OMUL

SPIRITUALITATEA LAICILOR

P.S. Petru Gherghel,
Episcop de Iaşi

"Agnosce,o christiane dignitatem tuam!"
(Sfântul Leon cel Mare)

Laicii încotro?

În timpul vizitei sale în România, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea le spunea episcopilor:

O grijă deosebită trebuie acordată promovării laicilor, care este o urgenţă a întregii Biserici, dar, în mod particular, pentru ţările ieşite din experienţa comunismului. Este vorba de a-i ajuta să devină conştienţi de vocaţia lor specifică, adică "să caute împărăţia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu" (LG 31). Evident, există spaţii ample de slujire ce le sunt deschise şi în interiorul comunităţii creştine, însă este sarcina de neînlocuit a laicilor de a face prezentă Evanghelia în acele domenii ale vieţii sociale, economice şi politice, unde în mod normal clerul nu ajunge să acţioneze. Pentru această importantă misiune ei au nevoie de sprijinul întregii comunităţi. Sunt chemate să desfăşoare un rol semnificativ şi asociaţiile de laici, aprobate de episcopi şi acţionând într-un climat de respect reciproc şi de colaborare cu păstorii^[1].

Este un adevăr bine cunoscut că toţi membrii Bisericii trebuie să tindă la sfinţenie şi că toţi, indiferent din ce categorie fac parte, sunt chemaţi să manifeste în ei şi în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu şi să contribuie astfel la sfinţirea şi consacrarea oamenilor, nu numai a creştinilor, ci mai mult, chiar şi a necreştinilor (cf. LG 39-42). Este o datorie nobilă şi, în acelaşi timp, o misiune angajantă, este urmarea fidelă a aceluia care a venit ca toţi să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug (cf. In 10,10), care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer (cf. Credo).

Nimeni, aşadar, nu se poate exclude de la acest mandat şi de la această vocaţie; nimeni nu poate şi nu trebuie să se retragă de la acest apel divin: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este" (Mt 5,48).

1. Identitatea laicului

Deşi despre acest lucru se va mai trata în alte conferinţe şi intervenţii, este bine totuşi să ne punem câteva întrebări:

Cine este laicul?

Care este locul său în Biserică?

Ce sens şi ce rol are aportul său la construirea unei lumi mai bune şi realizarea şi desăvârşirea împărăţiei lui Dumnezeu?

Conciliul al II-lea din Vatican a clarificat şi a răspuns la aceste întrebări bazându-se pe învăţătura Sfintei Scripturi, a tradiţiei creştine îndelungate şi, desigur, pe ultimele studii şi cercetări întreprinse în ultimii ani.

Laicul nu mai este definit în mod negativ ca şi unul care nu e cleric sau religios, călugăr. Laicul nu mai este pus în legătură cu clericul atunci când este definit aşa cum o făceau lexicoanele de odinioară sau cum o exprimă un cercetător, Wetzer, în Kirchenlexicon din 1981, care la cuvântul laic scria: vezi "cleric" (Laie, siehe "Clerus").

Semnificaţia şi înţelesul laicului s-a cristalizat şi s-a raportat la sensul profund al Bisericii prin participarea efectivă şi progresivă a laicului la misiunea ei. Conştiinţa laicului ca şi membru viu al Bisericii s-a mărit şi s-a întărit progresiv până în zilele noastre, astfel încât nu se poate concepe astăzi dimensiunea reală a poporului lui Dumnezeu fără prezenţa şi aportul laicilor.

Preluând învăţătura Conciliului al II-ea din Vatican şi ţinând cont de contribuţia episcopilor la sinodul din 1987, Sfântul Părinte prezintă în îndemnul apostolic Christifideles laici o bogată şi profundă lecţie asupra definiţiei laicilor, asupra misiunii lor în misterul vieţii Bisericii şi a trasat liniile coordonatoare ale spiritualităţii laicilor ca şi o contribuţie fundamentală la împlinirea vocaţiei lor şi la sfinţirea lumii.

