OMUL

SACRAMENTELE ÎN VIAŢA DE FAMILIE

P.S. Aurel Percă
Episcop auxiliar de Iaşi

Tema sacramentului Căsătoriei reprezintă una din temele frecvente ale catehezei desfăşurată pe scară planetară de Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. Nenumărate sunt ocaziile în care cuvântul Papei, deosebit de viu şi variat, se adresează soţilor creştini îndemnându-i să trăiască şi să colaboreze cu harul primit în sacramentul Căsătoriei; el spune familiilor că pentru a păstra, a revela şi a comunica iubirea, pentru a fi comunitate de iubire, trebuie să "devină ceea ce sunt", adică "Biserică domestică", Biserică de familie, cu datoria şi puterea de a transmite credinţa, puterea şi datoria de a-i sfinţi pe membrii ei şi societatea, puterea şi datoria de a interveni în viaţa socială pentru a o face mai demnă de Creatorul ei. Cum poate realiza familia creştină această misiune ce i-a fost încredinţată de Dumnezeu?

Alături de mijloacele umane, Sfântul Părinte aminteşte cu insistenţă că Biserica pune la dispoziţia familiilor mijloace de o eficacitate superioară, şi anume, sacramentele, care sunt izvoare de har. El nu pierde niciodată ocazia de a explica cum pregătirea serioasă la Căsătorie şi celebrarea ei într-un spirit de credinţă sunt punctul cel mai bun de plecare pentru viaţa conjugală fericită şi pentru realizarea unei familii solide şi roditoare: soţii trebuie să reactiveze în continuu harul Căsătoriei lor pentru a face mai profundă iubirea lor, mai generoasă şi mai roditoare slujirea lor faţă de familie şi societate.

Papa insistă asupra ajutoarelor spirituale pe care celelalte sacramente le oferă familiei. Este foarte dificil pentru orice familie să rămână unită, să depăşească dificultăţile mereu noi fără apropierea frecventă de Euharistie şi de sacramentul reconcilierii. Sfântul Părinte ar dori ca familiile să se apropie de sacramente ca şi familii, ca părinţii şi copiii să se pregătească împreună pentru a le primi.

Vă prezint câteva intervenţii ale Sfântului Părinte cu privire la valorificarea sacramentului Căsătoriei şi apoi sacramentele care pot reprezenta pentru soţii creştini un suport pentru împlinirea misiunii lor:

Sacramentul Căsătoriei cu care soţii creştini se dăruiesc în exclusivitate unul pentru celălalt, în formă indisolubilă, pentru a se ajuta reciproc să se sfinţească în viaţa conjugală, cu harul lui Cristos, are desigur o semnificaţie eclezială: acesta stă, la baza familiei, celula de bază a Bisericii şi a societăţii, şi simbolizează misterul unităţii şi iubirii roditoare între Cristos şi Biserică. Căsătoria între creştini, care este sacrament ce se leagă direct de Botez (chemarea primită la Botez), este atinsă deseori de nesiguranţă, de îndoieli şi obstacole, aşa cum o arată mentalitatea de astăzi şi situaţia multor familii (...) Dar eu vă încurajez - spune papa - să continuaţi eforturile voastre pentru ca tinerii să se pregătească cât mai bine posibil la Căsătoria creştină, ca cele căzute victime lipsurilor şi dezordinei să fie susţinute în dificultăţile lor (...) Fie ca mărturia multor familii creştine să strălucească în ochii tuturor ca semn al demnităţii pe care Dumnezeu, creator şi Mântuitor, o oferă fiecărui bărbat şi fiecărei femei, pentru unirea lor pe viaţă, pentru minunata lor capacitate de procreare şi de educare a copiilor^[1].

 

Darul lui Isus Cristos nu se epuizează în celebrarea sacramentului Căsătoriei dar îi însoţeşte pe soţi de-a lungul existenţei lor. O aminteşte şi Conciliul al II-lea din Vatican, când spune că Isus Cristos "rămâne cu ei, pentru ca aşa cum el şi-a iubit Biserica şi s-a dăruit pentru ea, la fel şi soţii creştini să se poată iubi unul pe celălalt cu fidelitate, pentru totdeauna, cu dăruire reciprocă... Din acest motiv soţii creştini sunt întăriţi şi sunt consacraţi de un sacrament special în vederea datoriilor lor şi a demnităţii stării lor. Şi ei, împlinind în virtutea unui asemenea sacrament datoria lor conjugală şi familială, pătrunşi de Duhul lui Cristos, prin care toată viaţa lor este pătrunsă de credinţă, speranţă şi iubire, tind să atingă tot mai mult propria perfecţiune şi sfinţirea reciprocă, participând astfel la preamărirea lui Dumnezeu" (GS 48).

Vocaţia universală la sfinţenie este adresată soţilor şi părinţilor creştini: pentru ei, această vocaţie este specificată de sacramentul celebrat şi tradus concret în realităţile propriei existenţe de familie. Nasc de aici harul şi exigenţa unei spiritualităţi profunde, care trebuie să se inspire din creaţie, cruce, înviere, care trebuie să fie un adevărat fundament pentru viaţa de credinţă a soţilor.

