OMUL

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE LAICULUI ÎN PAROHIE

I.P.S. Jean Claude Périsset,
Nunţiu apostolic în România

Introducere

Viziunea pe care vrem s-o aducem acum cu privire la laici în parohie se referă la drepturile şi obligaţiile laicilor deci cu privire la ceea ce spune dreptul. De aceea, să nu vă miraţi că expunerea mea are un aspect juridic, "canonic", aşa cum se obişnuieşte să se definească dreptul Bisericii. Formarea mea de "canonist" şi prezenţa, alături de mine a proaspătului doctor în drept canonic, părintele Mihai Pătraşcu, arată că materia despre care vorbim nu vă este atât de cunoscută. Şi totuşi, dreptul în societate are menirea de a favoriza raporturi bune şi drepte între membrii societăţii. Normele, regulile, legile, nu reprezintă nişte frâne pentru viaţă, ci sunt ca nişte indicatoare care ne arată ceea ce trebuie să facem - sau să nu facem -, aşa încât toţi să se poată bucura din plin de viaţă şi să contribuie cât mai bine la viaţa societăţii din care fac parte. Mai mult, legile reflectă şi starea actuală a societăţii. În Biserică există norme date chiar de Dumnezeu, norme imutabile, cum ar fi, de exemplu, slujirea sacră a preoţilor; există apoi norme care au fost date în istoria Bisericii, cum ar fi faptul ca în Biserica latină să fie hirotoniţi preoţi bărbaţii celibatari, iar în Biserica de rit oriental să poată fi hirotoniţi şi bărbaţii căsătoriţi, aşa cum sunt greco-catolicii în România.

Înainte de a vorbi despre drepturile şi obligaţiile laicilor în parohie, este bine să definim cei doi termeni despre care vorbim: laic şi parohie.

1. Laicii, conform can. 207 § 2, sunt acei "credincioşi" ai Bisericii care nu au primit o slujire sacră. Este importantă condiţia comună tuturor "credincioşilor", adică, aşa cum spune can. 204 § 1, "cei care, încorporaţi în Cristos prin Botez, sunt constituiţi popor al lui Dumnezeu şi, de aceea, făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, sunt chemaţi să exercite, fiecare conform stării proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume".

Aşadar, vedeţi că şi noi, episcopii şi preoţii, suntem "credincioşi", în sensul canonic al cuvântului, şi că aveţi parte şi voi - conform stării voastre de laici - de funcţia lui Cristos, Preot, Profet şi Păstor. Noi, episcopii şi preoţii, din cauza hirotonirii episcopale sau preoţeşti prin intermediul exercitării slujirii sacre; voi, din cauza Botezului şi a Mirului, prin intermediul vieţii de zi cu zi, iar pentru cel chemat la anumite responsabilităţi particulare în Biserică - de exemplu catehetul, sau cel care este membru al consiliului parohial - prin exercitarea acelei responsabilităţi. De fapt, întreaga Biserică, popor al lui Dumnezeu (cf. LG 9-17) are misiunea de a actualiza în lume misiunea mântuitoare a lui Cristos. Din moment ce suntem botezaţi, noi devenim părtaşi de această misiune, în cele trei sectoare de bază: în cult, în învăţământ şi în comportamentul social. De exemplu, o mamă care îl învaţă pe copilul său să se roage, îndeplineşte participarea sa la funcţia preoţească a lui Cristos; atunci când îl învaţă catehismul, îndeplineşte participarea sa la funcţia profetică, iar când îi dă exemplul unei vieţi creştine autentice venind în ajutorul nevoilor celor săraci, îndeplineşte participarea sa la funcţia regească sau pastorală.

Prima constatare: în parohie, laicii au ca o primă obligaţie aceea de a fi cu adevărat ucenici ai lui Cristos în tot ceea ce ei sunt şi fac, şi aceea de a realiza "misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume" (can. 204 § 1), fiecare conform stării proprii.

Acestei obligaţii îi corespunde dreptul laicilor de "a primi de la păstorii sacri ajutoarele ce provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai cu seamă din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente" (can. 213).

2. Parohia este definită de Conciliul al II-lea din Vatican ca o "celulă a diecezei", chiar în decretul cu privire la laici Apostolicam actuositatem, nr. 10, atunci când se spune că "laicii să cultive neîncetat simţul diecezei, a cărei celulă este parohia". Aşadar, este "celulă" a diecezei. Parohia nu trăieşte în autarhie, izolată, ci trăieşte în măsura în care acţionează în cadrul diecezei, alături de toate celelalte parohii, sub conducerea episcopului. Parohul - sau vicarul parohial - îşi exercită slujirea nu pe cont propriu, ci ca membru al prezbiteriului diecezan, al cărui centru şi călăuză este episcopul. Can 515 § 1 al Codului de drept canonic reia aceste elemente în mod sintetic atunci când spune că "parohia este o comunitate precisă de credincioşi, constituită în mod stabil în cadrul Bisericii particulare, a cărei grijă pastorală, sub autoritatea episcopului diecezan, este încredinţată unui paroh în calitate de păstor al ei".

