OMUL

FIARA CU ŞAPTE CAPETE

Viaţa spirituală presupune o luptă permanentă împotriva păcatului. Păcatul e singurul duşman care merită acest nume. Dar cum să lupţi împotriva duşmanului dacă nu-ţi cunoşti duşmanul? Totul în viaţa spirituală porneşte de la cunoaşterea de sine. E o intuiţie pe care au avut-o şi anticii, după cum atestă preceptul scris la intrarea în templul de la Delfi: "Cunoaşte-te pe tine însuţi".

În scopul unei mai bune cunoaşteri de noi înşine, ne vom opri într-o serie de meditaţii asupra celor şapte păcate capitale, care, la drept vorbind, nu sunt păcate, ci sunt rădăcinile tuturor păcatelor. Sunt şapte păcatele capitale. Numărul şapte trebuie să ne ducă imediat cu mintea la simbolismul biblic al acestui număr: e simbolul plinătăţii, al totalităţii; al totalităţii păcatului în cazul nostru.

Este surprinzător să constatăm cât de mult s-a ocupat arta creştină de acest subiect şi cât de sugestiv a prezentat această temă a celor şapte păcate capitale.

Una dintre cele mai interesante opere de artă este o gravură a lui Th. Gall din secolul al XVII-lea care reprezintă un om aşezat comod într-o caleaşcă luxoasă trasă de şapte animale diferite, reprezentând cele şapte păcate sau vicii capitale: astfel vedem un păun, un porc, un ţap, un măgar ş.a.m.d. Vizitiul de pe capra trăsurii este un pui de diavol care ţine în mână şapte hăţuri. În depărtare se vede o prăpastie uriaşă din care ies flăcări de foc; e iadul spre care Diavolul îşi mână animalele lovind cu biciul în ele, în timp ce omul din caleaşcă stă liniştit fără să-şi dea seama încotro se îndreaptă. În josul tabloului sunt scrise cuvintele: Perniciosissimum homini peccatum (Păcatul e lucrul cel mai periculos pentru om).

Sfântul apostol Paul şi cateheza din primele timpuri ale Bisericii descriu pe larg toate aceste păcate, dar fără a le număra şi fără a le sistematiza. Cea care le va fixa un număr şi le va sistematiza va fi asceza monahală. Evagriu, marele admirator al lui Origene şi al alegorismului biblic al lui Origene, găseşte pentru vicii cifra simbolică de şapte: după cum Iosue, ca să intre în Ţara Făgăduită a trebuit să învingă şapte naţiuni duşmane, scrie Evagriu, la fel omul duhovnicesc trebuie să învingă şapte duşmani ca să dobândească stăpânirea şi pacea inimii. El începe enumerarea cu primul păcat descris de cartea Genezei: lăcomia. Al doilea e desfrâul care se naşte din lăcomia în mâncare şi mai ales în băutură. Lăcomia şi desfrânarea, pentru a fi satisfăcute, au nevoie de bani, de unde al treilea păcat capital: avariţia, pofta de bani. Pofta de bani naşte al patrulea păcat capital: invidia, tristeţea văzând că altul are mai mult. Invidia naşte următorul păcat capital: mânia. Invidiosul, în neputinţa sa de a avea ce are altul sau cât are altul, explodează în accese de furie. Păcatele de până acum, în special necumpătarea şi desfrâul, duc la epuizare fizică şi spirituală, de unde următorul păcat capital: apatia sau lenea. Cel ce a săvârşit cele şase păcate amintite îşi dă seama că e lipsit de substanţă, de valoare în interior. Nu-şi găseşte nici o satisfacţie, nici o mulţumire în el însuşi, de aceea caută o compensaţie în afara lui, în aprecierea altora; în acest scop îşi creează o falsă imagine în ochii altora în care se complace: e al şaptelea păcat capital: trufia, gloria deşartă.

Înlănţuirea e logică, dar maeştrii vieţii spirituale medievali au găsit o altă ordine, pornind de la cele trei pofte despre care ne vorbeşte apostolul Ioan în prima sa scrisoare (cf. 2, 16): "Tot ce este în lume: pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume (1In 2, 16). Din "mândria vieţii" se naşte trufia, din aceasta invidia, din neputinţa invidiei se naşte mânia. Din "pofta cărnii" se nasc lăcomia şi desfrâul, iar de aici inevitabil se alunecă în apatie sau lene. Din "pofta ochilor" se naşte dorinţa de avere, avariţia. Această ordine s-a impus şi o găsim şi în noul Catehism al Bisericii Catolice unde, la nr. 1886, citim: "Păcatele capitale numite astfel întrucât generează alte păcate, alte vicii, sunt: trufia, avariţia, invidia, mânia, necurăţia, lăcomia şi lenea".

Strategia de adoptat în lupta cu viciile capitale e una singură şi e foarte simplă. E cea propusă de Catehismul lui Pius al X-lea unde citim:

Viciile capitale se înving prin practicarea virtuţilor opuse. Astfel trufia se învinge prin umilinţă; avariţia prin dărnicie; desfrâul prin castitate; mânia prin răbdare; lăcomia prin cumpătare; invidia prin iubire fraternă; lenea prin hărnicie şi fervoare în serviciul lui Dumnezeu.

Cât priveşte lupta de eradicare a viciilor capitale din viaţa personală şi din viaţa societăţii, trebuie să avem foarte clare câteva lucruri.

