OMUL

SFINTELE SACRAMENTE ŞI SPIRITUALITATEA FAMILIEI

I.P.S. Dr. Ioan Robu,
Arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti

Sacramentele Noului Testament, instituite de Cristos Domnul şi încredinţate Bisericii, ca acţiuni ale lui Cristos şi ale Bisericii, sunt semne şi mijloace prin care credinţa se manifestă şi se întăreşte, se aduce lui Dumnezeu cult public şi se realizează sfinţirea oamenilor, şi de aceea contribuie la crearea, întărirea şi manifestarea comuniunii ecleziastice^[1].

Această definiţie a sacramentelor se găseşte în cartea a IV-a a Codului de drept canonic intitulată "Funcţia Bisericii de a sfinţi". După ce arată că funcţia de a sfinţi este exercitată în primul rând de către episcopi, preoţi şi diaconi, canonul 835 adaugă la paragraful IV, următoarele:

Şi ceilalţi credincioşi îşi au rolul lor de a sfinţi, participând activ, fiecare după condiţia sa, la celebrările liturgice, mai cu seamă la celebrarea euharistică; participă în mod special la această funcţie părinţii, ducând viaţă de căsătorie în spirit creştin şi dând o educaţie creştină copiilor lor^[2].

Vestirea Evangheliei şi acceptarea ei cu credinţă ajung la propria lor plenitudine în celebrarea sacramentală. Biserica noastră, comunitate de credinţă şi vestitoare a Evangheliei, este şi popor preoţesc, înzestrat cu demnitatea de a participa la puterea lui Cristos, Marele Preot al noii şi veşnice Alianţe (LG 10).

Şi familia creştină face parte din Biserică, poporul preoţesc: prin sacramentul Căsătoriei în care este înrădăcinată şi de unde se alimentează, familia creştină este în mod continuu însufleţită de Domnul Cristos, fiind chemată la dialog continuu cu Dumnezeu prin viaţa sacramentală, prin oferirea propriei existenţe lui Dumnezeu prin rugăciune.

Aceasta este slujirea sacerdotală a familiei creştine pe care ea o exercită în strânsă comuniune cu toată Biserica, prin realităţile zilnice ale vieţii conjugale şi familiale. În felul acesta, familia creştină este chemată să se sfinţească şi să sfinţească comunitatea bisericească şi lumea.

1. Căsătoria este sacrament de sfinţire reciprocă şi act de cult

Sacramentul Căsătoriei care reia şi specifică harul sfinţitor al Botezului este pentru soţi şi pentru familia creştină izvor propriu de sfinţire. În virtutea misterului morţii şi învierii lui Cristos, iubirea conjugală este purificată şi sfinţită: "Domnul a binevoit să însănătoşeze şi să ridice această iubire printr-un special dar de har şi de caritate" (GS 49).

Darul lui Isus Cristos nu se termină în celebrarea Căsătoriei, ci îi însoţeşte pe soţi în întreaga lor existenţă. Ne aminteşte acest lucru în mod explicit Conciliul al II-lea din Vatican, când spune că Isus Cristos rămâne cu ei, pentru că aşa precum el însuşi iubeşte Biserica şi s-a dăruit pentru ea, tot astfel şi soţii să se iubească unul pe altul cu fidelitate, pentru totdeauna, cu o dăruire reciprocă... Din acest motiv, soţii creştini sunt întăriţi şi consacraţi printr-un sacrament special. Împlinind prin puterea acestui sacrament datoriile lor conjugale şi familiale, pătrunşi de Duhul lui Cristos prin care viaţa lor este plină de credinţă, speranţă şi iubire, tind să ajungă la o perfecţiune cât mai mare şi la o sfinţire reciprocă, şi prin aceasta participă la preamărirea lui Dumnezeu (GS 48).

Chemarea universală la sfinţenie este adresată şi soţilor şi părinţilor creştini. De aici, ia naştere o autentică şi profundă spiritualitate conjugală şi familială.