Documentul, care sperăm să ajungă în mâinile tuturor în variantă românească prin contribuţia editurii şi a tipografiei "Presa Bună" din Iaşi, poate fi definit ca şi o Carta magna a laicilor. Laicii nu sunt nicidecum un material ce trebuie prelucrat de către miniştrii sacri sau arătat ca ceva străin de către alţii ce aparţin altor stări de viaţă (cea consacrată), ca persoane de categoria a treia, ci ei fac parte cu adevărat din poporul lui Dumnezeu, chemaţi printr-o vocaţie specială, să participe la sfinţirea lumii, bucurându-se prin Botez şi Mir de demnitatea sacerdotală, profetică şi regală a lui Cristos.

Laicii, prezentaţi de Sfântul Părinte ca şi lucrători trimişi în via sa de Stăpânul Viticultor din parabola evanghelică (Mt 20,1-16), au demnitatea, menirea şi chemarea să contribuie la binele viei, adică în interpretarea exegeţilor, şi, aici, a Sfântului Părinte, la binele şi viaţa întregului popor al lui Dumnezeu, al Bisericii şi al societăţii. Imaginea viei, a viţei şi a mlădiţelor este cheia de boltă a explicaţiei demnităţii laicilor, a tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Mlădiţele nu sunt numai clericii, călugării şi călugăriţele, sufletele consacrate, ci sunt toţi cei botezaţi, căci toţi se bucură să primească aceeaşi sevă şi să fie uniţi cu aceeaşi viţă (butuc), mai bine zis cu trunchiul comun, Isus Cristos.

Evanghelistul Ioan ne invită să coborâm în profunzime şi ne introduce să descoperim misterul viei; ea este simbolul şi figura nu numai a poporului lui Dumnezeu, dar şi a lui Isus însuşi. El este butucul, iar noi discipolii săi suntem mlădiţele; El este "viţa cea adevărată" în care sunt inserate în mod vital mlădiţele (cf. In 15,1ş.u.). Prin urmare, Biserica însăşi este via. Este via evanghelică. Este mister pentru că iubirea şi viaţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt sunt darul absolut gratuit oferit acelora care sunt născuţi din apă şi duh (cf. In 3,5), chemaţi să trăiască comuniunea însăşi a lui Dumnezeu, să o manifeste şi să o comunice în istorie, împlinind astfel misiunea de a contribui la sfinţirea lumii^[2].

Aşadar, identitatea creştinilor laici, demnitatea lor originală se află în cadrul misterului Bisericii ca şi mister de comuniune, şi numai în cadrul acestei demnităţi se poate defini vocaţia şi misiunea lor.

Şi tot în cadrul acestei identităţi se află şi fundamentul spiritualităţii lor.

2. Misiunea şi vocaţia laicilor

Când vorbim despre această spiritualitate trebuie să avem clară o noţiune şi, anume, este vorba despre laicii botezaţi, care au aderat prin acest sacrament la misiunea lui Cristos, preot, profet şi rege.

Spiritualitatea laicului nu este o noţiune abstractă. Este o realitate dependentă de condiţia creştinului care trăieşte în această lume unde este chemat de Dumnezeu să-şi desfăşoare activitatea şi să-şi împlinească misiunea.

Spiritualitatea laicului este, desigur, legată de diferitele condiţii în care se află: chemarea salvifică care-i vine de la Dumnezeu în Cristos, în Biserică şi în raportul său cu ceilalţi, cu societatea şi cu lumea. Laicul este chemat să întrupeze viaţa sa creştină în existenţa zilnică şi în ambientul social care îi oferă speranţe şi tensiuni (uneori apăsătoare) ce provin de la ceilalţi oameni şi de la societatea însăşi. Este o urmare a lui Cristos trăită în viaţa de zi cu zi a omului, în munca sa, în datoria de a se implica în dimensiunea socială, culturală, politică etc., pentru a realiza împreună cu ceilalţi o lume mai bună şi mai dreaptă.

Este ştiut că laicii creştini sunt cu adevărat cetăţeni ai acestei lumi şi membri ai Bisericii şi, ca atare, ei sunt chemaţi să fie fideli faţă de oamenii acestei lumi şi, în acelaşi timp, ascultători faţă de Cristos, "acelaşi ieri, azi şi întotdeauna" (Evr 13,8). Iar dacă Dumnezeu se adresează oamenilor angajaţi în realităţile culturale în care trăiesc, în situaţiile şi experienţele specifice umane, atunci laicii sunt ţinuţi să respecte fidelitatea faţă de aceste valori şi să le trăiască în lumina credinţei şi în comuniunea eclezială.

