OMUL

MODELE DE SFINŢENIE LAICĂ ÎNTR-O SOCIETATE PLURALISTĂ

Pr. Conf. Dr. Wilhelm Dancă
Preşedintele Academiei "Sfântul Augustin", Iaşi

Introducere

Dacă teama de a repeta un adevăr spus de scriitorul rus Dostoievskij, în secolul trecut dar valabil acum şi pentru noi nu m-ar fi împiedicat, aş fi dat acestei conferinţe un al doilea titlu: Sfinţenia este un risc. Fiindcă tocmai acesta este sensul intervenţiei mele: sfinţenia înseamnă atingerea maximei libertăţi, iar libertatea este riscantă.

Au trecut 11 ani de la evenimentele din decembrie 1989. Mulţi dintre tinerii care au ieşit atunci pe străzile Timişoarei, Bucureştiului şi ale altor oraşe din România strigând "Nu, nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga libertatea noastră!", "Noi credem în Dumnezeu!", "Vom muri şi vom fi liberi!", "Dumnezeu e libertatea noastră!", se află acum în alte părţi ale lumii sau în ţară dar nemulţumiţi şi descurajaţi. Cei doi termeni ai binomului "Dumnezeu (acasă, viaţă, credinţă, adevăr) - libertate" sunt într-o strânsă legătură: unul nu există fără celălalt.

În acest context, este important să-i ajutăm pe laici, aşa cum spunea şi Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în timpul vizitei sale în România "să devină conştienţi de vocaţia lor specifică, adică «să caute împărăţia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu» (LG 31)"^[1]. De fapt, lumea lucrurilor vremelnice este locul şi timpul sfinţirii creştinilor laici.

1. Cuvântul întrupat: modelul unic de sfinţenie

Actul prin care un creştin laic decide să devină sfânt este un act liber. Poate fi influenţat în sensul acesta de doctrina Bisericii, de exemplul sfinţilor cunoscuţi sau necunoscuţi, de o celebrare liturgică, de un colocviu spiritual etc. dar în cele din urmă este vorba de un consimţământ liber. Acesta este primul pas spre sfinţire, de aceea, nu trebuie neglijat niciodată. Dacă un laic vrea să devină sfânt, trebuie să ia o hotărâre clară, precisă: "da, vreau să fiu sfânt!". Fără acest da iniţial, orice discurs despre sfinţenie, inclusiv conferinţa de faţă, este sortit să rămână simplă vorbărie.

Al doilea pas constă în găsirea unui răspuns la întrebarea: cum poate să devină sfânt? Imitând modelul unic al sfinţeniei, care este Cuvântul întrupat? Omeneşte vorbind, este imposibil. Urmând exemplele sfinţilor recunoscuţi de Biserică? Iarăşi imposibil, pentru că şi sfinţii într-un anumit fel sunt unici. Teologia spirituală vorbeşte despre o colaborare cu harul Sfintei Treimi revărsat în om la Botez şi prezintă caracteristicile comune ale sfinţeniei, însă, în final, ajunge la concluzia că răspunsul păstrează amprenta unică a fiecărei persoane. Cu alte cuvinte, există tot atâtea căi de sfinţire câţi oameni sunt. Important este să începem să fim ceea ce suntem, adică fii ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos ai împărăţiei sale, însă nu pe jumătate, ci pe de-a întregul.

Sub acest aspect, sfinţenia laicului creştin poate fi asemănată cu procesul prin care un artist obţine chipul lui Isus răstignit de pe un crucifix. Este vorba de un proces în mai multe etape: mai întâi, se face chipul lui Isus din ceară topită; după ce se întăreşte, ceara se îmbrăcă în argilă moale. Când şi argila s-a întărit, se toarnă metal topit (bronz, fier, argint etc.) în golul împrejmuit de cele două materiale de mai înainte. În fine, când şi metalul s-a răcit, se dă jos primul înveliş, adică argila, apoi ceara: ceea ce rămâne este chipul lui Isus răstignit.

Aşa stau lucrurile şi cu sfinţenia creştinului. Sfinţenia este în noi: Dumnezeu ne dăruieşte harul Botezului, adică toarnă în noi viaţa sa; apoi, încet încet, pe măsură ce învelişul exterior este îndepărtat apare sfinţenia, adică viaţa divină vărsată în noi: prezenţa Tatălui, a Fiului şi Duhului Sfânt^[2].