A doua constatare: în parohie, laicii formează împreună cu clericii (parohul şi alţi preoţi) o comunitate stabilă, în cadrul diecezei, motiv pentru care autoritatea episcopului, exprimată din punct de vedere al locului prin slujirea parohului, este determinantă. Între paroh - care este păstorul propriu al comunităţii parohiale - şi ceilalţi credincioşi (mai ales, laicii care formează comunitatea), există un raport specific, acela de păstor faţă de persoanele încredinţate grijii sale. Canoanele 528 şi 529 enunţă obligaţiile parohului faţă de credincioşii parohiei. Prin urmare, şi din acestea se pot deduce drepturile fundamentale ale laicilor în parohie. Aceasta vom vedea mai târziu.

1. Drepturile şi îndatoririle

Înainte de a enunţa drepturile şi îndatoririle laicilor în parohie, cred că este bine să fac câteva observaţii preliminare.

1. Drepturile şi îndatoririle se află între ele într-un raport reciproc. Aşa cum s-a spus, obligaţiilor parohului faţă de comunitatea sa le corespund drepturile credincioşilor parohiei de a vedea îndeplinite aceste obligaţii. De exemplu, parohul trebuie să predea învăţătura adevărată (can. 528 § 1), iar laicul are dreptul să primească o educaţie creştină autentică (can. 217).

2. Drepturile şi îndatoririle sunt aşa de intim unite în fiecare dintre noi, mai ales în ceea ce priveşte starea noastră de membrii ai Bisericii, încât multor drepturi le corespunde o obligaţie. De exemplu, dreptul de a primi "ajutoarele care provin din bunurile spirituale ale Bisericii" (can. 213), comportă obligaţia de a folosi sacramentele pentru sfinţirea proprie (can. 210). Sau dreptului de a spune păstorilor necesităţile proprii îi corespunde adesea obligaţia de a le arăta aceste necesităţi, aşa cum spune can. 212 § 3. De ce acest lucru? Din cauza misiunii pe care Cristos a încredinţat-o tuturor ucenicilor săi, aşa cum s-a spus în can. 204 § 1.

3. Drepturile şi îndatoririle sunt legate unele de altele tocmai din cauza misiunii la care suntem părtaşi, adică aceea de a realiza "misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume" (can. 204 § 1), misiune care constă în "a aduna laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau rătăciţi" (In 11,52), în "a aduna în Cristos toate lucrurile, cele din cer şi cele de pe pământ" (Ef 1,10; cf. şi LG 2-4; 39-42). De exemplu, dreptului credincioşilor de a da cult lui Dumnezeu, conform ritului propriu (latin pentru noi, bizantin pentru greco-catolici) îi corespunde obligaţia pentru paroh de a celebra sau de a se îngriji să se celebreze Liturghia în fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă, aplicând Liturghia pentru cei din parohia sa (can. 534).

4. Drepturile şi îndatoririle sunt menite unele pentru altele, în funcţie de obiectul sau activitatea la care se referă. De exemplu, dreptul credincioşilor de a avea o predare autentică a învăţăturii (can. 217) comportă pentru ei obligaţia de a fi fideli acestei învăţături, menţinând unitatea Bisericii (can. 209 § 1), iar pentru paroh obligaţia să predice această învăţătură în omilia de duminică şi prin intermediul catehezei (can. 528 § 1).

5. Drepturile şi îndatoririle sunt într-un raport reciproc între membrii societăţii în care ele sunt exercitate. Adesea se aude spunându-se că drepturile unuia se termină acolo unde încep drepturile altuia, dând naştere la obligaţii pentru primul faţă de al doilea. Acest mod de a gândi nu mi se pare just. Este mai bine dacă se spune că drepturile unuia se termină acolo unde apare un bine comun tuturor, care impune tuturor respectarea acestui bine comun şi deci impune obligaţii concrete (cf. can. 223 § 1). De exemplu, în Biserică există dreptul credincioşilor de "a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scopuri caritative sau de milostivire" (can. 215). Să luăm ca exemplu unele "grupuri de rugăciune" sau mişcările carismatice. Un atare grup nu ar putea să se adune ca să se roage atunci când este Liturghia de duminică pentru toţi cei din parohie; nici nu ar putea fi înfiinţat un astfel de grup dacă există intenţia de a ignora activitatea promovată de paroh pentru întreaga sa turmă. Dacă există "capele" - adică grupuri sau asociaţii particulare - în Biserică, adică nişte comunităţi particulare de credincioşi, acestea trebuie să fie mereu deschise spre Biserica locală - parohia şi dieceza - aşa cum sunt capelele spre nava centrală a bisericilor.

2. Drepturile laicilor în parohie

Acum, cred că suntem în măsură să sistematizăm puţin drepturile laicilor în parohie, ţinând cont de starea proprie a laicului, de configurarea parohiei ca o "celulă a diecezei", sub ocârmuirea parohului ca "păstor propriu", care, într-un fel, actualizează autoritatea episcopului. Să nu uităm că apartenenţa comunităţii locale la Biserica universală "trece", dacă putem să spunem aşa, prin episcop, care, în unitatea Colegiului episcopilor cu papa, Succesorul lui Petru, realizează comuniunea eclezială deplină (cf. LG 22-23; CD 4; can. 336).