Sacramentul Căsătoriei, ca, de altfel, toate sacramentele, care "sunt îndreptate spre sfinţirea oamenilor, spre edificarea trupului lui Cristos şi pentru a aduce cult lui Dumnezeu" (SC 59), este în sine un act liturgic destinat să-l preamărească pe Dumnezeu în Isus Cristos şi în Biserică: celebrându-l, soţii creştini mărturisesc propria recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru darul sublim dăruit lor de a putea manifesta în viaţa de familie însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, faţă de Mântuitorul Isus şi faţă de Biserica, mireasa lui.

Şi, precum din sacrament derivă pentru soţii creştini darul şi obligaţia de a trăi zilnic sfinţirea primită, la fel, din sacramentul Căsătoriei provine harul şi angajarea morală de a transforma toată viaţa lor într-o continuă "jertfă spirituală" (1Pt 2,5; LG 34).

Misiunea de a sfinţi familia creştină îşi are prima rădăcină în Botez şi expresia sa maximă în Euharistie, de care este intim legat sacramentul Căsătoriei. Între Căsătorie şi Euharistie există o relaţie specială: a redescoperi şi a aprofunda o asemenea relaţie este absolut necesar, dacă vrem să înţelegem şi să trăim cu mai mare intensitate harurile şi responsabilităţile Căsătoriei şi ale familiei creştine.

Euharistia este însuşi izvorul Căsătoriei creştine. Jertfa euharistică reprezintă alianţa de iubire a lui Cristos cu Biserica, pecetluită cu sângele crucii sale. În această jertfă a noului şi veşnicului legământ soţii creştini găsesc rădăcina din care izvorăşte şi în interior este plăsmuită şi încontinuu însufleţită alianţa lor conjugală. Ca reprezentare a jertfei de iubire a lui Cristos pentru Biserică, Euharistia este izvorul iubirii. Familia găseşte în darul euharistic al iubirii temelia şi sufletul "comuniunii" şi a "misiunii" sale: pâinea euharistică face din diferiţii membri ai comunităţii familiale un singur trup, o imagine a participării sale la unitatea Bisericii; participarea apoi la trupul "dăruit" şi la sângele "vărsat" al lui Cristos devine izvor inepuizabil pentru împlinirea datoriilor soţilor în cadrul familiei şi în sânul Bisericii.

Parte esenţială şi permanentă a datoriei de sfinţire a familiei creştine este primirea chemării la convertire, adresată de fapt tuturor creştinilor, care nu totdeauna rămân fideli "noutăţii" vieţii primite la Botez, care i-a făcut sfinţi. Şi familia creştină nu este totdeauna coerentă cu legea harului şi a sfinţeniei de la Botez, proclamat de altfel şi de sacramentul Căsătoriei.

Căinţa şi iertarea reciprocă în sânul familiei... îşi găsesc momentul sacramental specific în penitenţa creştină. Scria Papa Paul al VI-lea în enciclica Humanae vitae: "Dacă păcatul apasă încă asupra lor [a soţilor], să nu se descurajeze, ci să recurgă cu umilinţă la milostivirea lui Dumnezeu, care este acordată din belşug în sacramentul penitenţei" (HV, 25).

Celebrarea acestui sacrament dobândeşte o semnificaţie deosebită pentru viaţa de familie: în timp ce în credinţă descoperă cum păcatul contrazice nu numai alianţa cu Dumnezeu ci şi alianţa soţilor şi comuniunea familiei, soţii şi toţi membrii familiei sunt conduşi la întâlnirea cu Dumnezeu "bogat în milostivire", care, dăruindu-şi iubirea, care este mai puternică decât păcatul, reconstruieşte şi perfecţionează alianţa conjugală şi comuniunea familială"^[2].

Într-un alt document papal, Pregătire la Căsătorie din 1996, găsim următorul îndemn:

Spiritualitatea soţilor, implicând experienţa umană, niciodată separată de viaţa morală, îşi are rădăcina în Botez şi Mir. De aceea, pregătirea tinerilor trebuie să vizeze o recuperare a acestor dinamisme sacramentale cu un rol special al sacramentelor reconcilierii şi Euharistiei. Sacramentul reconcilierii preamăreşte milostivirea divină faţă de mizeria umană, face să crească vitalitatea sacramentului Botezului şi dinamismul specific Mirului.... Euharistia, celebrând memoria dăruirii lui Cristos Bisericii, dezvoltă iubirea afectivă proprie căsătoriei în dăruirea zilnică a soţilor şi a părinţilor faţă de copii.

Din aceste câteva intervenţii ale Sfântului Părinte, vedem cât de fundamentală este prezenţa sacramentelor în viaţa de familie. Pentru a descoperi şi trăi dinamica lor specifică, vom încerca să ne reîmprospătăm cunoştinţele despre sacramentele amintite în textele mai sus citate.

1. Ce este un sacrament?

Răspundem cu Catehismul Bisericii Catolice:

Din momentul în care, şezând de-a dreapta Tatălui, a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său care este Biserica, Cristos acţionează prin sacramentele pe care el le-a instituit pentru a comunica harul său. Sacramentele sunt semne sensibile - cuvinte şi acţiuni -, accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi. Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt (CBC 1084).

