OMUL

PAROHIA - COMUNITATE CU LAICI RESPONSABILI ŞI ACTIVI

Pr. Prof. Dr. Alois Bişoc,
Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi

1. Identitatea şi misiunea parohiei

1.1.  Importanţa instituţiei parohiale

Fiecare creştin ştie că este membrul unei parohii, dar nu fiecare ştie ce este de fapt o parohie: nu cunoaşte structura sa, componentele sale, importanţa sa pentru activitatea apostolică a fiecărui creştin, locul şi funcţia sa în interiorul Bisericii şi al societăţii civile. Creştinii pot fi stimulaţi să devină mai dinamici, mai participativi, mai responsabili în slujirea recerută lor pentru binele poporului lui Dumnezeu, în măsura în care cunosc bine parohia în care trăiesc.

Acolo unde a fost mai rapid procesul de descreştinare şi a scăzut şi numărul preoţilor, parohia, ca instituţie, s-a aflat şi se află în mare dificultate. Acest proces de evoluţie şi de criză este mai puţin evident la noi în Biserica locală, parohia având în continuare o importanţă deosebită atât ca instituţie socio-religioasă, cât şi ca o comunitate creştină vie, chiar dacă este minoritară în multe teritorii.

Parohia este o structură istorico-socială supusă transformărilor socio-culturale. Ea nu este numai un simplu centru administrativ, de prestări de servicii religioase, ci o comunitate de credinţă şi de formare creştină, de cult şi de caritate, de comuniune şi de dinamism misionar, unde toţi membrii săi se simt subiecţi activi şi responsabili pentru întreaga misiune a Bisericii. Parohia este pentru toţi şi făcută de toţi, nu numai de paroh şi preoţii care îl ajută. Fiecare este membru, fiecare este parte, fiecare este piatră vie a acestui "templu". Nimeni nu poate fi pasiv, egoist, individualist, nimeni nu poate să stea deoparte, să fie străin şi izolat. Fiecare trebuie să vrea binele parohiei, să o frecventeze, să o slujească, să o facă vie, să fie cât mai populată. Astfel, pastorala parohială va trebui să pună accent pe educarea tuturor creştinilor din parohie, pe conştientizarea lor la coresponsabilitate şi participare la apostolatul Bisericii. De asemenea, pastorala va trebui să fie atentă la problema raporturilor clerului cu laicii, cu asociaţiile lor; să stimuleze implicarea şi angajarea laicilor pentru noua evanghelizare.

Epoca noastră este foarte sensibilă şi dă o mare importanţă valorilor comunitare ale participării şi ale responsabilităţii. Parohia va trebui să-şi schimbe actuala imagine în conformitate cu exigenţele evanghelice, trecând de la structurile autoritare la cele comunitare, încurajând înfiinţarea formelor asociative, ale Consiliului pastoral parohial, şi, în definitiv, participarea efectivă a tuturor credincioşilor la viaţa Bisericii locale. Pentru o lume nouă este nevoie de o nouă adaptare şi organizare, de noi metode pastorale, de o parohie nouă.

În ciuda crizei de care a fost lovită în unele ţări, parohia rămâne o instituţie care trebuie preţuită ca expresie normală şi primară a pastoralei. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea ea este un organism indispensabil, de o importanţă primordială în structurile vizibile ale Bisericii, "este prima comunitate eclezială; după familie, este prima şcoală de credinţă, de rugăciune şi de obiceiuri creştine, este primul câmp de caritate eclezială; primul organism de acţiune pastorală şi socială; terenul cel mai adecvat pentru a face să răsară vocaţii sacerdotale şi călugăreşti; reşedinţa primară a catehezei"^[1]. Într-adevăr, parohia este de o importanţă capitală pentru toţi, pentru că ea este locul concret al vieţii creştine. Pentru mulţi din contemporanii noştri, practicanţi sau nepracticanţi, participarea sau cel puţin referinţa la o parohie, la parohia lor,rămâne modul cel mai comun de a se numi catolici şi de a se situa în Biserică. În acest sens, putem afirma că viitorul misiunii creştine depinde de viitorul instituţiei parohiale. Oferind mai multe principii şi sugestii pentru activitatea pastorală sperăm ca formarea şi creşterea vieţii creştine în parohie să fie tot mai mult o mărturie autentică în faţa lumii despre prezenţa Domnului care prin Duhul Sfânt lucrează în istorie şi în inimile oamenilor.

1.2.  Situaţia parohiei actuale

Din nefericire, în unele ţări parohia tradiţională înregistrează o pierdere continuă de influenţă asupra credincioşilor. Nu toate persoanele botezate care trăiesc în limitele teritoriale ale parohiei mai sunt credincioase practicante. Parohia este constrânsă să devină comunitatea creştină a diasporei într-o lume secularizată.

În interiorul parohiei înseşi există multe dificultăţi de funcţionare şi de participare a tuturor membrilor la viaţa şi la misiunea Bisericii. În unele parohii mai persistă acea mentalitate după care parohul singur este acela care trebuie să decidă şi să îndeplinească toate funcţiile sacre. Laicii nu sunt făcuţi conştienţi de obligaţia coresponsabilităţii şi a participării active la misiunea pastorală, ci continuă să conceapă propria prezenţă în Biserică, şi deci şi în parohie, la o ascultare pasivă. În alte parohii s-a trecut la extrema cealaltă, identificându-se criteriile de coresponsabilitate şi participare cu criteriile falsei democraţii, conducând la formarea unor noi orientări şi grupări în parohie care au devenit cauză de tensiuni şi dificultăţi pentru pastorala şi viaţa parohială.

Acest lucru ne determină să ne punem mai multe întrebări despre modul în care se desfăşoară viaţa în comunităţile parohiale. Care este imaginea parohiei contemporane? Cum îşi desfăşoară activitatea în situaţia actuală? Care este rolul şi influenţa ei în societate? Din nefericire, se constată în unele cazuri semne de anemie, de pasivitate generală. Parohia trebuie să găsească din nou resursele necesare pentru a pune în mişcare toate articulaţiile, venele, arterele şi sângele care să irige sufletele şi viaţa tuturor enoriaşilor. Este necesar să se intervină înainte de a fi prea târziu. Pericolele care ameninţă viaţa comunităţilor parohiale sunt multe. Există tot mai mulţi factori care le pun în dificultate.

Procesul industrializării şi urbanizării masive a dat naştere la o concentrare surprinzătoare de mase. În anumite cazuri a fost răsturnată aproape integral fizionomia comunităţii parohiale tradiţionale^[2]. Parohiile de altădată cu câteva sute de persoane s-au trezit în decurs de câţiva ani cu mii de credincioşi veniţi din toate colţurile ţării. Parohiile nu reuşesc să facă faţă tuturor exigenţelor actuale, mai ales la oraşe unde credincioşii devin tot mai numeroşi şi tot mai anonimi şi mai izolaţi de centrul parohial, rătăciţi prin diferite cartiere îndepărtate, fără biserică, fără nici un punct de referinţă religioasă şi spirituală în apropiere. De aceea, este urgentă necesitatea de a descoperi noi metode pastorale, noi iniţiative apostolice şi de a oferi soluţii eficiente. Este necesar să fie create spaţii noi, structuri noi, forme noi în care cei care cred în Cristos să se poată întâlni, să se poată cunoaşte pe nume, să asculte împreună Cuvântul lui Dumnezeu, să celebreze agapa fraternă, să se ajute reciproc în spiritul carităţii creştine.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru parohiile rurale, pentru că, dacă până acum, creştinii erau mai mult pasivi în Biserică, astăzi, în virtutea preoţiei comune, sunt chemaţi să participe intens la viaţa Bisericii. De aceea, şi în parohiile de la ţară trebuie regândită şi revizuită strategia pastorală printr-o sensibilizare mai puternică şi o angajare mai intensă a tuturor enoriaşilor la viaţa comunităţii parohiale. Este adevărat că există probleme mari de organizare, mai ales şi pentru faptul că creştinii de astăzi sunt într-o continuă mişcare social-profesională. Să ne gândim la navetişti, la muncitori, care intră în contact cu viaţa parohială doar în zi de duminică. Şi mai complexe sunt problemele familiilor ai căror membri sunt constrânşi să lucreze la sute de kilometri distanţă de casă, poate chiar în străinătate, lipsind cu lunile sau chiar cu anii din sânul familiei şi al comunităţii parohiale. Papa Ioan Paul al II-lea avertizează că

Adesea contextul social, mai ales în unele ţări şi ambiente, este în mod violent zguduit de forţe de dezagregare şi dezumanizare: omul este tulburat şi dezorientat, însă în inimă îi rămâne tot mai mult dorinţa de a putea experimenta şi cultiva raporturi mai fraterne şi mai umane. Răspunsul la o asemenea dorinţă poate veni de la parohie, când aceasta, prin participarea vie a credincioşilor laici, rămâne coerentă cu originara sa vocaţie şi misiune: de a fi în lume "locul" comuniunii credincioşilor şi împreună "semn" şi "instrument" al vocaţiei tuturor la comuniune^[3].