În afară de drepturile comune tuturor credincioşilor - clerici şi laici - (can. 208-223), există drepturi proprii ale laicilor ca atare (can. 224-231). Să facem deci o trecere în revistă a drepturilor:

1. Demnitate şi participare egală a tuturor credincioşilor la misiunea Bisericii, motiv pentru care nimeni nu poate să împiedice vreun credincios să-şi îndeplinească misiunea - conform stării proprii de laic. Pentru aceasta, păstorilor şi, îndeosebi, parohului, li se cere să aibă un raport respectuos cu cei din parohie, ca un Păstor adevărat care îşi cunoaşte oile şi se străduieşte pentru binele lor (can. 529). În acest can. 529 § 2 spune, mai ales, că parohul "trebuie să recunoască şi să promoveze rolul pe care îl au laicii în misiunea Bisericii, încurajând asociaţiile lor care au finalităţi religioase".

2. Dreptul de a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scop de caritate (can. 215). Aici este vorba nu numai de activitatea singulară a unui laic din parohie, dar de acţiunea unită, solidară a celor din parohie. Însă, pentru ca această acţiune să fie cu adevărat eclezială, este nevoie ca ea să se desfăşoare în comuniunea întregii parohii şi a diecezei, comuniune de care parohul este responsabil (can. 529 § 2). Aici se regăseşte ceea ce am spus la început cu privire la parohie ca "celulă a diecezei". Sfinţii Părinţi ai Bisericii spuneau "nihil sine episcopo", iar pentru parohie s-ar putea spune "nihil sine parocho", deoarece slujirea sa de păstor contribuie la unitatea comunităţii parohiale.

3. Dreptul de a cere sau, mai bine spus, de a adresa autorităţii competente instanţe care au în vedere favorizarea misiunii Bisericii (can. 212 § 2). În parohie, laicii îi expun parohului aceste dorinţe ale lor, iar el, la rândul său, are datoria de a asculta, aşa cum este prevăzut într-un context mai juridic pentru cel care prezidează un consiliu (can. 127 § 2 2°). Aici este valabil pentru laici şi ceea ce spune acelaşi can. 127 § 3, adică să exprime cu sinceritate şi respect cererile lor. Părerea cu privire la oportunitatea sau inoportunitatea de a da răspuns pozitiv instanţelor prezentate va depinde de acest dialog încrezător dintre laici şi paroh şi, dacă este cazul, cu intervenţia autorităţii diecezane (episcopul, vicarul general sau episcopal).

4. Dreptul la libertatea de gândire, respectând opinia publică în Biserică (can. 212 § 3). Acest drept este o consecinţă a ceea am expus mai sus. Desigur, aici ne aflăm în cadrul Bisericii şi acest drept este supus, mai întâi, Revelaţiei făcută de Cristos, iar apoi obligaţiei de a fi fideli în menţinerea comuniunii Bisericii (can. 209 § 1), în acceptarea magisteriului Bisericii. Aşadar, parohul, ca garant al "comuniunii" în credinţă, trebuie să vegheze asupra credinţei drepte a celor din parohia sa (can. 528 § 1). Cel mai bun mod pentru aceasta va fi acela de a dezvolta răspândirea învăţăturii adevărate, nu numai în predică şi în cateheze, ci şi prin promovarea întâlnirilor de formare, a asociaţiilor etc.

La fel, dreptul cetăţenilor de a se bucura de libertatea proprie în viaţa socială, pentru a da mărturie de starea lor de ucenici ai lui Cristos (can. 227). Dat fiind contextul civil al societăţii locale, care adesea nu este în întregime catolic, în parohie acest drept înseamnă mai ales datoria catolicului de a fi coerent cu starea sa de creştin în comportamentul său zilnic, adică să mărturisească în mod concret că este "sare a pământului" şi "lumină a lumii" (Mt 5,13.14).

5. Dreptul de a primi de la păstorii lor ajutoarele care provin din bunurile spirituale ale Bisericii, în special din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente (can. 213 şi 229 § 1). Acestui drept generic îi corespunde obligaţia parohului de a-şi îndeplini cu fidelitate slujirea, aceea de a învăţa (can. 528 § 1), de a sfinţi prin intermediul sacramentelor şi a celorlalte acte de cult (can. 528 § 2) şi celelalte activităţi pastorale (can. 529).

6. Dreptul de a da cult lui Dumnezeu conform prescrierilor ritului propriu... şi de a duce o formă proprie de viaţă spirituală, cu condiţia ca aceasta să fie conformă cu învăţătura Bisericii (can. 214). În acest context mai trebuie încadrată atenţia pe care parohul (ca şi episcopul la nivel diecezan) trebuie să o acorde credincioşilor care vorbesc o limbă minoritară (can. 383 §§ 1-2 şi 518 pentru episcop).