Când Mântuitorul nostru Isus Cristos se afla pe acest pământ comunica în mod normal harurile sale spirituale şi corporale prin contactul fizic al persoanei sale sau cu atingerea mâinii sale.

Dar astăzi, când Isus este înălţat la cer, cum poate veni în contact cu noi pentru a ne comunica harul său? Prin sacramentele Bisericii: în ele este El însuşi care prin persoana ministrului său ne atinge şi astăzi, ne hrăneşte şi ne mângâie.

Apropiindu-ne cu credinţă de sacramente înseamnă a ne întâlni cu Isus cel înviat şi viu, cu el care este unicul nostru Mântuitor. Sacramentele sunt semne şi instrumente ale harului instituite de Cristos pentru a ne sfinţi. Morala tratează despre sacramente întrucât ne învaţă în ce mod trebuie să le primim. Într-adevăr, harul pe care ni-l conferă sacramentele este dat în proporţie cu bunele dispoziţii ale celui care le primeşte.

La întrebarea celor doi ucenici ai lui Ioan: "Învăţătorule, unde locuieşti?", Isus răspunde spunând: "Veniţi şi vedeţi" (In 1,38). La aceeaşi întrebare, care este adresată de atâţia care voiesc să-l cunoască pe Mântuitorul, Biserica răspunde cu aceeaşi invitaţie: "Veniţi şi vedeţi", nu numai indicând prezenţa lui Isus în comuniunea fraternă, ci indicându-l viu şi activ în acele evenimente de har, în care el însuşi vine în întâmpinarea omului în necesităţile sale cele mai adevărate şi profunde: sacramentele^[3].

Celui care răspunde la invitaţia "Vino şi vezi" pentru a-l întâlni şi cunoaşte pe Mântuitorul Isus, Biserica, de la începuturile sale, a propus un itinerar analog celui pe care Mântuitorul l-a cerut celor doi ucenici. "Au mers şi au văzut unde locuia şi în acea zi s-au oprit la el; era pe la ora patru după amiază" (In 1,39): întâlnirea cu Cristos cere un drum - "au mers aşadar" -, o cunoaştere a locuinţei sale - "şi au văzut unde locuia" -, o oprire la el pentru a cunoaşte persoana sa. Este o întâlnire care se înscrie în timp, transformând timpul, astfel încât devine de neuitat, chiar la distanţă de ani, indicând ceasul în care a început: "era pe la ora patru după amiază".

Acest drum progresiv în vederea cunoaşterii misterului lui Cristos, ritmat de etape, care alimentează şi celebrează credinţa, este numit iniţiere creştină. Ea este descrisă astfel de o veche mărturie creştină:

trupul este spălat, pentru ca sufletul să fie purificat; trupul este uns, pentru ca sufletul să fie consacrat; trupul este însemnat, pentru ca sufletul să fie întărit; trupul este adumbrit de impunerea mâinilor, pentru ca sufletul să fie luminat de Duhul Sfânt; trupul este hrănit de trupul şi sângele lui Cristos, pentru ca sufletul să se sature cu Dumnezeu^[4].

Aşa cum demonstrează aceste cuvinte, chiar din cele mai vechi timpuri, Biserica recunoaşte în Botez, în Mir şi Euharistie, etapele indispensabile ale drumului care trebuie parcurs pentru a intra în comunitate şi pentru a-l întâlni pe Cristos. De aceea, acestor sacramente le este dat numele de sacramentele iniţierii creştine. Formula indică tocmai minunea începutului nou şi definitiv, care se realizează în aceste momente sacramentale: prin ele noua creaţie ia "trup" şi se face "faţă" în istorie. În acelaşi timp, expresia evidenţiază gradualitatea procesului prin care Dumnezeu cel viu îşi stabileşte locuinţa sa în inima şi în viaţa oamenilor. Chiar când aceste sacramente se celebrează în momente diferite, unitatea iniţierii creştine şi valoarea conştiinţei progresive a darului conţinut în ea nu trebuie pierdute din vedere.

2. Izvorul sacramentelor

A fi creştini înseamnă a crede în Dumnezeu şi a ne strădui să trăim speranţa şi caritatea pe care iubirea sa o dăruiesc inimii noastre neliniştite.

Istoria acestei iubiri este simplă şi mare: Fiul veşnic intră în istoria umană şi prin umanitatea sa, deplină şi adevărată, revelează faţa Tatălui, oferind celui care îl primeşte noua viaţă în Duhul Sfânt. Cristos este sacramentul lui Dumnezeu, semnul viu în care Cel veşnic se comunică oamenilor. Pentru a ajunge apoi la fiecare fiinţă umană în varietatea timpurilor şi a locurilor, Domnul Cristos se face prezent în Biserica sa, sacrament al lui Cristos, loc privilegiat al întâlnirii cu El în Duhul Sfânt. Biserica celebrează şi trăieşte întâlnirea dintre Cel Înviat şi oameni în diferite evenimente, în care darul divin atinge inima persoanei şi istoria prin cuvinte şi gesturi săvârşite în ascultare faţă de voinţa Mântuitorului: sacramentele^[5].