Căsătoria creştină, asemenea celorlalte sacramente care sunt orânduite spre sfinţirea oamenilor, spre edificarea trupului lui Cristos, spre aducerea adevăratului cult lui Dumnezeu (SC 59), este, în sine, un act liturgic de preamărire a lui Dumnezeu în Isus Cristos şi în Biserică: celebrând acest sacrament, soţii creştini arată recunoştinţa lor faţă de Dumnezeu pentru darul sublim care le-a fost dat, ca să poată retrăi în existenţa conjugală şi familială, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi iubirea lui Cristos pentru Biserică, mireasa sa.

Şi, întrucât din sacramentul Căsătoriei izvorăsc pentru soţi darul şi obligaţia de a trăi zilnic sfinţenia primită, tot astfel, din acelaşi sacrament, provin harul şi implicarea morală de a transforma întreaga lor viaţă într-o continuă "jertfă spirituală" (LG 34).

Cuvintele din Lumen gentium se aplică şi părinţilor creştini: "astfel şi laicii, întrucât sunt adoratori şi operatori de sfinţenie, consacră lumea lui Dumnezeu" (LG 34).

2. Căsătorie şi Euharistie

Menirea familiei creştine de a sfinţi şi de a se sfinţi îşi are rădăcina în Botez însă ea capătă o expresie unică şi maximă în Euharistie, sacrament cu care este intim unită taina Căsătoriei. Conciliul al II-lea din Vatican a voit să sublinieze în mod deosebit relaţia care există între Euharistie şi Căsătorie, cerând ca această taină să fie celebrată în mod obişnuit în timpul Sfintei Liturghii (SC 78): a descoperi şi a aprofunda această relaţie ni se pare deosebit de necesar, dacă voim să înţelegem şi să trăim cu mai mare intensitate harurile şi responsabilităţile căsătoriei şi familiei creştine.

Euharistia este izvorul însuşi al căsătoriei creştine. Sacrificiul euharistic reprezintă alianţa iubirii lui Cristos cu Biserica, alianţă sigilată cu sângele său vărsat pe Cruce (In 19,34). În jertfa noii şi eterne Alianţe soţii creştini găsesc izvorul din care ia viaţă alianţa lor conjugală. Întrucât reprezintă jertfa iubirii lui Cristos pentru Biserică, Euharistia este izvorul carităţii. În darul euharistic al carităţii, familia creştină îşi găseşte temelia şi sufletul comuniunii şi al misiunii sale: Pâinea euharistică face din diferiţii membri ai comunităţii familiale un singur trup, revelaţie şi participare a celei mai largi unităţi a Bisericii; iar participarea la Trupul "dat" şi sângele "vărsat" al lui Cristos, devine izvor nesecat de dinamism misionar şi apostolic pentru familia creştină.

3. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii

Parte esenţială şi permanentă a datoriei familiei creştine de a se sfinţi este primirea chemării evanghelice la convertire, chemare adresată tuturor creştinilor care nu sunt şi nu rămân întotdeauna fideli noutăţii Botezului care i-a făcut sfinţi. Nici familia creştină nu este mereu coerentă cu legea harului şi a sfinţeniei provenite din Botez şi proclamată din nou de către sacramentul Căsătoriei.

Căinţa şi iertarea reciprocă din sânul familiei creştine capătă caracter sacramental specific în taina Pocăinţei. Referitor la soţi, astfel scria Papa Paul al VI-lea: "Dacă păcatul mai are o oarecare priză asupra lor (asupra soţilor), să nu se descurajeze, ci să recurgă cu perseverenţă, plină de umilinţă, la milostivirea lui Dumnezeu care este dăruită cu abundenţă în sacramentul pocăinţei" (HV 25).

Celebrarea acestui sacrament capătă o importanţă particulară pentru viaţa de familie: în timp ce prin credinţă descoperă cum păcatul este în contradicţie nu numai cu alianţa cu Dumnezeu ci şi cu alianţa dintre soţi şi comuniunea lor, soţii şi toţi membrii familiei sunt conduşi la întâlnirea cu Dumnezeu cel bogat în milostivire care dăruind iubirea sa, cea mai presus de puterea păcatului, reface şi perfecţionează alianţa conjugală şi comuniunea de familie.