Ca şi cetăţeni ai acestei lumi, cum afirmă Karl Rahner, laicii sunt acei oameni a căror existenţă şi ale căror responsabilităţi sunt determinate de inserarea lor prin naştere în realitatea vieţii şi a condiţiei acestei lumi. "Laicul se naşte în lume mai înainte de a se naşte în creştinism"^[3]. Caracterul său "lumesc" rămâne neschimbat şi este presupus şi preluat de Botez în aşa fel încât lumea este şi rămâne mereu locul unde laicul trebuie să-şi trăiască dimensiunea sa creştină.

Laicii, aşadar, prin faptul că sunt creştini, iau asupra lor cu un nou titlu responsabilitatea vieţii oamenilor din timpul lor şi structurile societăţii. Ei trăiesc astfel experienţa vieţii cu toate schimbările şi transformările societăţii, se bucură de progresul şi bucuriile speranţei dar şi de încercările şi pericolele care le ameninţă credinţa şi planurile lor. În documentul conciliar Gaudium et spes, aceste bucurii şi speranţe precum şi grijile şi preocupările sunt descrise cu o magistrală claritate (cf. GS 4).

Ca şi membri ai Bisericii, laicii, după afirmaţiile Conciliului al II-lea din Vatican, simt că nu trebuie să rămână la marginea Bisericii, ca simpli spectatori ai vieţii ecleziale, ci trebuie să ia parte activă şi determinantă la misiunea ei de a arăta lumii care sunt adevăratele valori şi cum trebuie înţelese şi trăite ele - fraternitatea, solidaritatea umană, dreptatea, iubirea, pacea, comuniunea etc.

Spiritualitatea laicilor, ca spiritualitate eclezială, ţine cont de misiunea Bisericii şi se desăvârşeşte în lumina dinamismului ei, luând parte la viaţa şi preocuparea oamenilor, la drumul lor de împlinire şi de desăvârşire. Spiritualitatea laicilor nu trebuie nicidecum să se separe de cea a clericilor şi a persoanelor consacrate, ci trebuie să se coreleze şi să se desăvârşească într-o dependenţă benefică, bine ştiind că toţi membrii Bisericii au un singur izvor şi un singur mijloc de sfinţire: Cuvântul veşnic întrupat. Ea constituie o cale bine fundamentată şi sigură pentru împlinirea adevăratei demnităţi a omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, prin identificarea cu Cristos, capul Bisericii şi al poporului răscumpărat de el.

3. Fundamentul spiritualităţii laicilor

Laicii, definiţi de Conciliu ca fiind toţi credincioşi care sunt încorporaţi în Cristos prin Botez şi constituiţi astfel popor al lui Dumnezeu, participă în modul lor propriu la funcţia preoţească, profetică şi împărătească a lui Cristos, îşi află izvorul şi alimentarea spiritualităţii lor tocmai în acest adevăr al comuniunii cu însuşi Capul Trupului mistic din care fac parte şi pe care trebuie să-l comunice celorlalţi membri.

Această unire cu Cristos şi această participare la viaţa şi demnitatea pe care el o conferă tuturor celor botezaţi constituie fundamentul şi generatorul întregii lor vocaţii şi spiritualităţi.

a) Laicii se bucură de demnitatea preoţiei comune, aşa cum notează Conciliul al II-lea din Vatican (LG 10; 34) şi se explică astfel. Cristos este Marele Preot; Biserica întreagă e sacerdotală; deci orice botezat este preot, iar dintre aceştia unii sunt aleşi, consacraţi şi sfinţiţi ca preoţi-miniştri, hirotoniţi.