În acest proces de limpezire a vieţii treimice în noi, sfinţii canonizaţi de Biserică pot juca un rol important. Apropierea de sfinţi comportă două planuri: mai întâi, sfinţii ne sunt cumva dăruiţi; în al doilea rând, sfinţii corespund unei împrejurări în care ne aflăm sau unei părţi profunde din noi - rod al educaţiei, sensibilităţii -, astfel încât cineva se simte mai bine în tovărăşia sfinţilor mistici sau a sfinţilor carismatici. Ne dăm seama sau nu, sfinţii formează împreună cu Cristos lumea nevăzută în care trăim şi ne arată calea pe care trebuie să o urmăm.

Dar modelul unic al sfinţeniei este Cuvântul întrupat^[3]. Lucrul acesta îl desprindem din Noul Testament, unde Isus spune: "Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine..." (Mt 11,29), "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine" (In 14,6). Mai mult, pe muntele Schimbării la faţă, Dumnezeu Tatăl porunceşte: "Ascultaţi-l" (Mc 9,7). Aşadar, Cuvântul făcut trup este modelul Fericirilor şi norma Legii noi: "Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu" (In 15,12). Această iubire înseamnă oferirea de sine pe urmele lui.

La începuturile creştinismului, această oferire de sine pe urmele Domnului s-a întruchipat în modul cel mai convingător în forma martiriului şi a rămas până astăzi măsura "gradului eroic" de virtute recerut pentru canonizările care au loc în Biserică.

Cu trecerea timpului, modelul originar de sfinţenie a suferit modificări, favorizându-se, în funcţie de circumstanţele sociale, culturale şi politice, un model elitist al sfinţeniei. De exemplu, în timpul evului mediu, sfinţenia a fost recunoscută doar în cazul unor creştini excepţionali (papi, episcopi, preoţi, călugări) care prin viaţa lor virtuoasă, prezentau un model de sfinţenie bazat pe îndepărtarea de lume^[4].

În zilele noastre, se vorbeşte despre chemarea tuturor creştinilor la sfinţenie, indiferent de locul şi timpul în care se află: în mănăstire, în Biserică, în lume, în societate, familie, la muncă, pe stradă etc. Cât priveşte modalităţile de realizare, sfinţenia constă în preamărirea permanentă a numelui lui Dumnezeu, care se împlineşte, cu şi în Cristos, în celebrarea Euharistiei în comunitate, unde se reînnoiesc şi se menţin făgăduinţele de la Botez. Evident, acest model de sfinţenie revendică pentru creştin un spaţiu de libertate mai amplu decât acela al grupurilor de elită de mai înainte. De aceea, laicilor creştini le revine o mare responsabilitate, pentru că numai ei au posibilitatea concretă de a contribui la sfinţirea lumii prin sfinţirea propriei lor vieţi.

Fiind vorba de o trăire zilnică, sfinţenia comportă multe nuanţe, în funcţie de contextul în care se află creştinul. De altfel, nu există sfinţenie ruptă de viaţă. Acesta este al treilea pas, conştientizarea "semnelor timpului şi locului" în care se află laicii.

2. Contextul românesc al sfinţeniei

Până în 1989, Biserica Catolică din ţara noastră s-a aflat într-un regim de persecuţie, iar trăirea credinţei comporta asumarea a numeroase riscuri. De exemplu, cine frecventa Biserica nu putea să urce treptele ierarhiei sociale ca director, şef de întreprindere, profesor, ofiţer în armată sau în miliţie etc. Cu toate acestea, mulţi creştini au dat dovadă de curaj şi nu şi-au trădat propriile convingeri. Cu nuanţele de rigoare, ei sunt martiri sau eroi ai credinţei; unii sunt cunoscuţi (de exemplu, mons. Anton Durcovici, mons. Vladimir Ghika), alţii nu. Deci, pentru creştinii din România, modelul recent al sfinţeniei a fost martiriul.

Începută după al doilea război mondial şi terminată de curând, persecuţia împotriva clerului şi a laicilor catolici a comportat intensităţi diferite. Deoarece rădăcinile credinţei erau mult mai puternice decât ideologia marxistă, creştinii au supravieţuit tăvălugului comunist dar au rămas cu sufletul bolnav: conştiinţa viciată, comportamentul duplicitar, lipsa interesului pentru binele comun - sunt câteva din simptomele bolii care ne mai încearcă încă.