7. Dreptul de a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scop de caritate sau cu scopul de a favoriza răspândirea chemării creştine în lume (can. 215; cf. can. 225 § 1), cu condiţia ca autoritatea să considere utile aceste asociaţii (can. 114 şi 216). Aici trebuie făcută deosebirea, în raport cu libertatea de a acţiona a credincioşilor, între ceea ce ei fac în nume personal, care provine din Botez, chiar şi în asociaţii private, şi ceea ce ei vor să facă "în numele Bisericii", în asociaţii de drept public, aprobate de episcop sau de Sfântul Scaun (can. 114) § 1).

8. Dreptul la educaţie creştină, conformă cu propriile exigenţe (can. 217), motiv pentru care este necesară activitatea parohului în predarea învăţăturii adevărate (can. 528 § 1) diferitelor grupuri de persoane care compun parohia şi conform cu propriile exigenţe ale diferitelor grupuri sociale.

Pentru părinţi, can. 226 § 2 specifică faptul că ei au dreptul de a da copiilor lor educaţie creştină. Aceasta înseamnă că trebuie să li se pună la dispoziţie mijloacele necesare pentru a atinge acest scop, printre care posibilitatea de a înfiinţa şcoli proprii, acolo unde statul nu se preocupă de educaţia conformă cu învăţătura creştină. Pentru aceasta, adesea este folositor dreptul de înfiinţa asociaţii proprii, despre care vorbesc can. 215 şi 225 § 1.

9. Dreptul de a fi imun de orice constrângere în alegerea stării de viaţă (can. 219). Se văd adesea, chiar şi în parohii, presiuni exercitate asupra tinerilor sau tinerelor pentru a intra într-un Institut de viaţă consacrată sau într-o Mişcare de apostolat. Nici parohul, nici alţi preoţi, nici membrii Institutelor sau ai Mişcărilor nu au dreptul să forţeze pe cineva să intre în vreun Institut. Pe de altă parte, nimeni nu are dreptul să-l forţeze pe cineva să se căsătorească sau să împiedice căsătoria. Eventual, dacă se vede că unul sau altul nu este apt pentru căsătorie, se poate, ba chiar trebuie, să acţioneze prin sfătuire, discuţie sau direcţiune spirituală.

10. Dreptul la buna reputaţie şi la respectarea intimităţii proprii (can. 220). Chiar la nivel parohial, se poate întâmpla ca cineva să fie judecat rău de opinia publică, din cauza acţiunilor sale anterioare sau a înaintaşilor. Consideraţia socială este importantă, mai ales în Biserică, deoarece ea trebuie să manifeste în fapte iubirea frăţească între membrii săi. Este o misiune deosebită, nu numai a parohului, dar a tuturor membrilor parohiei, de a contribui la acest respect al fiecăruia faţă de toţi şi al tuturor faţă de fiecare. Dacă cineva a comis vreo greşeală, trebuie, desigur, să întreprindă acţiuni pentru convertirea lui, pentru harul iertării, pentru a-i reda o şansă în participarea sa la misiunea Bisericii. În acest sens, câte exemple de sfinţi avem, începând cu sfântul Paul!

11. Dreptul de a avea anumite funcţii ecleziastice, la cererea păstorilor şi de a fi chemaţi ca experţi sau consilieri (can. 228)

a) Cât priveşte consiliile parohiale, pastorale (can. 536) sau cel economic (can. 537), colaborarea laicilor competenţi este clară. În această colaborare trebuie amintit că responsabilitatea pastorală ca "păstor propriu" al parohiei aparţine parohului (can. 519) şi se vorbeşte şi în cazul laicilor "să ajute la promovarea acţiunii pastorale" (can. 536). Acelaşi lucru este valabil pentru administrarea bunurilor, de care parohul este responsabil (can. 532). În modul lor de a acţiona, laicii chemaţi să fie membri ai acestor consilii să se conformeze  prevederilor can. 127, adică aceşti laici trebuie să exprime clar şi cu încredere faţă de paroh părerea lor, iar parohul, înainte de a decide, are datoria de a asculta şi de a judeca părerile primite. De fapt, can. 536 § 2 spune: "consiliul pastoral are numai vot consultativ şi funcţionează după normele stabilite de episcopul diecezan".

b) Se pot vedea tot mai mult astăzi laici, formaţi cum se cuvine, care să primească mandatul de a preda în mod oficial învăţătura creştină, ca şi "cateheţi" (can. 229 § 3) dar care au primit mai întâi o formare adecvată.

c) Şi în ceea ce priveşte liturgia, şi numai dacă şi-au dat asentimentul Conferinţa episcopală a ţării şi episcopul diecezan, laicii - dar numai bărbaţii - pot să fie chemaţi să primească slujirea de lector şi de acolit în liturgie, prin intermediul ritualului liturgic al instituirii (can. 230 § 1). Acelaşi canon precizează că această delegare oficială nu dă dreptul la nici o remunerare financiară din partea Bisericii.