Mijloacele de comunicare socială. În trecut familia, parohia şi şcoala erau de neînlocuit în privinţa educaţiei. Astăzi însă, cu explozia masivă şi de nestăvilit a mijloacelor de comunicare în masă, lucrurile s-au schimbat în mod radical. Televizorul, radioul şi ziarul au luat locul vechilor canale de formare şi educaţie, instalându-se cu forţa în însăşi inima comunităţilor. Acum sunt mass-media cele care au devenit noile catedre, noile amvoane, noile instrumente de transmitere a culturii, în stare să influenţeze întreaga persoană umană, în modul ei de a acţiona, în ştiinţa sa, în credinţa sa, în iubirea sa, în toată viaţa sa. Soluţia nu este nicidecum aceea de a lupta împotriva lor, ci de a le încreştina şi de a colabora cu ele pentru o informare corectă şi o formare sănătoasă, morală, creştină a tuturor oamenilor. Biserica "îi îndeamnă pe toţi oamenii de bunăvoinţă, mai ales pe aceia care dirijează aceste mijloace, să caute să le folosească numai spre binele societăţii umane, a cărei soartă depinde mai mult, pe zi ce trece, de dreapta lor folosire"^[4].

Într-o societate aglomerată, individualismul este perceput şi trăit în mod instinctiv ca o portiţă de scăpare. Astfel că, în parohiile urbane, în timp ce dispar manifestările de tip public şi popular cu caracter religios, apare exigenţa unei privatizări a raportului cu Dumnezeu, care se manifestă prin practici devoţionale trăite ca medicină, hobby, alibi, gesturi sporadice de pietate, religiozitate privată, izolată, a propriei conştiinţe, acţiuni sporadice caritative de tip filantropic. Există parohii urbane compuse din mulţi necunoscuţi, fără identitate etnică şi culturală, şi chiar fără identitate creştină. Este vorba de aşa-zişii creştini anonimi. Parohia este chemată să scoată lumea din propriile "case-bunker", să distrugă lanţurile individualismului şi să-l conducă pe om la rădăcina fiinţei sale, în mod natural socială şi în mod creştin comunitar-eclezială. Din nefericire, acest individualism se observă acum şi la ţară, deşi nu într-o măsură aşa de pronunţată ca la oraş. Dar şi la ţară unii creştini încep să fie mai reci, mai dezinteresaţi, mai izolaţi şi mai departe de interesele şi de viaţa comunităţii parohiale.

Secularismul sau indiferentismul religios. Este un fenomen care, mai ales în Occident, a diminuat progresiv influenţa religiei asupra omului modern, conducându-l astfel la o libertate înţeleasă în mod greşit. În unele parohii, mai ales urbane, unii creştini nu numai că nu frecventează sacramentele, dar trăiesc într-o stare de ateism practic. Chiar şi dintre cei care merg la biserică uneori se gândesc că pot să se descurce după cum cred ei, după capul lor, în materie de obiceiuri, de morală şi practică creştină. Spre exemplificare ajunge să amintim numai modul cum este văzută şi respectată morala sexuală. Indiferenţa începe să devină o ideologie, un neo-păgânism, un obicei, un stil, un mod de a fi al omului contemporan. Această situaţie este recunoscută cu îngrijorare de către părinţii conciliari când afirmă că

mulţimi întregi se îndepărtează practic de religie. Spre deosebire de vremurile trecute, negarea lui Dumnezeu sau a religiei sau indiferentismul nu mai sunt ceva neobişnuit şi individual: nu arareori astăzi astfel de atitudini sunt prezentate ca o exigenţă a progresului ştiinţific sau a vreunui nou umanism. În multe ţări toate acestea nu sunt exprimate numai la nivel filozofic, ci afectează în mare măsură literatura, artele, interpretarea ştiinţelor umaniste şi a istoriei şi chiar legile civile, fapt ce duce la dezorientarea multora^[5].

De aceea, este necesară o nouă evanghelizare care să aibă curajul de a comunica prin cuvânt şi viaţă mesajul evanghelic integral, de a conduce la religia adevărului care să pătrundă în ţesutul uman, să-l reînnoiască din interior în fiecare formă a sa: vitală, socială, politică, economică şi culturală.

Există o anumită indiferenţă şi în jurul bisericilor parohiale. Dacă se organizează ceva, întruniri, iniţiative de apostolat, aproape întotdeauna sunt aceleaşi persoane care "se mişcă" pe lângă Biserică, iar ceilalţi credincioşi trăiesc în indiferenţă. Există în parohii creştini numai cu numele şi nu cu fapta, creştini înregistraţi în arhivele parohiei pentru că aşa se obişnuieşte de secole, aşa cum sunt înscrişi şi la primărie; există o prezenţă pasivă în multe adunări liturgice parohiale; "liturgii de grămadă", lipsite de orice incidenţă în viaţa comunităţilor civile locale; sacramente primite fără credinţă şi ca atare nu provoacă noutatea creştină; există creştini care înţeleg religia mai mult ca o sumă de precepte, creştini cu o spiritualitate îndeplinită forţat în preajma sărbătorilor sau a unor evenimente din familie.

Parohia actuală este chemată să lupte împotriva indiferenţei religioase, cu valorile şi forţa Evangheliei, să meargă împotriva curentului, să se modeleze după exemplul primelor comunităţi creştine. La începuturile creştinismului acestea au reuşit să transforme o societate coruptă şi nedreaptă. Parohia este chemată să fie ceea ce trebuie să fie, adică: "ambientul obişnuit unde se naşte şi se creşte în credinţă. De aceea, constituie un spaţiu comunitar foarte adecvat pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu realizat în ea să fie - în acelaşi timp - învăţătură, educaţie şi experienţă vitală"^[6].

1.3.  Interpelări, principii şi exigenţe de reînnoire

Oare parohiile actuale sunt o "întrupare" a ecleziologiei Conciliului al II-lea din Vatican? Reuşesc ele să formeze nişte creştini autentici, capabili să-şi consacre viaţa lui Cristos şi aproapelui? Sunt în stare să facă faţă atacurilor ateismului, materialismului, consumismului şi hedonismului? Ne dăm seama că toate acestea distrug valorile umane şi creştine? Suntem conştienţi că unele mijloace de comunicare socială propagă o cultură contrară lui Cristos? Oare parohiile, aşa cum sunt structurate, mai corespund exigenţelor unei societăţi în plină evoluţie? Mesajul lui Cristos ajunge la majoritatea oamenilor? Suntem conştienţi că creştinismul poate deveni cu timpul mai mult un fenomen folcloric? Suntem convinşi că anumite fenomene sociale ca avortul, divorţul, unirile libere etc., pot fi învinse numai prin crearea unei mentalităţi cu adevărat creştine care să ajungă la tot poporul?

Dacă nu vrem să fim acuzaţi că facem politica struţului, care îşi ascunde capul în nisip pentru a nu vedea şi a nu fi văzut, pentru a lăsa totul la voia întâmplării, atunci este necesar să avem curajul să examinăm în mod obiectiv situaţia în care ne aflăm pentru a găsi terapia pastorală necesară. De aceea, trebuie să ne întrebăm: care este misiunea la care este chemată parohia astăzi? Care sunt căile, criteriile şi metodele cele mai oportune pentru o pastorală parohială eficace? Dacă parohia nu-şi schimbă fizionomia, atunci nu se schimbă nici Biserica, redusă în multe părţi ale lumii la o masă de botezaţi care nu mai gândesc creştineşte, nu mai simt creştineşte, nu mai trăiesc creştineşte. Şi dacă nu se schimbă Biserica, nu se schimbă nici societatea civilă.