De aceea, Biserica noastră a iniţiat din 1989 un proces de restaurare a valorilor creştine dar, alături de Biserică, au apărut o serie întreagă de instituţii sau instanţe - posturi de radio şi de televiziune, reviste sau ziare, şcoli sau centre de formare -, care propun alte păreri despre morală, familie, societate etc. Aceasta este societatea pluralistă în care am intrat şi trebuie să învăţăm să trăim, umplând spaţiul nostru de libertate cu valori creştine. Trebuie să recunoaştem că nu este uşor, deoarece mai multe idei despre credinţă conduc la indiferenţă, la relativism, la lipsă de idealuri, la confuzie. În acest context fără culoare, creştinii se remarcă prin splendoarea Adevărului din ei, cum spune Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în enciclica Veritatis splendor^[5]. Prin urmare, societatea pluralistă pune în evidenţă sfinţenia ca viaţă convingătoare, credibilă.

Dar pentru a fi convingători, este necesar să folosim bine libertatea câştigată. Aceasta este miza timpurilor în care trăim. Faptul acesta este sesizat de sinodul extraordinar al episcopilor din 1991: după ce "în Europa comunismul ca sistem a căzut..., persoanele întâmpină dificultăţi în întrebuinţarea justă a libertăţii"^[6]. Acelaşi lucru este subliniat şi de cardinalul Carlo Maria Martini: în Biserica din Europa de Est, "conştiinţa noii libertăţi este la început, iar puterea de a reacţiona nu este potrivită"^[7]. Iar cardinalul Joseph Ratzinger trage un semnal de alarmă: folosirea libertăţii în sens greşit conduce la descurajare, de aceea "în ţările foste comuniste, creşte disperarea"^[8]. În fine, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea constată că, după evenimentele din 1989, "România a început un proces de restaurare", dar este vorba "de un proces nu lipsit de obstacole"^[9]; dificultăţile "duc uneori la descurajare"^[10].

Căderea comunismului de la noi poate fi asemănată cu dărâmarea zidurilor Ierihonului din istoria poporului israelit. Pentru evrei, evenimentul a fost un simbol al puterii lui Dumnezeu care conduce istoria şi prevede desfăşurarea ei. Totodată, ei au văzut în acest fapt un semn divin: ţara în care au intrat după exil era un dar, un cadou din partea lui Iahve. De fapt, zidurile Ierihonului nu au fost dărâmate de forţele armate, ci au căzut de la sine, în timpul unei procesiuni liturgice cu arca sfântă.

Ceva mai târziu, bucuria intrării în Ierihon a fost întunecată: în ţara primită de la Dumnezeu, viaţa a fost măcinată de păcate. Calităţile morale iniţiale au început să dispară, iar duşmanii au devenit mai puternici pe fondul slăbiciunilor poporului. Într-o asemenea împrejurare, israeliţii au învăţat că prăbuşirea temeliilor spirituale ale libertăţii comportă anumite semne exterioare (cf. 1Rg 16,34).

Acest amestec de vis şi de responsabilitate, de dar şi de misiune se prezintă acum în faţa ochilor noştri, dacă privim istoria recentă a ţării. De fapt, şi noi am făcut o experienţă asemănătoare. Zidul ideologiei care separa Europa în două nu mai stă în picioare ca altădată, dar zidul nu a fost dărâmat de puterea armelor sau de rugăciuni, ci de forţa spiritului uman şi a procesiunilor în favoarea libertăţii care, în cele din urmă, s-au dovedit mai tari decât sârma ghimpată sau betonul armat.

Spiritul şi-a arătat puterea şi posibilităţile sale; strigătul libertăţii a trecut dincolo de înălţimea zidului care îl ţinea prizonier. Orice s-ar spune, credinţa în Dumnezeu sau cel puţin căutarea lui Dumnezeu au avut un rol deosebit în intonaţia acestui strigăt al libertăţii.

Faptul că anumite uşi, cândva închise, acum s-au deschis, faptul că zidurile despărţitoare au fost dărâmate şi că, prin urmare, a crescut spaţiul libertăţii sunt evenimente încurajatoare ale trecutului nostru recent. Ele rămân motiv de speranţă şi semne de orientare în drumul pe care trebuie să-l parcurgem de acum încolo. Totuşi, nu trebuie să uităm lecţia lui Israel. Bucuria de a fi liberi în propria ţară pare să fie umbrită de oboselile vieţii zilnice; locuirea împreună în acelaşi teritoriu nu garantează unitatea dintre noi; creşterea uitării lui Dumnezeu şi înţelegerea egoistă a libertăţii anunţă începutul unei decăderi interne, la sfârşitul căreia s-ar putea să pierdem din nou libertatea (cf. Jud 2,11-23).