Dacă Cristos este sacramentul lui Dumnezeu şi Biserica este sacramentul lui Cristos, sacramentele sunt realizările cele mai intense ale întâlnirii cu Dumnezeu în Biserică, Trupul mistic şi Templu al Duhului Sfânt. Se înţelege, aşadar, importanţa pe care o au sacramentele atât pentru cel care îl caută pe Dumnezeu, cât şi pentru cel care l-a întâlnit deja, doreşte tot mai mult să-l cunoască şi să-l iubească: sacramentele ritmează existenţa de credinţă în diferitele sale etape, deoarece prin ele Cristos Mântuitorul este întâlnit în mod eficace în comuniune cu Biserica sa la durere şi la bucurie, în împliniri şi aşteptări, în deschideri şi rezistenţe mai profunde ale inimii noastre, ale vieţii noastre, în toate fazele şi exigenţele mai adevărate.

Convingerea că prin sacramentele Bisericii Domnul Isus atinge întreaga existenţă a creştinului a fost exprimată în tradiţia credinţei şi în precizarea numărului lor: indicativ al plinătăţii în simbolismul biblic, numărul şapte evocă realizarea operei mântuirii în întreaga dezvoltare a vieţii personale. În sacramente, Dumnezeu cel viu vine în întâmpinarea existenţei umane în etapele şi exigenţele sale fundamentale, pe plan individual - naştere, creştere, alimentaţie, vindecare şi susţinerea în boală (Botezul, Mirul, Euharistia, penitenţa, ungerea bolnavilor) - şi pe cel social - conducerea comunităţii, comuniunea sa şi dezvoltarea sa ( Preoţia şi Căsătoria). În cele şapte sacramente se face astfel vizibilă apropierea iubirii divine de fragilitatea noastră în toate momentele şi fazele existenţei noastre. În ele, istoria lui Dumnezeu "ia trup" în istoria oamenilor: ca şi samariteanul cel bun, Cristos se face "aproapele" persoanei în situaţiile şi necesităţile concrete ale existenţei sale prin gestul sacramental al Bisericii.

Celebrarea sacramentului este, aşadar, un eveniment de har, o experienţă a darului de iubire pe care tatăl a făcut-o fiecăruia dintre noi dăruindu-l pe Fiul său.

Prin sacramentele Bisericii, misterul pascal al lui Cristos se face prezent în situaţiile istorice concrete şi trezeşte viaţa nouă a Duhului, adunând poporul creştin în unitate şi pace, dăruite de Mântuitorul. Ia naştere astfel comportamentul care exprimă condiţia de alianţă a noului popor al lui Dumnezeu. Viaţă de comuniune şi de slujire, de consacrare şi de misiune, viaţa creştină găseşte izvorul şi punctul său culminant în celebrarea sacramentelor, care uneşte viaţa pământească cu liturgia cerului, truda istoriei cu frumuseţea gloriei. În evenimentul sacramental se realizează întâlnirea cu Cristos, care transformă viaţa.

3. Sacramentele - semnele credinţei^[6]

Cele şapte sacramente tind să ne deschidă către misterul lui Cristos într-o credinţă crescândă, astfel ca viaţa creştinului să devină tot mai mult o ascultare şi un răspuns dat lui Dumnezeu care vorbeşte poporului său. În sacramente, noi "simţim" apropierea lui Dumnezeu, ascultăm cuvântul său mângâietor şi aceasta ne face să ascultăm şi toate celelalte cuvinte ale Cuvântului.

Cuvântul de har al sacramentelor vrea să ne facă ascultători maturi ai cuvântului lui Dumnezeu aşa cum este vestit de celebrarea sacramentală, în Sfânta Scriptură.

Sacramentele sunt evenimente salvifice numai pentru cei care cred şi doresc să mărească credinţa lor. Cine nu crede şi nu vrea să creadă primeşte sacramentele cu nesinceritate. El face din semnele sacramentale "minciuni sacre" şi dispreţuieşte credinţa. Persoana care nu vrea să trăiască din credinţă şi după credinţă, primeşte sacramentele fără rod. Ea respinge rodnicia credinţei care este acea experienţă a iubirii gratuite a lui Dumnezeu care stimulează un răspuns vital, creativ şi generos.

4. Trăirea sacramentelor

Creatura nouă, care este omul transformat de întâlnirea cu Cristos, realizat pe deplin în celebrarea sacramentelor credinţei, manifestă în acţiunea sa noutatea darului divin, care atinge locuinţa inimii: oamenii noi cântă cântarea cea nouă. "Novi novum canamus canticum" (sfântul Augustin). Harul sacramental se exprimă în viaţa omului nou, ascuns cu Cristos în Dumnezeu, printr-un nou mod de a se comporta, motivat, susţinut şi caracterizat de alianţa cu Dumnezeu şi de prezenţa Duhului său, revărsat în inimile noastre^[7].

Viaţa care se naşte din sacramente este caracterizată de întâlnirea cu Cristos: în orice sacrament Mântuitorul răstignit şi înviat luminează cu lumina sa trecutul, prezentul şi viitorul existenţei personale şi a istoriei. În întâlnirea sacramentală, Cristos se dăruieşte creştinului şi-l umple de viaţă divină: dacă actul sacramental este pus în mod corespunzător cu ceea ce Biserica intenţionează să săvârşească, darul lui Dumnezeu se realizează în mod infailibil, independent de condiţiile subiective ale slujitorului.