Aceasta este misiunea şi rolul unei parohii reînnoite: să caute noi căi pastorale de evanghelizare, să dea viaţă la structuri noi de participare, cum ar fi Consiliul parohial pastoral, să promoveze pluralismul asociativ al laicilor care înseamnă un plus de viaţă pentru întreaga comunitate creştină, să fie atentă la semnele timpurilor care sunt o continuă provocare pentru pastorală. Astfel, parohia este chemată să fie structura cea mai funcţională în Biserică şi să ofere garanţia stabilităţii şi a continuităţii pastoralei tuturor creştinilor.

Pentru a se reînnoi în felul lor de a fi şi de a acţiona, parohiile noastre trebuie să ţină seama de anumite principii:

- A trece de la o parohie înţeleasă în mod preponderent ca un simplu centru administrativ, birocratic, un centru de putere ierarhică asupra unei simple mase de oameni, un loc de servicii religioase garantate de prezenţa unui preot, la o parohie înţeleasă în totalitatea ei ca subiect pastoral. Trebuie acceptată diminuarea aspectului preponderent clerical şi creşterea aspectului ministerial al tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Parohia este o comunitate de credincioşi, adică de clerici şi de laici chemaţi să realizeze misiunea Bisericii în conformitate cu rolul fiecăruia. Laicii, fiind încorporaţi în Cristos prin Botez, au devenit poporul lui Dumnezeu şi, de aceea, făcuţi părtaşi într-un mod special la oficiul sacerdotal, profetic şi regal al lui Cristos, au fost chemaţi să realizeze, fiecare după condiţia sa juridică, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca s-o împlinească în lume^[7]. Se va verifica o reînnoire a vieţii creştine şi în parohiile noastre dacă vor fi favorizate vocaţia şi carisma fiecăruia. Duhul Sfânt oferă darurile sale tuturor celor botezaţi, şi nu numai părţii ierarhice. Comunitatea eclezială nu mai trebuie organizată pornind de la binomul preoţie-laicat, ci pornind de la teologia ministerelor, punând în valoare darul fiecăruia.

- Nimeni nu trebuie să acţioneze singur ci toţi în comuniunea şi unitatea voită de Cristos care spune: "Mă rog... ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Unitatea este condiţia autenticităţii în Biserică şi a credibilităţii în faţa lumii. În Biserică

sunt deosebiri în daruri, dar unul şi acelaşi este Duhul. De asemenea sunt deosebiri în slujiri, Domnul însă este acelaşi. Sunt şi deosebiri în înfăptuiri, dar acelaşi este Dumnezeul care le înfăptuieşte toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului în folosul tuturor (...) Toate acestea însă le înfăptuieşte unul şi acelaşi Duh, împărţind cum se cuvine fiecăruia după nevoia lui (1Cor 12,4-11).

Păstorilor deci şi parohului, le este dat darul discernământului şi al valorificării darurilor, daruri pe care Duhul Sfânt le împarte poporului lui Dumnezeu pentru binele comun. Toate darurile sunt orânduite pentru realizarea scopului propriu al Bisericii: salus animarum, care trebuie să fie în Biserică lex suprema^[8].

- În comunitatea parohială fiecare îşi îndeplineşte obligaţiile care îi sunt proprii. Aceasta o cere coerenţa cu propria identitate şi cu propriul rol în Biserică şi o mai cere şi binele întregii comunităţi care, pentru a-şi realiza propria misiune, trebuie să fie un corp bine alcătuit şi organizat în care toate mădularele sunt vii şi contribuie la vitalitatea întregului trup. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă: "fiecare... va îndeplini tot şi numai ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice"^[9], deci ceea ce este de competenţa sa.

Şi tot el [Cristos] i-a pus, pe care apostoli, pe care profeţi, pe unii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre a forma sfinţii, să-şi îndeplinească însărcinarea lor, ca să fie zidit Trupul lui Cristos, încât să ajungem toţi la unirea în credinţă şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii împlinite a lui Cristos (...) Trăind cu adevărat în dragoste, ne vom dezvolta întru totul în Acela care este Capul, Cristos. Pornind de la el se încheagă şi se îmbină întreg Trupul, prin contribuţia fiecărei încheieturi, după puterea şi măsura fiecărui mădular, înfăptuindu-se astfel creşterea Trupului, spre zidirea lui în dragoste (Ef 4,11-16).

Deosebirea între rolul parohului şi cel al laicilor se bazează pe identitatea lor. Parohul va trebui să se ocupe numai de obligaţiile sale şi numai în cazuri de necesitate să le îndeplinească şi pe cele ale laicilor. Laicii au funcţiile lor proprii care dacă nu sunt îndeplinite, suferă realizarea propriei lor vocaţii, viaţa şi misiunea parohului şi însăşi vitalitatea întregii comunităţi parohiale. Trebuie depăşită în mod definitiv mentalitatea că acţiunea laicilor în Biserică ar fi doar un fel de voluntariat în ajutorul parohului care singur nu ar putea să facă faţă necesităţilor pastorale.

2. Identitatea şi misiunea laicilor

2.1.  Importanţa laicilor în viaţa comunităţii parohiale

În secolele trecute, o anumită supremaţie a clerului asupra laicatului a dat naştere la un fel de dualism ecleziologic: pe de o parte, clerul şi, pe de altă parte, laicii. Acest dualism puternic a făcut ca: laicul să aibă o conştiinţă greşită despre sine, aceea că este partea "inferioară" a Bisericii; laicul să fie sărăcit de orice drept la participare şi exercitare activă a slujirii ministeriale în cadrul comunităţilor ecleziale; laicul să se considere ca destinatar al operei de evanghelizare şi nu subiect responsabil; laicul să aibă convingerea de a fi mai mult un "delegat" al clerului pentru a îndeplini anumite misiuni apostolice; să se formeze mentalitatea greşită după care clerul poate comanda în timp ce laicul are numai datoria de a asculta; laicul să aibă convingerea că spiritualitatea sau perfecţiunea creştină este rezervată vieţii clericale-monahale şi nu şi laicilor; să fie justificată o anumită pasivitate a laicatului faţă de misiunea Bisericii în lume.

Conciliul al II-lea din Vatican a redat tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu aceeaşi demnitate derivată din sacramentul Botezului. Pentru Conciliu, Biserica este formată dintr-o singură familie ai cărei fii sunt toţi egali în demnitate şi toţi diferiţi în funcţii^[10]. Laicul nu este numai pentru a da culoare "laicală" Bisericii "clericale", ci pentru a da o adevărată consistenţă eclezială comunităţii creştine. Laicul nu este "parte adăugată" fiinţei Bisericii, ci

laicii, adunaţi în poporul lui Dumnezeu şi constituiţi în unicul trup al lui Cristos, sub un singur Cap, oricine ar fi ei, sunt chemaţi, ca mădulare vii, să contribuie la creşterea Bisericii şi la sfinţirea ei necontenită (...) Laicii au, prin urmare, măreaţa îndatorire de a lucra pentru ca planul divin al mântuirii să ajungă tot mai mult la toţi oamenii din orice timp şi din orice loc. Să le fie, aşadar, deschisă pretutindeni calea^[11].

Laicul nu este un fel de "ariergardă" a clerului, ci este pentru a fi şi pentru a avea o Biserică evanghelizată şi evanghelizatoare într-un mod autentic şi complet. "Apostolatul laicilor, decurgând din însăşi chemarea lor creştină, nu poate lipsi nicicând în Biserică"^[12].

Din doctrina postconciliară cel mai important document care tratează despre demnitatea şi rolul laicilor în Biserică şi în lume este îndemnul apostolic Christifideles laici. Ea este un apel la mobilizarea generală a tuturor componentelor intraecleziale cu respectivele carisme-slujiri, roluri şi oficii. Amintind de parabola evanghelică a lucrătorilor viei (cf. Mt 20,1-7), Papa Ioan Paul al II-lea subliniază că laicii sunt asociaţi in solidum la fiinţa şi activitatea Bisericii. De fapt, acesta este şi scopul documentului: de a provoca o conştientizare mai decisă asupra responsabilităţii tuturor laicilor, de a fi"tot mai convinşi de însemnătatea specială pe care o are activitatea apostolică în parohia lor"^[13].