De fapt, sunt chemaţi să citească lecturile la Sfânta Liturghie bărbaţi şi femei - presupunând că ei au fost pregătiţi cum se cuvine să citească în public în aşa fel încât să se facă înţeleşi! - fie în mod regulat, fie ocazional. În cazul acestora, nu este vorba de "slujirea" de lector sau acolit, ci de un serviciu, aşa cum spune can. 230 § 2. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi laicii, chiar şi copiii, care intervin în cadrul liturgiei ca dascăli, organişti, sacristani etc.

Tot în cadrul Liturgiei, laicii pot să fie chemaţi să prezideze anumite funcţii liturgice (can. 230 § 3) care nu sunt proprii preotului, cum ar fi Liturgia cuvântului şi chiar predica (can. 759 şi 766), Calea Crucii şi în anumite cazuri chiar să dea Botezul (can. 861 § 2) şi să împartă Sfânta Împărtăşanie (can. 910-911). Acest lucru este valabil mai ales în ţările de misiune şi nu cred că ar fi oportun să se introducă în România, unde, slavă Domnului şi generozităţii tinerilor, nu lipsesc vocaţiile la Preoţie.

12. Pentru laicii care au fost angajaţi în mod permanent sau temporar în slujba Bisericii - de exemplu, bucătăreasa parohului, sacristanul care trebuie şi să păzească biserica, sau alţii - ei au dreptul la retribuţie onestă (can. 231 § 2), în aşa fel încât să se poată întreţine pe sine şi familia lor. Norma spune că trebuie se ţină cont şi de dispoziţiile din dreptul civil în ceea ce priveşte asigurările sociale (sănătate, pensie etc.). În acest sens, Biserica trebuie să fie model de respectare a normelor civile care au menirea să asigure cetăţenilor o viaţă onestă şi tot mai bună.

3. Obligaţiile laicilor în parohie

Cum am spus la începutul expunerii mele, obligaţiile corespund în diferite moduri drepturilor. Să vedem acum care sunt aceste obligaţii, pornind în ordine inversă.

12. Pentru laicii angajaţi în mod permanent sau temporar în slujba Bisericii există "obligaţia de a primi o instruire adecvată, necesară pentru a-şi împlini funcţia cum trebuie şi pentru a o exercita în mod conştient, cu devotament şi sârguinţă" (can. 231 § 1).

11. Pentru laicii angajaţi în diferite oficii ecleziastice, la cererea păstorilor, ca experţi sau consilieri, există obligaţia de a demonstra concret aptitudinea lor (can. 231 § 1), după ce au urmat formarea necesară, mai ales atunci când oficiul se referă la predarea învăţăturii (can. 229 §§ 1-2) şi la celebrările liturgice.

Cât priveşte consilierii şi experţii, este valabil ceea ce se spune în can. 127 § 3 şi anume "de a-şi facă cunoscută cu sinceritate propria decizie şi dacă gravitatea problemelor cere aceasta, de a păstra cu grijă secretul".

Este clar dar este bine să amintim, că în cazul celui care asumă un oficiu propriu, ca şi al celui care este chemat în mod ocazional la o slujire liturgică, comportamentul social trebuie să corespundă stării sale de "ucenic al lui Cristos", să fie "sare a pământului" şi "lumină a lumii" (Mt 5,13.14). În acest sens, există, chiar şi în jurisprudenţa civilă a anumitor ţări cum este Franţa, ceea ce se numeşte "obligaţia coerenţei" pentru acei laici angajaţi în mod permanent sau temporar, cu plată, în slujba Bisericii. De exemplu, un profesor dintr-o şcoală catolică, dacă este despărţit, nu poate să trăiască împreună cu o altă femeie; sacristanul care în mod obişnuit vine beat la serviciul său, poate să fie dat afară imediat; şi aşa mai departe...

10. Dreptului la buna reputaţie şi la respectarea intimităţii proprii (can. 220) îi corespunde obligaţia de a se comporta în aşa fel încât unul să dea o adevărată mărturie cu privire la starea sa de ucenic al lui Cristos. În acest context, un caz particular este dreptul credincioşilor - deci şi al laicilor - de "a nu fi sancţionaţi cu pedepse canonice decât în conformitate cu legea" (can. 221 § 3). Desigur că parohul nu poate să sancţioneze cu pedepse canonice, deoarece numai Ordinariul - local sau călugăr - poate să o facă (can. 1341). Dar se poate întâmpla ca parohul să decidă să nu primească pe vreunul la anumite slujiri în parohie, deoarece comportamentul acestuia sau al acesteia nu este conform cu mărturia pe care ar trebui să o dea. Am vorbit mai înainte despre aceasta, mai ales în cazul celor care sunt angajaţi permanent sau temporar în slujba Bisericii.

9. Dreptului de a fi imun de orice constrângere în alegerea stării de viaţă (can. 219) îi corespunde obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru o formare completă a personalităţii proprii în viaţa creştină. Îndeosebi pentru cei căsătoriţi, aceştia "au datoria specială de a depune tot efortul, prin căsătorie şi familie, la zidirea poporului lui Dumnezeu" (can. 226 § 1).