Urmarea Mântuitorului, pe care viaţa sacramentală o cere şi pe care se bazează, constă în a trăi cu El şi prin El înaintea Tatălui şi cu oamenii, în puterea Duhului Sfânt. A realiza această formă de viaţă înseamnă în mod concret a avea sensul responsabilităţii propriilor alegeri înaintea lui Dumnezeu, a dezvolta spiritul de solidaritate faţă de alţii după exemplul şi cu ajutorul lui Isus, răstignit şi înviat, şi alimentarea în continuu cu Duhul Sfânt, care eliberează şi mântuieşte.

A trăi sacramentele înseamnă a face experienţa continuă a harului, care, intrând în istorie, contaminează pe protagoniştii umani cu curajul de a trăi şi de a iubi. Sacramentele amintesc omului că nu este singur, că un Altul a avut grijă de el şi i s-a făcut tovarăş de drum, şi că numai în puterea Duhului, întâlnit în comuniunea Bisericii, el poate realiza până la capăt vocaţia sa la iubire şi, prin urmare, şi sensul şi frumuseţea vieţii. La şcoala sacramentelor se învaţă totdeauna din nou să transformăm zilele timpului în anticipare a veşniciei şi operele vieţii în experienţe ale acelei iubiri, început şi pregustare a vieţii veşnice, pe care numai Duhul Sfânt o revarsă în inimile oamenilor. Omul regenerat de sacramente învaţă să fie, în fond, fidel cerului şi să conjuge în propria viaţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, această dublă exigenţă de fidelitate. Din sacrament, întâlnire cu Cristos, naşte omul nou, în care se întâlnesc pământul şi cerul, lumea prezentă şi lumea care trebuie să vină...

În viaţa sacramentală a Bisericii se manifestă "mila" lui Dumnezeu care s-a făcut apropiat prin Cristos şi în darul Duhului.

Prin sacramente, întreaga existenţă a creştinului devine "sacramentală". Este, de fapt, cultul în spirit şi adevăr, exercitare a preoţiei comune în ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu şi în iubirea fraţilor. Dacă creştinul trăieşte în Cristos prin sacramente, lasă ca şi Cristos să prelungească în el dăruirea sa de iubire Tatălui şi fraţilor sub impulsul Duhului Sfânt. Caritatea şi îndeplinirea filială a voinţei lui Dumnezeu - rugăciunea şi atitudinea de dăruire a lui Isus se transmit acum creştinilor. Toată Biserica hrănită şi însemnată de sacramente devine prelungire vizibilă a lui Cristos, în slujirea concretă şi în caritate, în evanghelizare şi mărturisire. Creştinul hrănit cu sacramente, creştinii uniţi în comuniunea sacramentelor, devin şi ei atunci "sacrament", semn al prezenţei lui Cristos în lume; mai ales pentru cei care nu cred sau şi-au pierdut credinţa, creştini care sunt chemaţi să prelungească iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni în gesturi simple dar convingătoare despre adevărul-viaţa Evangheliei. Creştinul este chemat să fie "sacrament" al întâlnirii cu Cristos pentru toţi fraţii, în sinceritatea mărturiei evanghelice.

Încercăm să aprofundăm sacramentele amintite des şi de Sfântul Părinte în textele reproduse mai sus cu privire la locul sacramentelor în viaţa de familie.

4.1.  Botezul^[8]

Botezul iartă păcatele şi dăruieşte harul condiţiei filiale; Botezul ne face fii ai lui Dumnezeu în Fiul iubit: "Voi toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus, deoarece toţi câţi aţi fost botezaţi, v-aţi îmbrăcat cu Cristos" (Gal 3,26).

Botezul face din noi mădulare ale trupului lui Cristos... Botezul încorporează în Biserică. Din apa Botezului se naşte unicul popor al lui Dumnezeu, al Noului Legământ, care depăşeşte toate graniţele naturale sau umane dintre popoare, culturi, rase şi sexe: "Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup" (1Cor 12,13).

Cei botezaţi au devenit "pietre vii" spre zidirea unei "case duhovniceşti", "preoţie sfântă" (1Pt 2,5). Prin Botez, ei participă la preoţia lui Cristos, la misiunea lui profetică şi regească, sunt "seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor dobândit ca să vestească în lume faptele măreţe ale aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină" (1Pt 2,9). Botezul îl face pe om părtaş la preoţia comună a credincioşilor^[9].

Datorită Botezului putem să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l Tată şi să simţim gingăşia abandonării în mâinile sale chiar în situaţiile dificile şi în faţa suferinţelor celor mai mari din viaţa noastră. Nevoia universală de iertare şi de pace, care sunt simţite în condiţia de fii care stau înaintea Tatălui şi în braţele sale, determină Biserica să boteze copiii, chiar dacă nu sunt capabili de un act personal de credinţă: în acest caz, sacramentul este celebrat în virtutea credinţei comunităţii care prezintă şi primeşte pe cel botezat, încredinţându-l cu încredere şi iubire fidelităţii şi gingăşiei lui Dumnezeu, care nu uită niciodată de promisiunile sale. Din partea sa, comunitatea se angajează să ajute pe cel botezat să crească în conştiinţa darului primit şi să-l mărturisească în viaţă.