Aşadar, este timpul de a reda laicilor ceea ce le aparţine: de a fi deţinători ai mandatului explicit, de a da mărturie creştină şi de a vesti Evanghelia. Dacă parohiile vor să iasă din umbră şi din pasivitate, atunci este timpul să valorizeze laicatul creştin ca subiect activ şi responsabil de evanghelizare. Este timpul de a schimba mentalitatea pentru a reînnoi practica: aceasta este misiunea la care Duhul Sfânt îi cheamă pe creştini în această epocă atât de complexă a Bisericii. Este necesar de a concepe un plan şi de a descoperi o prezenţă nouă a celor botezaţi în istorie, care să fie consecinţa unei concepţii reînnoite despre identitatea şi misiunea lor. "Recunoscând în ei demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, preotul va lucra la promovarea rolului specific lor în Biserică şi va pune în slujba lor întreaga sa slujire preoţească şi iubire pastorală"^[14].

Dacă în Biserica primară laicii au dat o contribuţie fundamentală la răspândirea creştinismului, Biserica contemporană, care este obligată să trăiască într-o lume tot mai secularizată şi mai pluralistă, nu poate să-şi îndeplinească misiunea fără participarea laicilor. Laicii au vocaţia specială de a fi punte între Biserică şi lume, în ceea ce priveşte nu numai aspectul temporar al Bisericii, dar şi în exercitarea misiunii sale pe plan spiritual. Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că "în circumstanţele actuale credincioşii laici pot şi trebuie să facă mult pentru creşterea unei autentice comuniuni ecleziale în interiorul parohiilor lor şi pentru a retrezi elanul misionar faţă de necredincioşi şi chiar faţă de credincioşii care au abandonat sau au diminuat practica vieţii creştine"^[15]. Creştinii trebuie să fie stimulaţi de către preot să crească în această conştiinţă eclezială în aşa fel încât să fie mereu mai activă prezenţa lor în cateheză, liturgie, diferitele activităţi apostolice ale Bisericii, participând astfel la slujirea profetică, preoţească şi regească a lui Cristos.

2.2.  Participarea laicilor la slujirea profetică, preoţească şi regească a lui Cristos

a) Funcţia profetică. "Cristos Isus, Marele Profet... îşi împlineşte misiunea profetică până la deplina manifestare a slavei sale, nu numai prin ierarhie, care învaţă în numele şi prin puterea lui, ci şi prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori, înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul cuvântului (cf. Fap 2,17-18; Ap 19,10), pentru ca puterea Evangheliei să strălucească în viaţa de toate zilele, în familie şi în societate"^[16]. Vestirea autentică a Cuvântului lui Dumnezeu revine păstorilor, însă orice botezat este obligat să-l anunţe "la toată făptura" (Mc 16,15) prin cuvânt şi exemplul vieţii. Evanghelizarea va fi făcută în două direcţii: pentru cei care sunt aproape şi cei care sunt departe. Există unii care sunt aproape de noi dar care nu mai trăiesc credinţa primită la Botez. Este nevoie de o nouă evanghelizare. Laicii au datoria să dea mărturie cum credinţa creştină constituie unicul răspuns valid la problemele şi speranţele pe care viaţa le pune fiecărui om şi fiecărei societăţi. Au datoria să se angajeze în opera de cateheză pentru formarea unei comunităţi ecleziale mature. Pentru cei care sunt departe, care încă nu-l cunosc pe Cristos, sunt laici care lasă ambientul lor de viaţă, ţara lor, cel puţin pentru o anumită perioadă, pentru a se angaja în zonele de misiuni, devenind misionari în adevăratul sens al cuvântului.

Misiunea cateheţilor este foarte apreciată de către Biserică pentru că aceştia pot da o contribuţie importantă la răspândirea credinţei. Papa Ioan Paul al II-lea, în Catechesi tradendae,îi încurajează pe cateheţii laici să colaboreze cu generozitate la edificarea comunităţii ecleziale, recunoscând că: "Biserici acum înfloritoare nu ar fi fost edificate fără ei"^[17]. Se subliniază astăzi necesitatea de a trece de la cateheţi improvizaţi la cateheţi maturi, după o formare doctrinală şi metodologică adecvată; de la voluntariatul catehetic la cateheţii integraţi în structura pastorală a comunităţilor evanghelizatoare; de la învăţători ai catehismului la educatori în credinţă şi animatori ai comunităţilor ecleziale; de la cei care doar repetă nişte adevăruri abstracte la profeţi capabili să transmită în mod integral şi eficient adevărul care este Cristos. Este nevoie să se dea o mare importanţă formării sistematice şi permanente a cateheţilor în Biserica locală, care să devină cateheţi cu o puternică identitate eclezială, persoane mature din punct de vedere uman, mature în credinţă, cu o intensă viaţă spirituală şi bine pregătite profesional. Un adevărat catehet trebuie să fie maestru: competent, fidel integrităţii mesajului creştin, dotat cu capacitate creatoare în actualizarea adevărului pe care îl comunică; educator: formator al omului în credinţă şi nu numai un transmiţător de cunoştinţe;şi să dea mărturie: nu unul care repetă doar un mesaj care îi este străin de viaţă, ci semn viu a ceea ce comunică. Prin viaţa sa trebuie să fie un "catehism viu", un martor credincios al lui Dumnezeu.

În caz de necesitate sau de utilitate, laicii pot fi admişi să ţină predici, dar numai cu mandat din partea episcopului în conformitate cu prescrierile Codului de drept canonic. Nu este vorba de un drept al lor, ci, aşa după cum am subliniat, pot fi admişi în cazuri excepţionale. Niciodată nu pot ţine omilia în cadrul celebrărilor liturgice datorită legăturii strânse între funcţia de a învăţa şi de a sfinţi caracteristice preoţiei ministeriale. Nici seminariştii n-au voie să ţină omilia. Ei nu sunt încă clerici. De la aceasta nu poate da dispensă nici episcopul^[18].

b) Funcţia preoţească şi liturgică. Laicii sunt chemaţi să se sfinţească şi să participe la opera de sfinţire a Bisericii. Toate lucrările, rugăciunile şi iniţiativele apostolice ale laicilor pot deveni "jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. 1Pt 2,5)... astfel, şi laicii, acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi"^[19]. Fiindcă acţiunile liturgice sunt acte ale lui Cristos şi ale Bisericii^[20], pregătirea şi celebrarea lor trebuie să fie comunitară.

Pe lângă ministerele instituite ale lectoratului şi acolitatului rezervate laicilor de sex masculin, orice creştin poate exercita numeroase oficii liturgice: lector pe o perioadă limitată în acţiunile liturgice; funcţiile de comentator, de cantor şi de psalmist; prezidarea rugăciunilor liturgice; administrarea Botezului; ministru extraordinar al Sfintei Împărtăşanii; asistent la cununia religioasă; pregătirea tinerilor la Căsătorie; pregătirea bolnavului pentru primirea sacramentelor; administrarea viaticului; prezidarea rugăciunilor la casa mortului, la cimitir şi chiar a ritului funebru; pregătirea catecumenilor la Botez şi chiar celebrarea Botezului; celebrarea sacramentaliilor şi a binecuvântărilor pentru soţi, copii, fii, logodnici, a unei femei înainte şi după naştere, bătrâni, bolnavi, cateheţi, persoane înainte de o călătorie, casă nouă, instrumente tehnice sau de muncă, animale, terenuri, masă, mulţumire pentru binefacerile primite, pentru diferite circumstanţe; celebrarea Liturgiei orelor; pregătirea copiilor şi asistarea lor în timpul celebrării euharistice şi a altor sacramente; prezidarea celebrărilor duminicale în absenţa preotului; diferite slujiri sau funcţii în timpul Sfintei Liturghii ca primirea credincioşilor în biserică, citirea Cuvântului lui Dumnezeu, rostirea unor rugăciuni, prezentarea ofertelor la altar, animarea cântărilor liturgice. Precizăm faptul că unele din aceste funcţii pot fi îndeplinite de către laici numai în caz de necesitate şi cu mandat sau permisiune expresă a Ordinariului locului sau a parohului.

c) Funcţia regească. Laicii sunt chemaţi să-l slujească "pe Cristos şi în alţii, să-i ducă pe fraţii lor cu umilinţă şi răbdare la Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni"^[21]. Prin membrii Bisericii, Cristos "va lumina din ce în ce mai mult întreaga societate umană cu lumina lui mântuitoare"^[22].