Să nu uităm că libertatea este exigentă; ea nu se menţine prin faptul că este, putem pierde libertatea dacă nu ţinem cont de limitele sale. Cu alte cuvinte, căderea comunismului nu a dus în mod necesar la naşterea unui stat liber şi la o societate sănătoasă. Avertizarea lui Isus - în locul unui duh necurat izgonit vin alte şapte duhuri mai rele, dacă găsesc casa goală şi curată (cf. Mt 12,43-45) -, din punct de vedere istoric, se verifică în mod automat. Cine renunţă la stilul de viaţă din comunism nu găseşte imediat alte temeiuri pentru a trăi. Ieşirea dintr-o ideologie, cândva motiv de viaţă, se poate schimba foarte uşor în disperare, nihilism, şi atunci facem loc celor şapte duhuri mai rele^[11]. Cine poate nega faptul că relativismul sau indiferenţa, la care toţi suntem expuşi, nu oferă o puternică ispită pentru descurajare?

Aceasta este întrebarea: cu ce umplem golul spiritual creat după căderea ideologiei comuniste? Pe ce temelii spirituale putem construi un viitor comun? Ce are de făcut Biserica în acest context?

Sinodul extraordinar al episcopilor din 1991 spune că este nevoie de o nouă evanghelizare în centrul căreia să răsune vestea aceasta: "Dumnezeu te iubeşte. Cristos a venit pentru tine"^[12].

Cardinalul Martini este de părere că Biserica trăieşte din economia Întrupării, de aceea trebuie să-i înveţe pe oameni cum "să recunoască esenţialul în gesturile concrete de zi cu zi şi în complexitatea tuturor situaţiilor"^[13].

Pentru cardinalul Ratzinger, Biserica trebuie să fie ceea ce este cu adevărat, adică nici instrument de moralizare a societăţii, nici instituţie de ajutor social. Identitatea Bisericii se întemeiază în misiunea ei, şi anume "să-l facă cunoscut pe Dumnezeu şi să vestească împărăţia sa"^[14]. Numai în felul acesta se creează acel spaţiu spiritual, în care momentul moral rodeşte şi dincolo de ambientul în care trăiesc numai cei credincioşi.

Sfântul Părinte Papa, adresându-se laicilor cu ocazia jubileului celebrat la Roma în noiembrie 2000, le spunea că este necesar să-şi întărească motivaţiile creştine pentru a învinge relativismul ce caracterizează societatea noastră. Mai mult, laicii trebuie să descopere puterea lor creatoare, nu trebuie să rămână doar simpli spectatori sau executori. Niciodată nu a fost uşor să fii creştin; urmarea lui Cristos necesită alegeri radicale, împotriva curentului, necesită o lectură înţeleaptă a realităţii, care se schimbă foarte repede. Papa spunea clar: "nu vă fie teamă să fiţi bărbaţi sfinţi, femei sfinte!"^[15].

3. Spiritualitatea laicului întru iubire şi dreptate

Platforma comună a spiritualităţii laicului este harul baptismal reînnoit în sacrificiul euharistic. De aceea, fundamentală este legătura laicului cu parohul şi integrarea lui în viaţa comunităţii parohiale^[16].

1. Prima datorie a laicului este participarea la creşterea omului.De fapt, omul adevărat nu se naşte, ci devine. Oricare ar fi condiţia sau vârsta sa, laicul trebuie să facă loc omului din el, deoarece omul este o fiinţă neterminată, este un om care se construieşte pe sine, puţin câte puţin. Lumea terminată este lumea lucrurilor, lumea naturală. Dar omul este natură şi libertate. Pentru om, libertatea înseamnă posibilitatea de a se crea pe sine. Dumnezeu nu crează omul liber, dar întemeiază posibilitatea ca omul să creeze propria libertate. Sprijinindu-se pe natură, pe ceea ce i s-a dat prin naştere, omul creează propria libertate în dependenţă de Dumnezeu.