A face memorialul acestui dar, a deveni tot mai conştienţi de situaţia nouă în care se află cel botezat, a trăi ca fiii în urmarea lui Cristos, susţinuţi şi ajutaţi de Duhul Sfânt în comunitatea fraternă a Bisericii, este misiunea permanentă a oamenilor noi, deveniţi astfel în întâlnirea cu Cristos în apa vieţii, sfinţită în numele Treimii^[10]. "Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o naştere (baptismală), cei botezaţi trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică şi să participe la activitatea apostolică şi misionară a Poporului lui Dumnezeu"^[11].

Introduşi în Biserică prin Botez, creştinii primesc chemarea de a-i sluji lui Dumnezeu "printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii şi să-şi exercite preoţia baptismală prin mărturia unei vieţi sfinte şi a unei iubiri rodnice"^[12].

4.2.  Mirul sau Confirmaţiunea

În dezvoltarea vieţii creştine, la Botez se adaugă o comunicare specială a Duhului Sfânt, care se realizează prin rugăciunea şi impunerea mâinilor din partea apostolilor şi reprezintă o confirmare şi o reînnoire a darului primit, în vederea mărturiei şi a slujirii: este sacramentul Confirmaţiunii. Cartea Faptele apostolilor mărturiseşte despre această revărsare a Duhului realizată asupra celor care "erau numai botezaţi". Pentru a semnifica mai bine revărsarea darului Duhului Sfânt, Biserica a adăugat la impunerea mâinilor ungerea cu ulei parfumat (crismă). Această ungere cu crismă ilustrează numele de creştin care înseamnă "uns", şi care se leagă de numele lui Cristos, pe care "Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt" (Fap 10,38).

Acest rit există atât în Orient cât şi în Occident şi vrea să însemneze întărirea harului baptismal, confirmarea Botezului şi a darurilor Duhului Sfânt^[13].

Sacramentul Mirului sau al Confirmaţiunii înseamnă revărsarea deplină a Duhului Sfânt, aşa cum a fost dăruit şi apostolilor în ziua de Rusalii. Această nouă revărsarea a Duhului Sfânt aduce o creştere şi o aprofundare a harului baptismal, mai exact: "ne înrădăcinează mai adânc în filiaţiunea divină", ne uneşte mai strâns cu Cristos, sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt, ne leagă într-un mod mai desăvârşit de Biserică, ne dăruieşte o putere specială pentru a răspândi şi a apăra credinţa prin cuvânt şi faptă, ca adevăraţi martori ai lui Cristos, pentru a mărturisi cu curaj numele lui Cristos şi pentru a nu ne ruşina niciodată de crucea lui^[14].

Deosebirea între Botez şi confirmaţiune (Mir) nu trebuie gândită ca o separare, aşa cum o demonstrează însăşi practica Bisericii, care la începuturile sale celebra într-un singur act sacramentele iniţierii: în ambele evenimente acţionează Cristos şi Duhul Sfânt, care îl face prezent şi este revărsat de el. În ambele cazuri se realizează în viaţa creştinului misterele Paştelui şi al Rusaliilor. Totuşi, aşa cum persoana umană se dezvoltă într-o creştere prin care devine tot mai mult ea însăşi, la fel în trecerea de la Botez la Confirmaţiune, creştinul este chemat să devină în plinătate ceea ce este şi să mărturisească cu fermă convingere altora condiţia de "nouă creatură" în care a fost transformat. De la consacrarea baptismală făcută lui Dumnezeu, cel botezat trece astfel la exercitarea activă a misiunii sale, care izvorăşte din ea.

4.3.  Euharistia

Euharistia face parte din sacramentele iniţierii creştine. Cei care sunt înălţaţi la demnitatea preoţiei regeşti prin Botez şi configuraţi mai profund cu Cristos prin sacramentului Mirului, prin intermediul Euharistiei, participă împreună cu întreaga comunitate la însăşi jertfa Mântuitorului^[15].

Euharistia este punctul culminant şi izvorul întregii vieţi creştine. "Toate sacramentele şi toate slujirile bisericeşti precum şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru"^[16].

Raţiunea de a exista a Bisericii este Euharistia însăşi: acolo unde este Euharistie, este Biserica şi acolo unde este Biserica, este şi Euharistia.

Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăşi. În Euharistie se află toată culmea acţiunii prin care, în Cristos, Dumnezeu sfinţeşte lumea, şi punctul cel mai expresiv al cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos şi, prin El, Tatălui^[17].

Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre. "Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rândul ei, confirmă modul nostru de a gândi"^[18].

Încredinţând cu solemnitate apostolilor porunca "Faceţi aceasta în amintirea mea!" - memorialul Cinei -, Cristos vrea ca acest act să devină imediat un act vital al Bisericii sale. Împlinind această poruncă a Mântuitorului prin celebrarea memorialului jertfei sale, oferim de fapt Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei, pâinea şi vinul, devenite prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos, Trupul şi Sângele lui Cristos: în felul acesta, Cristos se face prezent în mod tainic şi real.