- Atenţia laicilor va trebui îndreptată în mod deosebit faţă de "cei din urmă". Aceştia "din urmă", în istorie, nu sunt întotdeauna aceiaşi, ci variază de la bolnavi, săraci, bătrâni, la cei drogaţi, fără casă, fără loc de muncă etc. Parohul trebuie să prezideze, să promoveze şi să coordoneze caritatea în comunitatea care îi este încredinţată în aşa fel încât toată parohia să devină comunitate de credinţă trăită în caritate. Există structuri de care nu se poate face abstracţie, şi anume: caritasul parohial, care trebuie să existe nu numai pentru cazurile de necesitate, ci ca un organism permanent de mărturie a credinţei prin caritate; voluntariatul, ca slujire gratuită şi permanentă.

-Laicii sunt chemaţi să animeze şi să perfecţioneze ordinea realităţilor temporale cu spiritul evanghelic şi astfel să dea mărturie despre Cristos,

să caute Împărăţia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. Ei trăiesc în mijlocul lumii, angrenaţi în toate îndatoririle şi activităţile din lume şi în condiţiile obişnuite ale vieţii familiale şi sociale din care le este ţesută existenţa. Acolo sunt chemaţi de Dumnezeu pentru ca, îndeplinindu-şi menirea proprie, călăuziţi de spiritul Evangheliei, să contribuie dinlăuntru, ca o plămadă, la sfinţirea lumii şi să-l arate astfel celorlalţi pe Cristos, mai ales prin mărturia vieţii lor, prin iradierea credinţei, speranţei şi iubirii lor. Ei sunt aşadar aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile temporale, în care sunt puternic implicaţi, în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos, să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului^[23].

Laicii trebuie să înveţe să fie Cristos în structurile normale ale societăţii acolo unde se află familiile lor, la locul lor de muncă, în cercul de prieteni şi de distracţie. Orice laic, oricine ar fi el, trebuie să fie sacramentul lui Cristos în lume, să se insereze în toate realităţile lumii pentru a fi un fel de ferment în toate sectoarele vieţii civile. De asemenea, laicii trebuie să înveţe să fie Biserică oriunde s-ar afla:

Credincioşii laici se află pe linia cea mai avansată a vieţii Bisericii: datorită lor Biserica este principiul vital al societăţii. De aceea ei trebuie mai presus de toate să aibă o conştiinţă mereu mai clară nu numai despre faptul că aparţin Bisericii, dar că sunt Biserică, mai concret comunitatea credincioşilor de pe pământ, sub conducerea unicului Cap, papa, şi a episcopilor în comuniune cu el. Ei sunt Biserică^[24].

Parohia are nevoie astăzi de laici pregătiţi şi angajaţi în orice sector: social, politic, administrativ, artistic, cultural etc. Porunca de a merge, de a învăţa şi de a da mărturie a dat-o Isus nu numai apostolilor, ci tuturor celor care cred într-însul (cf. Mt 28,18-20). Sectoare speciale de acţiune sunt: promovarea demnităţii persoanei; apărarea dreptului la viaţă; apărarea drepturilor familiei; angajarea pentru binele comun; implicarea în viaţa economică şi socială; evanghelizarea culturii omului; implicarea în mass-media etc.

- În calitate de consilieri ai preoţilor, laicii au un rol important în parohie.

În măsura ştiinţei, competenţei şi prestigiului de care se bucură, ei au dreptul, ba chiar uneori şi datoria, de a-şi spune părerea în cele ce privesc binele Bisericii. Aceasta se va face, dacă este cazul, prin instituţiile stabilite în acest scop de Biserică şi întotdeauna în spiritul adevărului, tăriei şi prudenţei, cu respect şi iubire faţă de aceia care, în virtutea misiunii lor sacre, îl reprezintă pe Cristos^[25].

Printre structurile consultative stabilite de Biserică, de mare importanţă sunt: Consiliul pastoral parohial şi Consiliul parohial pentru problemele economice^[26]. Membrii, numiţi după normele dreptului universal şi particular, trebuie să fie înzestraţi cu calităţi morale şi să îndeplinească condiţiile ecleziale; să aibă capacitate administrativă şi să fie conştienţi că misiunea lor principală nu este de a se îngriji de întreţinerea parohului, ci de administrarea bunurilor spirituale şi materiale necesare parohiei (biserici, structuri parohiale, ajutarea săracilor etc).

- Laicii, ca toţi credincioşii care sunt chemaţi de Dumnezeu la apostolat, au obligaţia generală şi dreptul de a se angaja, fie singuri, fie reuniţi în asociaţii, pentru ca vestea mântuirii să fie cunoscută şi primită de orice om în orice loc^[27].Niciodată în istoria Bisericii nu s-a verificat o aşa mare răspândire a mişcărilor şi asociaţiilor creştine:"putem vorbi despre un nou anotimp de asociere a credincioşilor laici"^[28], despre o adevărată manifestare a Rusaliilor laice. Gama lor acoperă toate modalităţile de prezenţă ale creştinului în istorie. Ele sunt considerate pe bună dreptate elementul cel mai dinamic al Bisericii de astăzi,"sunt de o varietate şi de o vivacitate specială"^[29]. Aspectele pozitiveale asociaţiilor creştine sunt multiple: o Biserică după modelul comunităţilor primare în care sunt puse în valoare mai ales fraternitatea şi prietenia, responsabilitatea solidară, entuziasmul, creativitatea evanghelică, liturgică şi apostolică; mai multă comuniune între credincioşi; un laicat mai ministerial; o Biserică mai dinamică datorită numeroaselor carisme. Unele mişcări creştine au chiar acest scop de a pune toată Biserica în mişcare. Pentru o evaluare justă a formelor asociative laice sunt necesare criterii clare şi precise numite criterii de eclezialitate.

După Papa Ioan Paul al II-lea, acestea sunt următoarele:primatul dat vocaţiei fiecărui creştin la sfinţenie; responsabilitatea de a mărturisi credinţa catolică; mărturia unei comuniuni solide şi conştiente cu papa şi cu episcopul Bisericii locale; conformitatea şi participarea la scopul apostolic al Bisericii; angajarea concretă în societatea umană în lumina doctrinei sociale a Bisericii^[30].

Verificarea acestor criterii se face după roadele concrete care însoţesc viaţa şi faptele acestor asociaţii creştine:

gustul reînnoit pentru rugăciune, contemplaţie, viaţa liturgică şi sacramentală; însufleţirea pentru înflorirea vocaţiilor la Căsătoria religioasă, la Preoţia ministerială, la viaţa consacrată; disponibilitatea de a participa la programele şi activităţile Bisericii atât pe plan local cât şi naţional şi internaţional; angajarea catehetică şi capacitatea pedagogică în formarea creştinilor; impulsul pentru o prezenţă creştină în diversele ambiente ale vieţii sociale; crearea şi animarea de opere caritative, culturale şi spirituale; spiritul de dezlipire şi sărăcie evanghelică pentru o caritate mai generoasă faţă de toţi; convertirea la viaţa creştină sau întoarcerea la comuniune a celor botezaţi care acum sunt "departe"^[31].

Toate aceste elemente trebuie să fie prezente în orice formă asociativă, dacă vrea să fie şi să rămână eclezială. Pluralismul asociativ este o mare bogăţie pentru Biserică în ziua de astăzi. Astfel, credincioşii pot face alegeri în conformitate cu impulsurile Duhului Sfânt care distribuie darurile sale pentru binele comun. Respectându-le autonomia legitimă, parohul trebuie să fie garantul integrităţii doctrinei şi a moralei asociaţiilor prezente în cadrul parohiei, să ofere mijloacele necesare şi utile pentru formarea creştină a membrilor şi să aibă grijă ca asociaţiile, în colaborare fraternă, să fie ferment de comuniune eclezială şi de operativitate misionară.

- Laicii care sunt consideraţi apţi, pot fi chemaţi să colaboreze în diferite oficii ecleziale şi alte misiuni. Conciliul afirmă că "laicii pot fi chemaţi, în diferite feluri, şi la o cooperare mai directă cu apostolatul ierarhiei (...) ei mai pot fi cooptaţi de ierarhie la exercitarea unor funcţii bisericeşti în scop spiritual"^[32]. După normele Dreptului canonic, laicii care se disting prin ştiinţă, prudenţă şi onestitate, sunt consideraţi apţi pentru anumite oficii bisericeşti şi alte misiuni apostolice, dintre care amintim: oficiul de cancelar în Curie, care înainte era rezervat numai preoţilor; oficiul de judecător; ministerele instituite ale lectoratului şi ale acolitatului; predicarea în biserici; administrarea Sfintei Euharistii etc^[33]. Reamintim că oferirea ministerelor instituite nu trebuie făcute doar cu simplul titlu suplinitor, adică din cauza lipsei de preoţi şi de diaconi, şi deci pentru a uşura parohul în îndeplinirea obligaţiilor liturgice şi pastorale, ci să fie o recunoaştere explicită a carismelor pe care Duhul Sfânt le dăruieşte Poporului lui Dumnezeu când vrea şi numai pentru folosul comun.