8. Dreptului la educaţie creştină conformă cu propriile exigenţe (can. 217) îi corespunde mai ales pentru părinţi "obligaţia foarte gravă... de a se îngriji de educaţia creştină a copiilor în conformitate cu învăţătura transmisă de Biserică" (can. 226 § 2).

7. Dreptului de a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scop de caritate sau cu scopul de a favoriza răspândirea în lume a vocaţiei creştine (can. 215; cf. can. 225 § 1) îi corespunde pentru laici datoria de a se angaja în răspândirea mesajului evanghelic, mai ales, acolo unde acesta nu este cunoscut (can. 225 § 1). Mă gândesc aici la locurile de muncă, la cercurile de prieteni etc. Adesea este bine să se unească forţele pentru acest scop. Dar în acest domeniu trebuie făcută deosebire între asociaţiile care acţionează în numele Bisericii, adică cele care nu numai că au aprobarea explicită a autorităţii ecleziastice competente, dar sunt înfiinţate de această autoritate (episcopul diecezan sau Sfântul Scaun - can. 116 § 1), şi asociaţiile private, care au şi ele un scop caritativ. La nivel parohial, există adesea grupuri de persoane care se adună în casa unuia sau în biserică, pentru a se ruga Rozariul, pentru a aduna ajutoare pentru cei săraci sau pentru alte scopuri. Însă este important ca acest lucru să se facă cu acordul autorităţii ecleziastice, care are responsabilitatea primară a binelui comun (can. 223).

6. În acest context, se menţionează obligaţia pentru laici de "a veni în sprijinul nevoilor Bisericii, pentru ca ea să aibă la dispoziţie cele ce sunt necesare pentru cultul divin, pentru operele de apostolat şi de caritate, şi pentru întreţinerea demnă a slujitorilor săi" (can. 222 § 1).

Dezvoltând această normă a can. 222 § 1, constatăm obligaţia laicilor - obligaţie care este valabilă şi pentru clerici (can. 282 § 2) - de a contribui cu oferte la viaţa Bisericii, conform celor trei mari sectoare materiale ale misiunii sale:

- cultul divin;

- îngrijirea săracilor, în formele multiple de astăzi, fie cele stabile, cum sunt orfelinatele, casele pentru bătrâni etc.; fie cele ocazionale, cum sunt colectele pentru săraci în caz de cutremur, de inundaţii sau de secetă etc. În acest context, sprijinirea Caritasului este pentru toţi un mijloc mai uşor de a ne îndeplini această obligaţie de caritate;

- întreţinerea clerului, astfel încât parohul şi preoţii care îşi exercită slujirea pentru binele nostru să aibă mijloace suficiente pentru a-şi îndeplini această slujire. De exemplu, astăzi mulţi preoţi au nevoie de o maşină pentru a se putea deplasa sau pentru a merge la anumite întâlniri de formare. Astăzi, noile mijloace de comunicare, cum ar fi televiziunea şi internetul, devin mijloace normale de formare, de informare şi chiar de apostolat, dacă sunt folosite bine. Este adevărat că toate acestea costă mult; dar atât timp cât aceste mijloace sunt cu adevărat necesare şi sunt folosite nu numai în mod inteligent dar şi pastoral, atunci ele sunt justificate.

Pentru laici, toate acestea răspund dreptului de a primi de la păstorii lor ajutoarele ce provin din bunurile spirituale ale Bisericii, în special din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente (can. 213 şi 229 § 1), despre care am vorbit la nr. 5 din lista de drepturi, şi la nr. 6 unde era vorba de dreptul de a da cult lui Dumnezeu conform prescrierilor ritului propriu... şi de urma o formă proprie de viaţă spirituală, cu condiţia ca ea să fie conformă cu învăţătura Bisericii (can. 214).

Aşadar, se vede că obligaţia "financiară" a laicilor, mai ales la nivel parohial, unde sunt destinatarii direcţi ai acţiunilor Bisericii, cuprinde întreaga misiune a Bisericii. Nu trebuie să ne mirăm de aceasta, deoarece Biserica trăieşte în această lume, chiar dacă nu este din lumea aceasta (cf. In 17,1-20).

5. În afară de această obligaţie economică "structurală" - care este exercitată în mod diferit în funcţie de condiţiile locale diferite (de exemplu, în Franţa parohia depinde în totalitate de generozitatea credincioşilor, în timp ce în Germania există aşa numitele "taxe ecleziastice", iar în Italia fiecare cetăţean decide unde va merge taxa de 8 la mie datorată statului) - există o obligaţie de fond pentru membrii Bisericii "de a promova dreptatea socială şi, amintindu-şi de porunca Domnului, de a-i ajuta din veniturile proprii pe cei săraci" (can. 222 § 2).

La nivel parohial, această obligaţie mi se pare foarte importantă, deoarece ea este manifestarea faptului că parohia este cu adevărat o comunitate creştină, care pune în practică porunca Domnului de "a-l iubi pe aproapele ca pe sine însuşi" (cf. şi Mt 6,1-4 şi 19-21). În mod concret, această obligaţie poate să fie împlinită nu numai prin generozitatea personală a catolicilor, ci şi prin intermediul acelor asociaţii private care au menirea să vină în întâmpinarea nevoilor celor săraci.