Euharistia rămâne totdeauna sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce, dar, în acelaşi timp, este o jertfă de laudă şi aducere de mulţumire pentru opera creaţiei.

În jertfa euharistică întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă drept prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. Prin Cristos, Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune, frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire^[19].

Euharistia este pentru Biserică şi orice creştin o jertfă de mulţumire adusă Tatălui, o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru tot ceea ce a săvârşit prin creaţie, răscumpărare şi sfinţire^[20]. Tocmai de aceea Euharistia înseamnă "aducere de mulţumire".

Dar Euharistia este şi jertfă de laudă, prin care Biserica - şi în ea orice creştin - cântă slavă lui Dumnezeu. Această jertfă de laudă se realizează numai prin Cristos, care uneşte pe credincioşi cu persoana sa, cu lauda şi mijlocirea sa, astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos spre lauda veşnicului şi atotputernicului Dumnezeu^[21].

Euharistia - Sfânta Liturghie care este expresia sa cea mai completă - este şi memorialul Paştelui lui Cristos, actualizarea şi oferirea sacramentală a jertfei sale unice în Biserică, care este Trupul său.

Euharistia este aşadar o jertfă pentru că re-prezintă, face prezentă - jertfa Crucii... Jertfa lui Cristos pe Cruce şi jertfa euharistică sunt o unică jertfă. "Este una şi aceeaşi victimă şi Cel care o oferă acum prin slujirea preoţilor, este acelaşi Cristos prezent în jertfa euharistică, care s-a oferit pe sine pe Cruce. Numai modul de oferire este diferit": "În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte în Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi şi odată în mod sângeros pe altarul Crucii"^[22].

Ce aduce practic Euharistia în viaţa creştinului?

Primirea Euharistiei aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos. "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în El" (In 6,56). Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: "precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi eu trăiesc prin Tatăl, şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57). Primirea Euharistiei, care înseamnă împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat, păstrează, sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică, pâinea peregrinării noastre.

Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. În acest fel Cristos îi uneşte cu toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. Împărtăşania reînnoieşte, întăreşte, adânceşte această încorporare în Biserică, înfăptuită deja prin Botez. În Botez noi am fost chemaţi să formăm un singur trup. Euharistia realizează această chemare: "Potirul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă este o singură pâine, un trup suntem şi noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine"^[23].

A trăi din plin Euharistia înseamnă a face din întâlnirea cu Cristos raţiunea, puterea şi frumuseţea întregii noastre existenţe în Biserică şi pentru lume. Cine celebrează Cina Domnului şi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Cristos poate face propriu cuvântul Apostolului: "Sunt răstignit cu Cristos şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Această viaţă în trup eu o trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dăruit pe sine pentru mine" (Gal 2,20).

4.4.  Pocăinţa sau reconcilierea^[24]

Cine l-a întâlnit pe Cristos, a ascultat chemarea sa la convertirea inimii şi a vieţii: "Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc 1,15). Nu putem să-l întâlnim pe Cristos şi să rămânem cum suntem: dacă îl întâlnim cu adevărat, el nu ne lasă indiferenţi şi nu oboseşte să ne cheme să ieşim din noi înşine pentru a merge acolo unde iubirea sa ne precede. În profunzimea inimii, cine crede trebuie să audă fără încetare invitaţia de a-l primi pe Dumnezeu care vine şi face toate lucrurile noi, invitându-ne să ne împăcăm cu el. Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie reconcilierea cu Dumnezeu. Sacramentul Reconcilierii sau împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată "înviere spirituală", redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu, bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia cu Dumnezeu^[25].

Sacramentul Reconcilierii aduce şi împăcarea cu Biserica: orice păcat este o ruptură a comuniunii frăţeşti. Sacramentul pocăinţei o repară şi o reface. În acest sens, sacramentul nu însănătoşeşte numai pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale^[26].

Prin sacramentul Reconcilierii Cristos vine în ajutorul slăbiciunii omului, care l-a trădat sau a refuzat legământul cu Dumnezeu celebrat în sacramentele iniţierii (Botez, Mir, Euharistie) şi îl reconciliază cu Tatăl şi cu Biserica, îl reînnoieşte ca o creatură nouă în puterea Duhului Sfânt. Este numit şi sacramentul Penitenţei, pentru că este sacramentul convertirii omului, pe lângă iertarea pe care o acordă Dumnezeu, este întâlnirea inimii care se căieşte cu Mântuitorul care îl primeşte în sărbătoarea reconcilierii. Omul reconciliat este primit în comuniunea vieţii trinitare, este introdus în profunzimea şi bogăţia relaţiilor divine: sacramentul iertării reînnoieşte raportul creştinului cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh. Formula de dezlegare folosită de Biserică exprimă elementele esenţiale ale acestui sacrament. Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări; el realizează reconcilierea păcătoşilor prin misterul pascal al Fiului său şi prin darul Duhului său, prin rugăciunea şi slujirea Bisericii.

4.5.  Căsătoria

Legământul Căsătoriei, prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă, rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor precum şi spre naşterea şi educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, pentru cei botezaţi, la demnitatea de sacrament.