Pentru ca parohia să trăiască, să crească şi să-şi realizeze propria identitate şi misiune ca celulă vie a Bisericii particulare, trebuie să recunoască fiecăruia carisma şi vocaţia pe care o are. Numai aşa va putea fi realizată pe deplin noua ecleziologie conciliară şi postconciliară, ecleziologie care îi vede pe laicii de orice categorie socială ca protagonişti şi responsabili ai apostolatului Bisericii în orice sector al convieţuirii umane. Este de datoria parohiei de a se reorganiza din punct de vedere pastoral în lumina noii ecleziologii.

2.3.  Consiliul pastoral parohial şi Consiliul pentru problemele economice

a) Consiliul pastoral parohial. Între instrumentele utile pentru a favoriza coresponsabilitatea şi comuniunea forţelor active într-o Biserică locală se numără Consiliul pastoral. Codul de drept canonic afirmă că:

dacă, după aprecierea episcopului diecezan, fiind ascultată părerea Consiliului prezbiteral, se consideră că este oportun, în fiecare parohie să fie constituit un consiliu pastoral, care este condus de paroh şi în care credincioşii, împreună cu cei care participă în virtutea oficiului la grija pastorală a parohiei, să-şi aducă aportul la creşterea activităţii pastorale^[34].

Se ştie foarte bine că pastoraţia comportă un raport foarte strâns între proiect, funcţii şi lucrătorii pastorali. Pentru că orice proiect are nevoie de persoane pregătite şi dispuse să-l realizeze, este necesar ca în fiecare parohie să existe un grup de laici responsabili, care să coordoneze şi să promoveze proiectul pastoral, în colaborare şi în comuniune cu preoţii şi persoanele consacrate. Verificarea periodică, la care trebuie să participe toţi membrii Consiliului, nu are alt scop decât a analiza realizarea concretă a proiectului. Însă eficacitatea sa depinde mai presus de toate de persoanele care trebuie să realizeze proiectul. De aceea, este necesar ca fiecare comunitate parohială să aleagă şi să numească lucrători pastorali calificaţi în diferitele sectoare ale evanghelizării şi ale catehezei, ale liturgiei, ale slujirii şi ale carităţii, care să colaboreze astfel la înflorirea vitalităţii sale apostolice şi spirituale. Este constatat faptul că în comunităţile parohiale în care au luat fiinţă asemenea consilii pastorale şi se depun eforturi din partea tuturor pentru buna lor funcţionare, ele se dovedesc foarte utile pentru creşterea coresponsabilităţii şi a misionarismului în comunitatea locală.

Deşi înfiinţarea acestui Consiliu nu este obligatorie, ci numai facultativă, deşi are caracter doar consultativ totuşi el este necesar şi trebuie să ocupe un loc important printre organismele de participare şi responsabilitate pastorală. El este actualizarea practică a unor principii conciliare importante: principiul parităţii substanţiale a tuturor creştinilor,principiul carismatic, adică adevărul că toţi creştinii sunt dotaţi cu daruri care contribuie la edificarea comunităţii,principiul coresponsabilităţii în misiunea apostolică^[35].Consiliul pastoral parohial reprezintă întreaga comunitate parohială unită în varietatea carismelor şi a ministerelor, reprezintă imaginea fraternităţii şi a comuniunii întregii comunităţi a credincioşilor, este expresia şi manifestarea coresponsabilităţii tuturor credincioşilor parohiei în căutarea a ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt sugerează într-un anumit timp şi loc Bisericii, în edificarea şi conducerea comunităţii creştine.

Înfiinţarea unui Consiliu pastoral parohial nu este un lucru uşor. Este nevoie mai întâi de o schimbare a modului de a concepe viaţa parohială. Este necesar să se recupereze valoarea participării la viaţa parohială prin această funcţie de consilier pentru a discerne împreună priorităţile apostolice şi metodele pastorale necesare pentru a-l sluji cât mai bine pe Cristos. Cu ajutorul Consiliului pastoral vor fi depăşite cu mai multă uşurinţă multe din dificultăţileinerente pastoralei parohiale. Funcţionarea eficientă a Consiliului va depinde foarte mult de paroh care este de fapt în fruntea Consiliului. Este obligaţia lui de a-i asculta pe toţi şi de a-şi însuşi în mod responsabil acele decizii care vor fi considerate mai conforme cu finalitatea pastorală a comunităţii parohiale. Mai mult decât Consiliul parohului este Consiliul parohiei, pe care o reprezintăîn diversitatea sa şi pe care trebuie să o slujească. Totuşi, în cadrul Consiliului pastoral, parohul este cel care ia deciziile pastorale, deşi nu este singurul care le elaborează. Cu alte cuvinte, când o comunitate eclezială ţine un Consiliu, deciziile sale sunt elaborate de toţi, însă nu sunt luate de toţi, ci numai de autoritatea pastorală^[36].

Consiliul este format din preoţi, călugări şi laici care reprezintă întreg Poporul lui Dumnezeu,creştini din diferite medii sociale, culturale şi profesionale, numărul membrilor variind în funcţie de mărimea parohiei (20-70). Este clar că acest Consiliu nu înseamnă un pericol şi o piedică pentru diferitele realităţi asociative prezente şi active în parohie, dimpotrivă el le pune în valoare şi le coordonează în activitatea lor. Este recomandat chiar ca şi din aceste asociaţii să fie aleşi membri în Consiliul pastoralşi să participe astfel mai intens la viaţa Bisericii locale.

Competenţa Consiliului pastoral, per se,se extinde la toată viaţa pastorală a parohiei. El tratează despre activităţile şi iniţiativele pastorale parohiale, le studiază, face proiecte şi le verifică în concretizarea lor. În calitate de organism eclezial de participare este necesar ca membrii Consiliului să fie activi în Biserica locală, să se angajeze deplin în funcţia lor de consilieri, să fie ascultaţi şi apreciaţi pentru colaborarea lor, chiar dacă părerea lor are numai o valoare consultativă. Consiliul pastoral reprezintă întreaga comunitate parohială în unitatea credinţei, în bogăţia carismelor şi în varietatea slujirilor; înseamnă comuniunea parohului cu întregul Popor al lui Dumnezeu şi invers; facilitează şi garanteazăresponsabilitatea tuturor membrilor parohiei la viaţa Bisericii şi la misiunea sa în lume.

Precizăm că prin Consiliul pastoral parohial nu se intenţionează construirea unei noi Biserici diferită de aceea întemeiată de Cristos însuşi, nu se urmăreşte aşa-zisa "democratizare" a Bisericii şi respingerea ierarhiei sale. Consiliul pastoral este o propunere pastorală serioasă, constructivă, pentru a da mai multă viaţă actualelor parohii, ajutându-le, prin aportul efectiv allaicilor, să iasă dintr-o inerţie progresivă. În acest fel, christifideles laici devin în mod concret subiecţi responsabili ai misiunii Bisericii, pentru ca fiecare comunitate creştină să fie loc de mântuire şi de sfinţire pentru membrii săi şi semn al prezenţei lui Cristos, Mântuitorul lumii.

b) Consiliul pentru problemele economice. Codul de drept canonic prescrie ca în orice parohie să fie înfiinţat Consiliul pentru problemele economice care să-l ajute pe paroh în administrarea bunurilor parohiei^[37]. Spre deosebire de Consiliul pastoral parohial, care este facultativ, Consiliul pentru problemele economice este obligatoriu pentru toate parohiile prin lege universală. Consiliul este compus din credincioşi şi funcţionează sub conducerea parohului care reprezintă parohia în toate problemele juridice^[38]. Normele date de episcop reglementează compoziţia, competenţele şi funcţionarea Consiliului. Acesta trebuie să fie compus din cel puţin trei persoane, inclusiv parohul, care îl conduce.