Participarea la demnitatea preoţească a lui Cristos conferă vieţii laicilor un caracter particular, fiind astfel chemaţi şi obligaţi să facă din întreaga lor trăire un cult spiritual, transformând toate, însăşi viaţa lor, munca, rugăciunea, lupta lor pentru dreptate, într-o jertfă spirituală plăcută şi primită de Dumnezeu prin mijlocirea lui Isus Cristos. Descoperim această demnitate şi vocaţie în prima scrisoare a sfântului apostol Petru: "Zidiţi-vă voi înşivă ca pietre vii ale casei spirituale, să deveniţi o preoţime sfântă şi să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1Pt 2,5). Acest cult spiritual ajunge la cel mai înalt punct atunci când laicii unesc oferta vieţii lor cu cea a lui Cristos prin slujirea preoţilor consacraţi la celebrarea Sfintei Euharistii. Preoţia comună a laicilor se exprimă şi prin lucrarea lor de mediatori între Cristos Mântuitorul şi oameni, între El şi lume, atunci când ei proclamă lucrările minunate ale lui Dumnezeu care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină.

Pentru a înţelege mai mult şi mai bine acest adevăr, izvor autentic de spiritualitate pentru laici, este bine să parcurgem cu atenţie întreaga Scrisoare întâi a sfântului Petru, dar, mai ales, capitolul 2. Vom descoperi încă de la început marele adevăr al participării la preoţia lui Cristos, prin care viaţa celui credincios devine sacră şi se transformă pentru lume într-un izvor autentic de sfinţire.

b) Laicii se bucură să participe, apoi, la misiunea profetică a lui Cristos prin care ei sunt chemaţi să devină martori şi vestitori ai Cuvântului divin în lume "pentru ca forţa Evangheliei să strălucească în viaţa de zi cu zi, în viaţa familiară şi socială".

Această participare îi transformă pe laici, alături de preoţi, în evanghelizatori, mai ales ai acelei părţi a societăţii de care ei sunt legaţi prin caracterul lor secular, prin trăirea lor umană şi socială. Iată cuvintele Conciliului al II-lea din Vatican.

Cristos, Marele Preot, care prin mărturia vieţii şi prin puterea cuvântului a proclamat Împărăţia Tatălui, îşi împlineşte misiunea profetică până la deplina manifestare a slavei sale, nu numai prin ierarhie, care învaţă în numele şi prin puterea lui, ci şi prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori şi i-a înzestrat cu simţul credinţei şi cu harul cuvântului (cf. Fap 2,17; Ap 19,10), pentru ca puterea evangheliei să strălucească în viaţa de toate zilele, în familie şi în societate (LG 35).

Prin această demnitate laicii, chiar şi atunci când sunt antrenaţi în problemele vieţii pământeşti, pot şi trebuie să exercite o acţiune de evanghelizare a lumii. Aceasta îi obligă să fie mereu conştienţi de vocaţia şi responsabilitatea lor, îi ajută să se sfinţească şi prin aceasta contribuie la răspândirea împărăţiei lui Cristos în lume.

c) În al treilea loc, laicii participă la demnitatea regească a lui Cristos, un alt izvor de profundă misiune, responsabilitate şi, desigur, un fundament adevărat de spiritualitate în Biserică şi în lume.

Când vorbeşte despre această participare, Conciliul al II-lea din Vatican spune:

Cristos, care s-a făcut ascultător până la moarte şi de aceea a fost înălţat de Tatăl, a intrat în slava Împărăţiei sale (cf. Fil 2, 8-9). Lui îi sunt supuse toate până când el însuşi se va supune Tatălui împreună cu toată făptura pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (cf. 1Cor 15,27-28). Această putere el a împărtăşit-o ucenicilor săi pentru ca şi ei să fie statorniciţi în libertatea regească, iar prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă să învingă în ei stăpânirea păcatului (cf. Rom 6,12) şi slujindu-l pe Cristos şi în alţii să-i ducă pe fraţii lor cu umilinţă şi răbdare la regele căruia a-i sluji înseamnă a domni (LG 36).

Această misiune a voit s-o încredinţeze şi laicilor, pentru că el doreşte să-şi extindă împărăţia şi prin ei: "împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii" (Prefaţa Cristos Rege). Laicii, prin activităţile lor pământeşti, pot şi trebuie să se ajute unii pe alţii întru trăirea unei vieţi mai sfinte, aşa încât lumea să se pătrundă de spiritul lui Cristos, şi astfel să-şi atingă mai eficient scopul în dreptate, iubire şi pace, iar prin competenţa lor în toate domeniile vieţii să contribuie din plin ca bunurile create să fie preţuite şi valorificate după voinţa Creatorului spre folosul tuturor.