4. Cât priveşte demnitatea şi participarea egală a tuturor credincioşilor la misiunea Bisericii, îi corespunde obligaţia tuturor de a participa activ, conform propriei stări şi a condiţiilor concrete de viaţă, la această misiune (can. 210). Chiar şi cei bolnavi pot să contribuie la această misiune, unind suferinţele lor cu cele ale lui Cristos pe Cruce, cum spunea sfântul Paul: "în trupul meu întregesc lipsurile suferinţelor lui Cristos pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24).

3. Făcând aceasta, ei contribuie ca Biserica să fie cu adevărat expresie a mântuirii adusă lumii de Isus Cristos (can. 208). Obligaţia de "a păstra mereu, chiar şi în modul lor de a acţiona, comuniunea cu Biserica" (can. 209 § 1), la nivel parohial are o semnificaţie importantă şi iată de ce. Această obligaţie se referă mai întâi la fidelitatea faţă de credinţa catolică, în toată viaţa.

Însă acest canon nu se spune că un laic trebuie să fie membru al tuturor mişcărilor de apostolat care există în parohie, ci că el trebuie să împlinească obligaţiile generale ale tuturor membrilor Bisericii, cum ar fi, de exemplu, prezenţa la Liturghia duminicală (can. 1247), împărtăşirea cel puţin o dată pe an în timpul pascal (can. 920), mărturisirea păcatelor cel puţin o dată pe an (can. 989), respectarea zilelor de pocăinţă (can. 1250-1251) etc.

Cât priveşte datoriile specifice de comuniune cu Biserica universală şi cu Biserica particulară sau dieceza, credincioşii deci laicii, sunt chemaţi să menţină credinţa primită la Botez prin educaţia proprie (am văzut deja această îndatorire proprie a părinţilor, cf. can. 226 § 2), prin participarea la viaţa sacramentală şi prin respectarea disciplinei, aşa cum este stabilită în dieceză (cf. can. 205).

2. Dreptului de a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scop de caritate (can. 215) îi corespunde obligaţia pentru laici de a respecta dispoziţiile date de autoritatea ecleziastică competentă în această privinţă, aşa cum spune acelaşi can. 215. Nu este vorba numai de asociaţiile de drept public, înfiinţate de autoritatea competentă (can. 116 § 1), de toate asociaţiile private cu scop de caritate, care acţionează în cadrul comunităţii catolice, fie că sunt recunoscute ca asociaţii private de autoritatea ecleziastică (can. 116 § 2), fie că nu sunt recunoscute ca atare.

1. În sfârşit, merită amintită obligaţia laicilor din parohie de a-l respecta pe paroh ca pe păstorul lor (can. 515 şi 519), dându-i colaborarea lor generoasă în toate domeniile slujirii sale (can. 528-529), aşa cum am expus pe larg în diferitele aspecte ale obligaţiilor. Ar fi contra naturii proprii a Bisericii dacă cineva ar vrea să conducă parohia după propriile idei, să decidă cu privire la o datorie sau alta. Pentru aceasta Dreptul canonic prevede ca şi în cazurile în care sunt diaconi, călugări sau călugăriţe sau chiar şi laici care au misiunea de a exercita cea mai mare parte a îndatoririlor pastorale, tot un preot să fie responsabil de misiunea pastorală în parohie sau "moderator al grijii pastorale" (can. 517 § 2).

4. Drepturile şi obligaţiile laicilor în parohie,
în situaţia proprie a diecezelor de Bucureşti şi Iaşi

Pot să spun puţine lucruri despre această temă deoarece nu cunosc dreptul particular al celor două dieceze şi nici tradiţiile voastre.

Permiteţi-mi numai să fac o privire de ansamblu asupra normelor generale ale dreptului, în ceea ce priveşte dreptul propriu:

1. Numai episcopul diecezan este capabil să dea legi particulare (can. 375 § 1; 381 § 1; inclusiv în Sinodul diecezan, can. 466), care însă nu pot fi în contrast cu legile Bisericii universale (can. 381 § 1).

2. Intervenţiile episcopului diecezan sunt determinante pentru realizarea misiunii Bisericii în teritoriul încredinţat grijii sale pastorale (can. 386-387), la care parohul este obligat să facă referinţă în exercitarea misiunii sale de "păstor propriu" al parohiei (can. 528-530), deoarece el exercită funcţia sa, cum spune can. 519 "sub autoritatea episcopului diecezan, împreună cu care este chemat să participe la ministerul lui Cristos".

3. Există numeroase cazuri în care episcopul diecezan este chemat să intervină ca legislator, pentru ca viaţa şi misiunea Bisericii să se realizeze cât mai bine, ţinând cont de circumstanţele particulare ale propriei dieceze. Toate acestea se referă îndeosebi la nivelul parohial unde, înainte de toate, se realizează misiunea Bisericii.