Consiliul pentru problemele economice este un organism de participare a credincioşilor la gestionarea economică a parohiei. El corespunde învăţăturii conciliare care afirmă că în ceea ce priveşte"bunurile bisericeşti propriu-zise, preoţii le vor administra după natura acestora, conform legilor bisericeşti, pe cât se poate cu ajutorul unor laici competenţi, şi le vor folosi întotdeauna în acele scopuri în vederea cărora îi este îngăduit Bisericii să posede bunuri vremelnice"^[39]. El este aşadar instrumentul prin care comunitatea parohială îşi exprimă participarea sa prin grija pastorală faţă de bunurile şi activităţile parohiale. De aceea, participarea şi coresponsabilitatea trebuie să fie valori care să funcţioneze din plin şi prin acest Consiliu. Criteriile şi garanţiile unei administrări cu adevărat ecleziale pot fi rezumate astfel: competenţa membrilor Consiliului, transparenţă în gestiune, "eclezialitate" în stil şi metodă, implicare constantă a întregii comunităţi.

Obligaţia principală a Consiliului este de a colabora la opera administrativă a parohului, obligaţie care poate fi rezumată la următoarele aspecte: a întocmi un inventar al bunurilor parohiale; a face bilanţul parohiei; a stabili bugetul; a ajuta parohul cu sfaturi în cazuri de angajare financiară majoră şi în decizii referitoare la opere de administrare extraordinară; a studia modalităţile şi a promova iniţiativele pentru a sensibiliza parohia la datoria de a contribui la necesităţile economice atât ale sale, cât şi ale Bisericii întregi.

Ca şi la Consiliul pastoral parohial, funcţia Consiliului pentru problemele economice este consultativă şi nu deliberativă, decizia finală revenind parohului. Membrii Consiliului nu sunt propriu-zis administratorii sau gestionarii bunurilor financiare ale parohiei. Ei vin doar în ajutorul parohului prin competenţa şi disponibilitatea lor. Aceasta nu înseamnă că importanţa şi rolul Consiliului sunt mai puţin evidente. Prin el se exprimă colaborarea responsabilă a credincioşilor la gestionarea administrativă a bunurilor parohiale. Pe de altă parte, mai subliniem faptul că rolul Consiliului pentru problemele economice nu este de a controla activitatea parohului, ci de a contribui la o gestionare administrativă şi financiară eficientă şi corectă a vieţii parohiei.

Destinaţia pastorală a bunurilor parohiei cere ca acest Consiliu pentru problemele economice să aibă raporturi strânse cu Consiliul pastoral parohial. Anumite decizii economice care influenţează în mod special programul şi activitatea pastorală vor fi luate numai după consultaţii prealabile cu Consiliul pastoral parohial, pentru a evita ca gestionarea economică a parohiei să fie făcută numai după criterii economice. Este de recomandat chiar ca însuşi Consiliul pastoral să indice anumite criterii generale şi priorităţi, şi să poată exprima diferite păreri asupra bilanţului şi bugetului economic parohial, însă fără imixtiuni exagerate şi dăunătoare.

2.4.  Obligaţia tuturor la apostolatul carităţii

În conformitate cu doctrina conciliară, obligaţia pastorală a carităţii revine fiecărui creştin care trebuie"să iubească întregul Trup mistic al lui Cristos, mai ales mădularele sărace şi suferinde şi pe acelea care îndură prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5,10)"^[40]. Fiecare creştin trebuie să ştie că dacă vrea"să intre în împărăţie" trebuie"să vândă ceea ce are şi să dea săracilor" (Mc 10,21-23), să înveţe din sărăcia lui Isus (cf. Mt 8,20) şi din atenţia lui faţă de cei săraci (cf. Mc 12,41-43), să-şi amintească de judecata finală la care Isus îi va recunoaşte pe aleşii săi după ceea ce vor fi făcut pentru săraci (cf. Mt 25,31-46). De aceea, creştinul adevărat nu poate rămâne închis în mod egoist în cercul propriei familii şi al prietenilor pentru interese şi avantaje spirituale şi materiale, ci trebuie să fie capabil să se dăruiască slujirii celor marginalizaţi şi săraci, trebuie să restituie în dar ceea ce, de fapt, în dar a primit de la Dumnezeu (cf. Mt 10,8). Cuvintele lui Isus din minunata parabolă a samariteanului milostiv"mergi şi fă şi tu la fel" (Lc 10,37) sunt valabile şi astăzi pentru fiecare creştin care este trimis în lume ca apostol al carităţii, pentru a deveni "aproapele" celuilalt, mai ales al celui din "urmă", al celui "mic", defavorizat, marginalizat, umilit, nedreptăţit, suferind şi sărac.

Caritatea este esenţa vieţii creştine, educă la credinţă şi speranţă, celebrează iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi invers. De aceea, într-o comunitate creştină toţi membrii trebuie să fie apostoli ai carităţii, totul trebuie să fie gândit şi realizat sub semnul carităţii, pentru a purta prin cuvinte şi prin fapte tuturor oamenilor, mai ales celor nevoiaşi, Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos prin intermediul Bisericii. Numai aşa se va reuşi ca"neamul omenesc să devină familia lui Dumnezeu, în care plinătatea legii să fie iubirea"^[41].

Multe şi variate sunt formele prin care poate fi exprimată caritatea. În primul rând, sunt faptele de milostenie atât de cunoscute şi de practicate în istoria Bisericii. Tradiţia înţeleaptă a Bisericii a indicat pe lângă faptele de milostenie trupească şi pe cele de milostenie sufletească. Ele au ca obiectiv demnitatea omului, ca el să fie pe deplin el însuşi. Prin faptele de milostenie pedagogia Bisericii vrea să educe comunitatea creştină şi pe fiecare creştin în parte la un stil de viaţă creştină matură, sensibilă la nevoile celor din jur.

Desigur că astăzi, datorită transformărilor sociale, economice, culturale au apărut probleme noi, "noi săraci", marginalizaţi: drogaţi, handicapaţi, emigraţi, copii abandonaţi, copii ai străzii, analfabeţi, bolnavi de SIDA, mulţi oameni fără venituri suficiente pentru a-şi întreţine familia, fără loc de muncă, fără locuinţă, bătrâni şi bolnavi fără pensii suficiente, discriminări sociale şi culturale, violenţe de tot felul etc. Pentru toate aceste probleme noi sunt necesare forme adecvate de solidaritate, de intervenţii şi de acţiuni caritabile concrete.

În trecut, multe ordine, congregaţii, asociaţii religioase sau laice au fost întemeiate în raport cu necesităţile vaste ale societăţii, încercându-se în acelaşi timp descoperirea şi înlocuirea sistemelor defectuoase ale societăţii care duceau la situaţii de "sărăcie". Actualmente, se fac multe reforme sociale pentru asigurarea serviciilor sociale în conformitate cu necesităţile existente. Cu toate acestea, chiar şi în ţările industrializate se constată existenţa multor categorii de săraci adevăraţi, ceea ce ne arată că mai sunt mulţi paşi de făcut în ameliorarea situaţiei acestor categorii de oameni.

Biserica îi invită pe credincioşii laici să susţină"operele de caritate şi iniţiativele de asistenţă socială private sau publice, chiar internaţionale, care aduc un ajutor eficace oamenilor şi popoarelor aflate în nevoie, şi să coopereze în aceasta cu toţi oamenii de bunăvoinţă"^[42]. Biserica nu vrea să înlocuiască instituţiile civile caritabile, ci doar să coopereze cu ele. Însă ea nu poate renunţa la dreptul de a avea propriile instituţii caritative-asistenţiale^[43]. Conştientă de vocaţia şi de misiunea ei caritativă, Biserica nu poate rămâne indiferentă şi să lase numai în seama Statului soluţionarea tuturor dificultăţilor cu care se confruntă societatea contemporană. Papa Ioan Paul al II-lea afirmă clar această obligaţie:"caritatea devine şi mai necesară când instituţiile şi iniţiativele publice, devenind complexe în organizarea lor şi pretinzând să administreze fiecare spaţiu disponibil, sfârşesc prin a fi ruinate de funcţionarism impersonal, de birocraţie exagerată, de interese particulare meschine"^[44].