Mai întâi, nu se combat viciile satirizându-le, ironizându-le, glumind, făcând spectacol, distrând lumea cu ele; "biciuind moravurile societăţii", cum se spune în manualele de literatură. Viciile, pe lângă imensa lor latură tragică, au şi o latură comică. Balzac, autorul Comediei umane, spunea că nimic nu-i provoacă râsul mai mult decât maniile unui bătrân stăpânit de demonul desfrâului. Umflând latura comică a viciului, comedianţii îşi câştigă o tristă celebritate, făcând lumea să râdă. Cu siguranţă că nici Plaut, în antichitate, nici Moli?re la timpul său, nici Caragiale în vremurile noastre, n-au vindecat vreun Harpagon de avariţie, vreun cetăţean turmentat de alcoolism, vreo Joiţică de desfrâu. Dimpotrivă, au propagat şi mai mult viciile, făcându-le mai simpatice, mai atrăgătoare, mai distractive.

Să nu mai spunem că, dacă studiem viaţa scriitorilor care au satirizat moravurile corupte ale societăţii, constatăm că mai toţi au avut ei înşişi viciile pe care le-au biciuit.

De asemenea, nu este eficientă lupta împotriva viciilor pornind de la considerente naturale, de pildă, de la faptul că ele ruinează sănătatea, că scurtează viaţa. Spune-i, recurgând la ultimele descoperiri ale ştiinţei, unui desfrânat că îl pândeşte SIDA; unui beţiv că face ciroză şi moare la 40 de ani; unui drogat că drogurile îi distrug celulele creierului; arată-i unui fumător pancartele de pe trotuare şi ceea ce legislaţiile obligă să se scrie pe pachetele de ţigări: "Tutunul dăunează grav sănătăţii dumneavoastră". Pierdere de vreme. Râde de tine. Are răspunsul deja pregătit: cunoaşte pe cineva care a avut toate aceste vicii şi a trăit 105 ani. De altfel, cine cunoaşte mai bine decât medicii care sunt consecinţele dăunătoare pentru sănătate pe care le au viciile? Dacă cunoaşterea acestor consecinţe ar fi suficientă pentru a combate viciile, în lumea medicală nu am întâlni decât sfinţi, ceea ce cred că nu e cazul. De altfel, viciosul are logica şi filozofia lui despre viaţă: nu contează lungimea vieţii, ci calitatea vieţii, prin calitate înţelegând maximum de plăceri pe care le poate stoarce de la viaţă, potrivit axiomei: dacă tot mor, măcar să mor sătul. Am putea aminti celebra maximă a lui Pascal: viciile au raţiunile lor pe care raţiunea nu le cunoaşte. E filozofia vieţii practicată şi recomandată de celebrul medic napolitan Cardarelli.

Un bătrân avar, plătind un onorariu consistent, reuşeşte să fie primit pentru o consultaţie de faimosul medic napolitan Cardarelli, care pune diagnosticul numai din privire. Cum intră în cabinet, medicul îi spune pacientului:
- Poţi pleca, eşti sănătos tun.
- Bine, domn' doctor, ştiam că sunt sănătos, dar am venit la consultaţie ca să aflu un lucru pe care numai dumneavoastră mi-l puteţi spune.
- Ce anume?
- Aş vrea să ştiu, domn' doctor, ajung la o sută de ani sau nu?
- Îţi plac femeile?, îl întreabă doctorul.
- Doamne fereşte, răspunde pacientul. În viaţa mea nu am vrut să am de-a face cu aceste creaturi ale Satanei.
- Îţi place să mănânci şi să bei?
- Sunt vegetarian şi antialcoolic convins.
- Călătoreşti ca să cunoşti lumea şi să te distrezi?
- Mi-e de ajuns satul în care trăiesc.
- Mergi la teatru?
- Nu dau banii pe asemenea prostii.
- Cu alte cuvinte, nu ai nici un viciu, nici capital, nici venial.
- Viciile dăunează sănătăţii, răspunde pacientul. Aşadar, domn' doctor, pot spera că o să trăiesc o sută de ani?
Cardarelli izbucneşte într-un acces de furie şi începe să urle la el:
- Vrei să trăieşti o sută de ani? Pentru ce să trăieşti o sută de ani? Nu vezi că eşti un cadavru ambulant, că eşti deja mort pentru vecii vecilor? Ieşi afară şi să nu mai pui piciorul în cabinetul meu!

Lupta împotriva păcatelor capitale nu poate fi luată în serios decât din motive de credinţă, privind latura tragică a păcatului cu urmările lui în veşnicie.

Marele scriitor biblist Divo Barsotti are dreptate spunând că cele şapte păcate capitale se transformă în bancuri, în glume, atunci când sunt smulse de pe fondul celor patru lucruri de pe urmă: moartea, judecata, iadul şi paradisul.

În muzeul Prado din Madrid poate fi văzut un impresionant tablou al lui Hieronymus Bosch reprezentând cele şapte păcate capitale, tablou pe care regele Filip al II-lea al Spaniei îl ţinea permanent în camera sa de dormit deasupra patului. Cele şapte păcate capitale sunt dispuse în cerc, iar în mijloc e ochiul lui Dumnezeu. Pe irisul ochiului e pictat Cristos înviat glorios din mormânt. În cele patru colţuri, patru medalioane reprezintă cele patru lucruri de pe urmă (novissima): moartea, judecata, iadul şi paradisul.

Pe fondul celor patru lucruri de pe urmă vom medita şi noi asupra păcatelor capitale. Ne vom deschide larg urechile minţii şi ale inimii la avertismentul dumnezeiesc: "Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veci nu vei păcătui".