4. Rugăciunea în familie

Biserica se roagă pentru familia creştină şi o educă să trăiască în coerenţă cu darul şi cu slujirea preoţească primită de la Cristos, Marele Preot. În realitate, preoţia comună a credincioşilor trăită în Căsătoria-sacrament, constituie pentru soţi şi pentru familie, baza unei vocaţii şi a unei misiuni preoţeşti, pentru care existenţa lor zilnică se transformă în "jertfe spirituale bine plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1Pt 2,5); aceasta se realizează nu numai prin celebrarea Euharistiei şi a altor sacramente, ci şi prin viaţa de rugăciune, prin dialogul cu Tatăl, prin Isus, în Duhul Sfânt.

Rugăciunea de familie are caracteristicile sale. Este o rugăciune făcută în comun de către soţi şi copii, împreună. Comuniunea în rugăciune este rod şi exigenţă a acelei comuniuni care provine din sacramentul Botezului şi sacramentul Căsătoriei. Membrilor familiei creştine li se pot aplica în mod particular cuvintele prin care Domnul Isus promite prezenţa sa: "Adevăr, vă spun vouă: dacă doi dintre voi, pe acest pământ, sunt un singur gând să ceară, orice ar fi, li se va da de către Tatăl meu care este în Ceruri. Căci unde se află doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mt 18,19).

Această rugăciune are drept conţinut original, viaţa însăşi a familiei, care în toate situaţiile diferite este interpretată ca fiind chemarea lui Dumnezeu la care se răspunde cu respect filial: bucurii şi dureri, speranţe şi tristeţi, naşteri, aniversări, plecări şi reveniri, alegeri importante şi decisive, moartea cuiva drag, toate arată intervenţia iubirii lui Dumnezeu în istoria familiei, ocazii de participare la sacramente, ocazii de rugăciune şi de încredinţare plină de încredere a familiei în mâna lui Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri.

Demnitatea şi responsabilitatea familiei creştine pot fi trăite numai cu ajutorul necontenit al lui Dumnezeu, ajutor primit, dacă este implorat în rugăciune, fără încetare, cu umilinţă şi încredere.

Datorită demnităţii şi misiunii lor, părinţii creştini au datoria specifică de a-i educa pe copii la rugăciune, de a-i introduce progresiv la descoperirea misterului lui Dumnezeu: "Mai ales în familia creştină, îmbogăţită cu harul sacramentului Căsătoriei, copiii, încă din cea mai fragedă vârstă, trebuie să înveţe să-l perceapă pe Dumnezeu şi să-l cinstească; la fel, să-l iubească şi pe aproapele, conform credinţei primite în Botez" (GE 3; CT 35). Exemplul concret de rugăciune al părinţilor este elementul fundamental al educaţiei copiilor la rugăciune: numai rugându-se împreună cu copiii lor, tatăl şi mama, exercitându-şi preoţia regească, pătrund în adâncul fiilor lor, lăsând acolo nişte urme pe care întâmplările vieţii de mai târziu ne le vor putea şterge niciodată. Sfântul Părinte Papa Paul al VI-lea le spune părinţilor:

Voi mamelor, îi învăţaţi pe copiii voştri rugăciunile creştineşti? Îi pregătiţi împreună cu preoţii, pentru sacramentele ce corespund vârstei lor: Spovada, Împărtăşania, Mirul? Îi obişnuiţi, dacă se îmbolnăvesc, să se gândească la Cristos în suferinţă? Îi învăţaţi să implore ajutorul Sfintei Fecioare şi a Sfinţilor? Spuneţi rozariul în familie?... Exemplul vostru este pentru copii lecţie de viaţă, act de cult de o deosebită importanţă; aduceţi astfel pacea în familia voastră. Amintiţi-vă: astfel construiţi voi Biserica!

Note