4. Episcopul acţionează în multe cazuri, după ce mai întâi a intervenit Conferinţa episcopală, pentru a preciza anumite norme generale în scopul aplicării lor în diecezele unei ţări sau ale unei regiuni. Pe baza Codului de drept canonic, numărul acestor intervenţii pentru Biserica latină este de 43, adică 22 de cazuri în care Conferinţa episcopală poate să promulge norme proprii şi 21 de cazuri în care ea trebuie să dea legi proprii.

Cât priveşte laicii şi parohia, este vorba de următoarele canoane:

a) poate să dea norme particulare pentru toată ţara, în privinţa următoarelor materii:

- can. 854: norme cu privire la modul de administrare a Botezului;

- can. 891: norme cu privire la vârsta pentru primirea Mirului;

- can. 1083 § 2: fixarea unei vârste mai mari pentru Căsătorie;

- can. 1120: să facă un ritual propriu pentru Căsătorie;

- can. 1127 § 2: să stabilească norme pentru dispensa de formă canonică în cazul căsătoriei mixte;

- can. 1246 § 2: să desfiinţeze sau să mute pentru duminică anumite sărbători de poruncă;

- can. 1251: să determine materia abstinenţei;

- can. 1253: să precizeze forma postului şi a abstinenţei;

- can. 1265 § 2: să dea norme cu privire la colecte.

b) trebuie să dea norme particulare pentru toată ţara, cu privire la următoarele materii:

- can. 230 § 1: să determine vârsta şi calităţile aspiranţilor la slujirile de lector şi de acolit;

- can. 788 § 3: să dea norme cu privire la catecumenat;

- can. 851 § 1: să adapteze ordinea iniţierii adulţilor la credinţă, în vederea Botezului;

- can. 877 § 3: să dea norme cu privire la înscrierea Botezului fiilor adoptivi;

- can. 964 § 2: să dea norme cu privire la confesional;

- can. 1062 § 2: să reglementeze problema logodnelor;

- can. 1067: să dea norme cu privire la examinarea viitorilor soţi şi la vestirile pentru Căsătorie;

- can. 1126: să dea norme cu privire la garanţiile cerute în cazul căsătoriei mixte;

- can. 1262: să stabilească norme cu privire la contribuţiile credincioşilor la viaţa şi misiunea Bisericii.

După cum se vede, intervenţia Conferinţei episcopale se referă mai ales la actele sacramentale - sau la pregătirea lor, în ceea ce priveşte Botezul şi Căsătoria, conform cu diferitele circumstanţe concrete ale persoanelor - şi la administrarea bunurilor.

5. Episcopul poate să acţioneze direct, fără intervenţia prealabilă a Conferinţei episcopale, în următoarele cazuri:

- can. 531: pentru un serviciu parohial, destinaţia ofertelor credincioşilor pentru fondul parohiei şi pentru remunerarea preotului care a împlinit acel serviciu;

- can. 536 § 1: pentru a decide crearea consiliului pastoral în toate parohiile diecezei;

- can. 536 § 2: pentru a face regulamentul acestui consiliu pastoral parohial;

- can. 537: pentru a face regulamentul de funcţionare al consiliului economic parohial.

Merită de observat că în can. 208-231, referitoare la drepturile credincioşilor şi ale laicilor, nu există nici o menţiune despre o posibilă intervenţie a Conferinţei episcopale sau a episcopului diecezan în ceea ce priveşte o intervenţie legislativă şi nici măcar a Ordinariului locului pentru vreo intervenţie administrativă.

Concluzie

Examinarea pe care am făcut-o cu privire la drepturile şi obligaţiile laicilor în parohie ne permite să subliniem că normele referitoare la acestea tind să favorizeze misiunea lor de membri activi ai poporului lui Dumnezeu, aşa cum a scos în evidenţă Conciliul al II-lea din Vatican. Constituţia Lumen gentium a voit să vorbească despre Biserică în termeni de "popor al lui Dumnezeu" (nr. 9-17), apoi despre ierarhie (18-29) şi apoi, în mod specific, despre laici (c. 30-42).

Parohia reflectă constituţia Bisericii ca "popor al lui Dumnezeu", în care toţi membrii au responsabilitatea de a participa la misiunea sa de mântuire a lumii prin evanghelizarea, sfinţirea şi conducerea tuturor oamenilor la turma unică a lui Cristos. Constituţia sau structura Bisericii este dată de Cristos, care a întemeiat Biserica pe apostoli, prin intermediul întreitei lor slujirii de profeţi (predică şi învăţătură), de preoţi (liturgie, sacramente) şi de păstori (conducerea poporului lui Dumnezeu). Această întreită slujire corespunde misiunii întreite a Bisericii. Aşadar, laicii au parte, în modul lor şi fiecare după starea sa, nu de slujirea sacră a episcopilor, preoţilor şi diaconilor, ci de misiunea Bisericii. Nu există opoziţie între laici şi preoţi, între "slujirea comună sau regală" şi "slujirea ierarhică", ci este complementaritate. Slujirea preoţilor este în slujba laicilor, iar laicii colaborează la acţiunile proprii ale preoţilor. Înţelegerea în felul acesta a vieţii parohiale, în actualizarea sa zilnică, va permite o relaţie rodnică între paroh şi persoanele din turma încredinţată lui.