2. Laicul se angajează în societatea familială, economică şi politică.Natura omului este constituită din trei impulsuri fundamentale: dorinţa de a iubi şi de a fi iubit, simţul proprietăţii şi al consumului, şi voinţa afirmării de sine. Aceste trei impulsuri se manifestă în cele trei sfere obiective ale existenţei şi ale activităţii umane. Pornind de la ele se construieşte omul sau civilizaţia. Dorinţa de iubire dă naştere societăţii familiale; simţul proprietăţii şi al consumului dă naştere societăţii economice; afirmarea de sine dă naştere societăţii politice.

În lumea păcatului, care este lumea noastră, aceste trei impulsuri pot da naştere la trei perversiuni fundamentale: pofta trupului, egoismul proprietăţii, mândria puterii. Ele corespund celor trei patimi ale omului, celor trei izvoare ale ambiguităţii permanente din inima oricărei civilizaţii care se construieşte. Aceste trei patimi sunt plăcerea trupească, banii şi politica. În planul vieţii religioase, lor li se opun curăţia, sărăcia şi ascultarea. Prima dintre toate este sărăcia, pentru că pofta de avere perverteşte cel mai uşor pe orice om.

3. Locul deciziilor pe care le ia laicul este sfera realităţilor vremelnice.Pentru fiecare om, aceste decizii sunt morale; pentru creştin, orice decizie morală este o decizie spirituală.

4. Laicul este în legătură cu evenimentele din familie şi societate. De fapt, omul concret este mereu în legătură cu ceea ce se întâmplă în familia sa, la locul de muncă sau în societate. Dacă vorbim despre oameni şi nu facem referinţă la situaţiile sau la evenimentele care condiţionează istoria lor, îi transformăm în concepte sau idei, ceea ce s-a întâmplat în regimul totalitar.

5. Laicul este un cultivator de valori în evenimentele familiale şi sociale. Întotdeauna situaţiile concrete pun în joc nişte valori, adică dreptatea sau nedreptatea, adevărul sau eroarea, libertatea sau sclavia, fraternitatea sau ura. Niciodată o situaţie nu este neutră, niciodată un eveniment nu este un fapt pur. De exemplu, o grevă este dreaptă sau nedreaptă.

6. Decizia laicului creştin este morală dacă promovează valorile. Pentru laici, decizia este în mod necesar legată de domeniul temporal. În consecinţă, orice decizie morală este o decizie concretă a libertăţii de a se angaja în domeniul temporal în care el se află deja, fie că vrea sau nu.

7. Pentru creştinul laic decizia morală este şi spirituală. În vocabularul creştin, spiritual înseamnă ceea ce poartă amprenta Spiritului Sfânt, ceea ce porneşte de la Spiritul Sfânt, ceea ce Duhul Sfânt transformă din interior. Prin urmare, spiritualitatea este dimensiunea religioasă, divină, cristică, spirituală a moralei. Spiritualitatea nu este o afacere privată. Mulţi creştini spun: "Am multă treabă, afacerile mele sunt atât de multe, încât nu mai am timp pentru viaţa spirituală!" Ca şi cum viaţa spirituală ar fi de căutat în altă parte şi nu în angajamentul libertăţii implicate în dimensiunea lucrurilor vremelnice!

8. Spiritualitatea laicilor se deosebeşte de spiritualitatea vieţii călugăreşti. Deşi rămâne în unitatea Bisericii, spiritualitatea laicilor este o spiritualitate a ziditorilor de oameni sau de civilizaţie. Ea constă în opoziţia faţă de impulsurile naturale care dau naştere societăţii şi în eliminarea exceselor pe care le introduce păcatul în actul însuşi de zidire a omului ori a civilizaţiei. Oricare ar fi forma pe care o ia, păcatul este ceva care dezumanizează, iar ceea ce dezumanizează desdumnezeieşte. În termeni de teologie se vorbeşte despre pierderea harului sfinţitor, starea de har, de a nu mai fi în starea de har.

Zidirea omului sau a civilizaţiei este o misiune extrem de complexă, atât la nivelul instituţiilor economice şi politice cât şi la nivelul familiei. De aceea, spiritualitatea laicilor trebuie centrată pe salvgardarea valorilor care umanizează.

9. Valorile principale ale laicilor sunt dreptatea şi iubirea. Toate celelalte valori se raportează direct sau indirect la dreptate şi iubire. Spiritualitatea laicilor constă în a lua în serios imperativele dreptăţii şi ale iubirii în toate domeniile vieţii concrete.

