. Dar, dacă Adam s-ar fi născut cu viciul acesta, e de părere un autor modern, omenirea ar fi avut marea şansă de a scăpa de păcatul strămoşesc. Pomul, fiind plăcut de privit, Adam, împins de avariţie, s-ar fi mulţumit să-l privească, să-l contemple; pentru nimic în lume nu ar fi muşcat din el, nu ar fi călcat porunca lui Dumnezeu.

Avarul seamănă bine cu un colecţionar. Când intri în ograda sau în casa lui, ai impresia că intri într-un muzeu. Găseşti acolo de toate: de la opere de artă la scobitori, de la patefoane şi gramofoane ruginite, moştenite de la bunici şi străbunici, la caiele şi potcoave. Nu că ar avea nevoie de toate acestea, dar le păstrează cu sfinţenie numai pentru plăcerea de a şti că le are şi de a le putea privi, de a le putea contempla.

Unul dintre cei mai buni interpreţi italieni ai personajului avarul din piesa cu acelaşi nume a lui Moli?re, a fost în zilele noastre actorul Paolo Stoppa.

Într-o zi, un prieten, intrându-i în casă, vede un vas enorm plin cu chibrituri de toate felurile şi din toate ţările pământului. Ştiindu-l că nu fumează, prietenul îl întreabă:

- Ce faci cu chibriturile acestea? Faci colecţie?

- Dar n-am înnebunit, îi răspunde actorul. Nu-mi pierd eu timpul cu tâmpenii de felul acesta.

- Atunci, ce-i cu ele?

- Nimic. Uite, cum bine ştii, dată fiind meseria pe care o fac, o bună parte din viaţă mi-am trăit-o, trecând de la un hotel la altul, de la un restaurant la altul. M-am obişnuit să iau din nimicurile pe care hotelurile şi restaurantele le oferă gratis clienţilor. Şi uite aşa, luând azi o cutie de chibrituri de aici, mâine alta de dincolo, s-a adunat grămada pe care o vezi.

- Pot să mă servesc?, întreabă prietenul, scoţând pachetul cu ţigări din buzunar.

- Stai pe loc! strigă artistul de parcă celălalt ar fi scos un pumnal din buzunar. Nimeni nu se atinge de chibriturile mele. Îmi place să mă uit la ele, să ştiu că sunt acolo. În fiecare băţ de chibrit e o părticică din viaţa mea.

Avariţia este un viciu, singurul viciu cu care nimeni, absolut nimeni, nu se laudă şi de care nu suportă să fie acuzat. Ceea ce nu e cazul cu celelalte vicii. De pildă, cu mândria. Cu foarte mulţi ani în urmă un preot în vârstă, pe care confraţii îl dezaprobau pentru aerele sale de superioritate, mi-a zis: "Ştiu că preoţii mă vorbesc că sunt mândru. Nu mă deranjează. Cel puţin am cu ce să mă laud. Pe când alţii se laudă cu ce n-au". Într-adevăr, era înalt, avea o excepţională prestanţă fizică, fără să vrea se uita de sus la toţi ceilalţi, cânta frumos, avea o voce puternică, astfel încât nimeni nu avea cum să doarmă la predică, de unde faima de mare predicator, se trăgea dintr-o familie de oameni gospodari, tatăl său fusese pe vremuri primar, şi asta trebuia să o ştie toată lumea. Se mândrea cu mândria sa, nu se ruşina de ea.

Sunt desfrânaţi care se fălesc fără ruşine cu aventurile lor şi cu faptele lor ruşinoase. Să nu vă miraţi dacă veţi auzi chiar pe vreunul când i se reproşează viaţa scandaloasă, de desfrâu, pe care o cunoaşte toată lumea, că se făleşte, bătându-se cu pumnul în piept: "Eu cel puţin nu mă ascund, nu sunt făţarnic ca voi". Consideră că toţi sunt desfrânaţi ca el. Se poate ajunge şi la acest grad de neruşinare: să se laude cineva cu ceea ce este spre ruşinea sa.

Găsim gurmanzi şi beţivi care se laudă cu capacitatea lor extraordinară de a înghiţi mâncare şi băutură: că au mâncat o dată o găină friptă cu oase cu tot sau că au băut la un chef o găleată de vin sau două sticle de coniac.

Dar nu o să auziţi niciodată un avar care să se laude că e un hapsân, un zgârcit, un zgârie-brânză sau căruia să-i facă bucurie când asemenea calificative îi sunt aruncate în faţă.

Avarul e un om de două ori nefericit: o dată suferă pentru banii pe care nu-i are şi ar dori să-i aibă şi oricât ar avea nu e satisfăcut; a doua oară suferă pentru banii pe care îi are; trăieşte într-o veşnică nelinişte şi teamă că ar putea să-i piardă. O dublă suferinţă: şi pentru ce nu are, şi pentru ce are.

Analizat din punct de vedere clinic, medical, avarul e un caz patologic. Ţine de psihiatrie, chiar dacă nu e internat la spitalul de nebuni. La spitalele de nebuni sunt internaţi pacienţi afectaţi de foarte puţine boli psihice, în general, cei violenţi sau cu depresii psihice, cu tentaţii de sinucidere. Restul, cei mai mulţi, rămân în afara spitalelor, fiindcă nu sunt tratamente corespunzătoare pentru bolile lor. De pildă, pentru cei afectaţi de mania avariţiei nu s-a descoperit nici un medicament; tratamentul este exclusiv de ordin spiritual, religios.

Printre cei care au pus avarului acest diagnostic a fost sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Toţi avarii suferă de boala extrem de gravă a lui Iuda".

Sfinţii părinţi compară boala avariţiei cu boala hidropiziei. Bolnavul de hidropizie e veşnic chinuit de febră, de sete. Şi cu cât bea mai multă apă, cu atât setea, febra lui creşte. La fel, avarul e veşnic chinuit de febra, de setea de bani, de avere. Şi cu cât are mai mult, cu atât febra, setea lui creşte. Se întreabă sfântul Augustin:

Ce înseamnă această poftă nepotolită a omului? Chiar animalele păstrează o măsură în poftele lor. Păsările de pradă şi fiarele sălbatice devorează când sunt înfometate, dar o dată ce şi-au potolit foamea, se întorc în culcuşul lor. Numai lăcomia avarului nu pune câtuşi de puţin stavilă dorinţelor sale: adună fără încetare, fără să se mai sature vreodată.

În sfârşit, în avar găsim materialistul absolut: omul pe care îl devorează pământul, pe care îl înghite pământul. Aşa îl vede şi îl descrie marele scriitor al Bisericii, Origene:

Nu ţi se pare că e devorat de pământ, cel care mereu la pământ se gândeşte, cel care mereu cele pământeşti le făptuieşte, cel care despre pământ vorbeşte, care pentru pământ se ceartă, pământ doreşte şi toată speranţa în pământ şi-o pune? Cel care spre cer nu priveşte, care la cele viitoare nu se gândeşte, care de judecata lui Dumnezeu nu se teme, nici făgăduinţele sale fericite nu le doreşte, ci necontenit la cele prezente cugetă, şi după cele veşnice nu oftează? Când vei vedea un asemenea om spune că l-a devorat pământul.