În starea şi în ordinea lor de viaţă, soţii creştini au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor, să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. Prin acest dar ei se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală, în acceptarea şi educarea copiilor. Cristos este izvorul acestui har. El rămâne împreună cu ei, le dă puterea să-l urmeze, să se ridice din nou după căderile lor, să se ierte reciproc, să poarte fiecare povara celuilalt, să fie supuşi unii altora în frica lui Cristos (cf. Ef 5,21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală, delicată şi rodnică. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială el le dăruieşte, încă de pe pământ, o pregustare a ospăţului de nuntă a Mielului.

În zilele noastre, într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei, familiile credincioase sunt de primă importanţă, fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. De aceea Conciliul al II-lea din Vatican numeşte familia, după o veche expresie, Ecclesia domestica, "Biserica familială". În sânul familiei, părinţii sunt pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori ai credinţei şi veghează la vocaţia proprie a fiecăruia, acordând atenţie specială vocaţiei sacre.

Aici se exercită preoţia baptismală a tatălui familiei, a mamei, a copiilor, a tuturor membrilor familiei, prin primirea sacramentelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi sfinte, prin abnegaţie şi dragoste activă.... Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii, iubirea frăţească, iertarea generoasă, mereu repetată, şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii^[27].

Harul sacramentului desăvârşeşte iubirea umană a soţilor, le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice.

Vocaţia soţilor, de tată şi mamă de familie, este caracteristica proprie a celei mai mari părţi a membrilor poporului lui Dumnezeu. Condiţia lor de botezaţi este specificată de sacramentul Căsătoriei care îi face părtaşi de misterul unirii lui Cristos cu Biserica. A lua act de chemarea universală la sfinţenie, aşa cum Conciliul a amintit creştinilor, presupune descoperirea în propria existenţă a voinţei concrete a lui Dumnezeu, la care trebuie răspuns cu generozitate. Viaţa obişnuită a soţilor şi a tuturor creştinilor ia, la lumina credinţei şi cu ajutorul Duhului Sfânt, dimensiunea unui dialog a creaturii cu Creatorul, a omului cu Dumnezeu, a fiului cu Tatăl.

Soţii creştini, susţinuţi de credinţă şi speranţă, să implore cu rugăciune statornică ajutorul divin pentru a putea răspunde la chemarea lor înaltă; dar, mai ales, să scoată din sacramente ajutorul necesar pentru a trăi vocaţia lor. Viaţa sacramentală este secretul familiilor creştine, sacramentele fiind izvoare de har pentru momentele trăirii lor conjugale.

5. Celebrarea sacramentelor

Nu este suficient să fi primit odată aceste sacramente. Ele trebuie să fie mereu actuale în viaţa de familie şi să constituie adevărate izvoare continue de har^[28].

A celebra sacramentele înseamnă pentru creştin a purta lui Cristos adevărul propriei existenţe şi aşteptările profunde ale istoriei, pentru a scoate din întâlnirea cu el, în semnele sacramentale, plinătatea vieţii şi puterea de a-l urma, şi în vedea edificării în comuniune cu ceilalţi creştini ca popor al lui Dumnezeu pelerin în timp. În liturgia sacramentelor harul se face prezent în orice om ca anticipare şi chezăşie a veşniciei divine: hrănit din bogăţia Misterului celebrat în semnele umile ale istoriei noastre, creştinul trăieşte existenţa sa în tensiune, angajantă şi plină de bucurie, între darul lui Dumnezeu deja primit şi promisiunea însă nerealizată pe deplin. În liturgie, bucuria cerului apare pe pământ iar speranţele şi lacrimile evenimentelor umane intră în inima lui Dumnezeu. Întreaga existenţă răscumpărată îşi găseşte astfel în celebrarea liturgică a sacramentelor punctul său culminant şi izvorul său.

A celebra sacramentele înseamnă a trăi întâlnirea capabilă de transformare a întregii noastre vieţi cu Cristos, în care inima noastră se lasă atinsă şi iubită de Dumnezeu cel viu, pentru a învăţa apoi să ajungem şi să iubim pe alţii în inima divină. Celebrând sacramentele, Biserica se deschide în modul cel mai înalt la misiunea Duhului Sfânt, care actualizează în ea opera lui Cristos şi face toate lucrurile noi. La întâlnirea cu semnele harului, Cel Înviat generează pe cei înviaţi la slava lui Dumnezeu Tatăl. A celebra sacramentele înseamnă a-l găsi pe Cel pe care inima noastră îl caută acolo unde El vine să se arate viu, învăţându-ne să-l căutăm în dorinţă şi să-l găsim în iubire. Cine celebrează sacramentele în spirit şi adevăr cunoaşte de aceea ascultarea rugăciunii profunde a inimii pelerine şi neliniştite: "Învaţă-mă să te caut când eu te caut: nu pot să te caut dacă tu nu mă înveţi, nici să te găsesc dacă tu nu te arăţi. Fă ca eu să te caut dorindu-te şi să te doresc căutându-te, ca eu să te găsesc iubindu-te şi să te iubesc găsindu-te"^[29].