Parohia, Biserica locală, în calitate de subiect activ şi responsabil al carităţii, este spaţiul unde Biserica universală se face "eveniment" şi unde se face credibilă în special prin atenţia privilegiată faţă de cei săraci şi marginalizaţi. Îndeplinirea acestei misiuni recere raporturi noi între responsabilii ecleziali ai carităţii, care lucrează pentru sănătate, instruire, asistenţă etc. Toţi aceştia, fie preoţi, fie călugări, fie laici din diferite instituţii caritabile, dintre care cea mai cunoscută este Caritasul parohial, sunt chemaţi să adapteze programele şi intervenţiile lor la necesităţile Bisericii locale şi să contribuie la creşterea în caritate a întregii comunităţi creştine. Caritatea lor nu trebuie să se rezume numai la nişte intervenţii sub formă de pomană, oferte din lucrurile superflue, ci trebuie să cuprindă acţiuni, programe sigure care să conducă la promovarea dreptăţii şi a demnităţii persoanei umane.

O formă de caritate care se răspândeşte tot mai mult este voluntariatul creştin exprimat prin diferite servicii voluntare şi gratuite aduse diferitelor categorii sociale: copii, bătrâni, bolnavi, handicapaţi, persoane singure etc. Aceste servicii se fac în spitale, şcoli, instituţii, oriunde este sărăcie şi suferinţă şi este nevoie de un ajutor competent, făcut cu disponibilitate şi caritate creştină. Voluntariatul este individual, când cineva ajută particular pe cei care au nevoie: de exemplu un medic îşi oferă câteva ore pe săptămână serviciile sale pentru consultarea bolnavilor săraci. Există şi voluntariatul organizat când mai multe persoane, după un plan stabilit, desfăşoară acţiuni caritabile. Acest voluntariat organizat este preferat pentru că se garantează astfel o mai bună continuitate a serviciilor oferite, facilitează asistenţa tehnică a serviciilor, asigură formarea permanentă a voluntarilor şi poate fi supus verificării serviciilor oferite.

O astfel de caritate practicată nu numai individual, ci şi organizat în grupuri sau comunităţi este întotdeauna de mare folos pentru rezolvarea situaţiilor dificile în care se află mulţi dintre fraţii noştri. În Biserică răsar şi se răspândesc mereu noi societăţi organizate, diferite forme de voluntariat care se exprimă printr-o multitudine de servicii şi opere caritabile^[45]. Misiunea Caritas, Acţiunea Catolică, Serviciul de Ajutor Maltez, Mişcarea Scout şi alte instituţii şi opere de caritate care activează în Biserica noastră locală"dau mărturie lui Cristos în mod deosebit prin faptele de milostenie şi caritate"^[46]. Într-un mod deosebit Caritasul diecezan şi cel parohial au misiunea de a educa şi de a forma conştiinţe mai vii şi mai prompte la caritate; de a atrage atenţia asupra sărăciei existente în teritoriu, analizând cauzele şi oferind răspunsuri concrete; de a promova şi de a susţine voluntariatul individual, familial sau de grup; de a cointeresa instituţiile publice pentru a lua măsuri în favoarea celor săraci şi marginalizaţi ai societăţii; de a-i sensibiliza pe creştini la trăirea momentelor speciale favorabile pentru practicarea carităţii: Advent - timp de fraternitate, Postul Mare - timp de caritate, Duminica - zi de caritate, Ziua carităţii etc.

2.5.  Pentru o fizionomie nouă a parohiei

Tema rolului laicilor în parohie este de mare actualitate pentru teologi şi pentru responsabilii pastorali, pentru că viaţa Bisericii este în mod practic concentrată în fiecare din atâtea comunităţi parohiale. Se poate afirma că o reînnoire a realităţii şi a idealului parohiei constituie o reînnoire a întregii Biserici. Dacă parohia este vie, atunci şi Biserica este vie. Autenticitatea vieţii creştine se decide pe baza solidităţii pastoralei credincioşilor care îşi are în parohie locul său privilegiat.

Parohia oferă un exemplu strălucit de apostolat comunitar, căci ea adună laolaltă diversitatea umană care face parte din ea şi o implantează în universalitatea Bisericii. Laicii să se obişnuiască, aşadar, să lucreze în parohie, în strânsă legătură cu preoţii lor, să prezinte comunităţii Bisericii problemele proprii şi ale lumii, precum şi întrebările cu privire la mântuirea oamenilor^[47].

Un punct important este necesitatea colaborării strânse, personale a tuturor componenţilor parohiei cu propriul păstor. În mod special trebuie încurajate şi stimulate toate forţele vii - persoane consacrate şi laici - pentru acele slujiri care nu necesită funcţia Preoţiei ministeriale. Este un mijloc eficient pentru îngrijirea pastorală a tuturor creştinilor, pentru pătrunderea misionară în ambientul celor indiferenţi şi îndepărtaţi de credinţă. Laicii nu sunt numai destinatarii ministerului pastoral, dar trebuie să devină şi ei lucrători activi prin însăşi vocaţia lor de laici în virtutea preoţiei comune.

Un fenomen actual, amplu, interesant şi vital este cel al grupărilor şi asociaţiilor creştine, cu atâtea aspecte pozitive dar şi cu unele pericole, dintre care cel mai mare este tendinţa de a se despărţi de Biserica instituţională. Este obligaţia preoţilor de a le asista şi de a le ţine în comuniune cu Biserica. Ele nu sunt o alternativă a comunităţii parohiale, ci au datoria de a sluji în parohie şi în Biserica particulară. Pe de altă parte este necesar ca parohia să fie o comunitate deschisă, de iradiere religioasă şi de apostolat, de colaborare cu celelalte parohii, de comuniune sacerdotală şi creştină, de comuniune cu episcopul, comuniune care este condiţia fundamentală a unităţii întregului Popor al lui Dumnezeu.

Parohia are nevoie de o relansare puternică, de o profundă reînnoire, de o nouă cunoaştere de sine, de o readaptare structurală şi funcţională. Este necesar de a acţiona în aşa fel încât parohia să fie o adevărată comunitate creştină, să realizeze şi să fie o imagine veridică a Bisericii, să fie o prezenţă vie a lui Cristos între oameni, în sat, în cartier, în societate, în lume. Este necesar de a face să crească maturitatea în credinţă şi spiritul de participare. Într-o societate în pericol de descreştinare este nevoie de creştini autentici. O credinţă personală este matură atunci când pătrunde şi implică toată persoana şi nu numai un anumit aspect al vieţii sale; când motivaţiile sunt bazate pe Dumnezeu şi nu sunt numai nişte motivaţii periferice ca: sentimentul, tradiţia, nevoia etc; când produce o comportare morală coerentă, când pătrunde celelalte valori ale vieţii şi conduce la slujire.

Cu toate că în multe parohii se desfăşoară o activitate pastorală intensă şi eficientă totuşi în unele parohii este necesară şi urgentă trecerea de la o parohie "anemică" prin slăbiciunea şi sărăcia forţelor care încă o susţin, la o parohie vie şi activă, prezentă pretutindeni în căutarea celor "îndepărtaţi". Pentru aceasta, este nevoie de a-i trezi la realitate, de a-i pregăti şi de a-i responsabiliza pe toţi: preoţi, persoane consacrate şi laici, pentru ca tot Poporul lui Dumnezeu să evanghelizeze comunitatea oamenilor. Acesta este şi apelul Papei Ioan Paul al II-lea în unul din ultimele sale documente unde învaţă că

Este necesar ca Biserica mileniului al treilea să-i stimuleze pe toţi cei botezaţi şi miruiţi să conştientizeze propria responsabilitate activă în viaţa eclezială. Alături de ministerul sacerdotal, alte ministere, instituite sau recunoscute, pot să înflorească în avantajul întregii comunităţi, susţinând-o în multiplele sale nevoi: de la cateheză la animarea liturgică, de la educarea tinerilor la cele mai variate expresii ale carităţii^[48].

Cu deosebită satisfacţie constatăm că în Biserica noastră locală avem multe comunităţi parohiale foarte bune, comunităţi de credinţă în caritate, comunităţi în care creştinii descoperă gustul şi bucuria de a trăi şi de a fi activi în parohie. De aceea, în concluzie, ne exprimăm şi noi sentimentele de gratitudine asemenea apostolului Paul care, scriind comunităţii creştinilor din Tesalonic, se simţea obligat să mulţumească lui Dumnezeu:

Fraţilor, suntem datori să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru voi mereu; şi este pe drept, căci credinţa voastră creşte tot mai mult, iar dragostea fiecăruia dintre voi faţă de ceilalţi se dezvoltă. De aceea ne mândrim cu voi la Bisericile lui Dumnezeu, cu statornicia voastră şi credinţa în toate prigoanele şi suferinţele ce le înduraţi (2Tes 1,3-4).

Note