Dreptatea este identică cu respectul, adică "voinţa ca celălalt să fie celălalt". Când există celălalt, este posibilă iubirea. Nu există iubire fără alteritate. A iubi înseamnă a renunţa la eul propriu pentru a promova un alt eu, care devine centrul existenţei mele.

10. Laicul este dator să devină competent în analiza situaţiilor istorice. Deoarece opţiunile laicului creştin antrenează progresul sau regresul dreptăţii, el trebuie să trateze cu seriozitate opţiunile familiale, economice şi politice. Spiritualitatea laicilor înseamnă maturitate şi competenţă la nivel familial, economic şi politic.

Aşadar, laicul participă la construirea lumii, îndumnezeind-o prin "liturgia" vieţii proprii. Spiritualitatea laicului precizează locul unde se află Cristos, şi anume în actul libertăţii, adică în deciziile pe care le ia. Cristos este prezent acolo unde este omul prezent, acolo unde omul este mai om, şi anume în exerciţiul libertăţii sale, în decizia sa. Când vorbim despre Cristos este bine să nu despărţim niciodată aceste cuvinte: Cristos înviat deci viu, prezent, activ, transformând, divinizând. Toate acestea au loc nu în timpul somnului, ci în decizia omului care vrea ca valorile să triumfe, la scară mică sau mare, în viaţa concretă.

Concluzie

Spiritualitatea laicilor este noutatea timpurilor noastre; ea nu se aseamănă cu spiritualitatea terţiarilor franciscani, dominicani sau carmeliţi. Este vorba de spiritualitatea unor laici sută la sută, care-l fac cunoscut pe Dumnezeu şi împărăţia sa prin opţiunile lor zilnice în favoarea unei civilizaţii de pace, fraternitate, iubire şi dreptate.

Sfinţenia laicului înseamnă consimţământ liber la lucrarea Sfintei Treimi, care începe la Botez şi se desăvârşeşte în Euharistie. Modelul unic al sfinţeniei este Cuvântul întrupat. În zilele noastre, modelul sfinţeniei se prezintă sub forma credibilităţii şi a maturităţii umane.

Cardinalul Danneels spune că într-o zi a venit la el un patron renumit din Belgia. Printre altele, acesta l-a întrebat: "Eminenţă, vă rog să-mi spuneţi cum pot trăi în viaţa de zi cu zi dubla mea calitate de patron şi de creştin? Duminica vin la Liturghie, ascult evanghelia, mă simt bine, dar în cursul săptămânii trebuie să-mi bat capul cu fel şi fel de calcule; piaţa concurenţei este foarte dură". Răspunsul cardinalului a fost cât se poate de evaziv: "numai Duhul Sfânt poate să-i sugereze unui manager ce trebuie să facă, iar în cazul acesta doar laicul poate să-i audă şoapta". Apoi, a adăugat: "Prin Botez, voi aţi primit o misiune la fel de clară ca şi aceea a preotului, împuternicit prin hirotonire de a celebra Euharistia şi de a ierta păcatele". "Am înţeles", a murmurat laicul, "dar asta înseamnă că rămân singur cu problema mea!"^[17].

Ierarhia nu are rolul de a oferi soluţii sau de a monitoriza comportamentul credincioşilor în lume, ci de a-i încuraja şi de a trezi în ei simţul responsabilităţii. Laicii rămân în lume cu problemele lor, iar rezolvarea acestora în spirit creştin depinde de gradul lor de maturitate evanghelică.

Libertatea în Cristos aduce roade în viaţa de familie, în societate, în politică, când laicii fructifică darul creativităţii primit de la Dumnezeu. Ştim bine că fantezia face parte din gesturile unui om serios, aşa după cum concediul face parte din salariu, ziua liberă din săptămâna de muncă. Nimic nu este mai îngrozitor decât rigiditatea figurinelor de ceară, imobilitatea monumentelor funerare, formalismul creştinilor de ocazie.

Sfinţii Bisericii arată cât de importantă este fantezia bună în viaţa de credinţă, ba chiar şi buna dispoziţie sau umorul. Totuşi, urmarea sfinţilor se bazează pe motivaţii profunde, izvorâte din credinţă. De aceea, spunea Papa Paul al VI-lea că omul de astăzi are nevoie nu de reformatori ci de martori autentici şi credibili!