Prin munca şi contribuţia lor, laicii creştini vor fi în stare să însănătoşească instituţiile şi condiţiile de viaţă, iar ogorul lumii va fi mai bine pregătit pentru a primi sămânţa cuvântului lui Dumnezeu şi pentru a se lăsa cucerită mai uşor de spiritul lui Cristos, care doreşte să-i lumineze pe toţi oamenii, să-i elibereze de tot ce-i ţine în robie şi să-i facă vrednici de a se înălţa până la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Terenul unde laicii creştini sunt chemaţi să activeze şi să-şi împlinească mandatul de a fi ferment de sfinţenie, de iubire şi de pace este vast şi niciodată nu se va putea epuiza.

4. Arhitectul spiritualităţii laicilor

Învrednicindu-se de această măreaţă demnitate de a fi părtaşi la preoţia lui Cristos, la misiunea lui profetică şi la funcţia sa regească, laicii vor putea fi cu adevărat ferment pentru lumea în care trăiesc numai dacă se vor deschide şi vor colabora cu Acela care l-a însufleţit pe Cristos şi pe care el a hotărât să-l ofere apostolilor şi ucenicilor şi să-l reverse în Biserică: Duhul Sfânt. El este arhitectul, inspiratorul şi desăvârşitorul misiunii şi spiritualităţii laicilor.

Ca şi alţi membri ai Bisericii, laicii se bucură să facă mereu experienţa Spiritului Sfânt trimis neîncetat de Tatăl şi Fiul tuturor credincioşilor. El lucrează în toţi şi în fiecare, realizând tot mai mult acea asemănare cu Cristos, dându-le astfel curaj pentru a-l mărturisi în lume. El este în economia actuală a mântuirii, principiul intern care lucrează în om, îl mişcă, îl face dinamic, îl sfinţeşte şi îi transmite creştinului ceva din viaţa lui, harul divin. Fără a se crea nici o confuzie, El se identifică cu noi, devine copărtaş al vieţii noastre în Cristos, mult mai intim decât noi înşine înţelegem şi credem, afirmă P. Evdokimov^[4].

Coborând în sufletul omului (al laicului), la sfântul Botez şi prin sacramentul Mirului, Duhul Sfânt lucrează în mod tainic dar real, astfel încât gândurile, faptele şi întreaga activitate pe care o desfăşoară omul devin operative pentru realizarea unei lumi mai bune şi contribuie la răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

În Constituţia pastorală Gaudium et spes găsim o pagină care clarifică totul:

Rânduit Domn prin învierea sa, Cristos, căruia i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ, lucrează de acum înainte în inimile oamenilor prin puterea Duhului Sfânt, nu numai trezind dorinţa după lumea viitoare, ci prin însuşi acest fapt însufleţind, purificând şi întărind acele aspiraţii generoase prin care familia umană se străduieşte să-şi umanizeze viaţa şi să supună acestui scop întreg pământul (GS 38).

Acelaşi Duh Sfânt, care a lucrat în Cristos, lucrează în Biserică şi în fiecare membru al ei. Este foarte important ca fiecare să se lase inspirat şi condus de cel care este unic şi-i uneşte pe toţi pentru a realiza acelaşi scop.

Pentru a-şi împlini datoriile lor de creştini în această lume, laicii primesc acele daruri care sunt numite carisme. El dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii, după cuvântul sfântului Paul: "Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor" (1Cor 12,7).

Poate mai mult ca oricând, astăzi Biserica este conştientă de această revărsare a Duhului Sfânt şi se bucură să încurajeze şi să susţină toate acele iniţiative, mişcări, acţiuni ale unor persoane şi ale unor grupuri care se deschid pentru o inspiraţie sau alta a Duhului Sfânt, spre binele întregului trup al Bisericii, spre realizarea unităţii poporului lui Dumnezeu şi spre binele comun, cum ar fi: Acţiunea Catolică, Mişcarea Focolarinilor, Comuniune şi Eliberare, Scout, Comunitatea Sfântului Egidiu, mişcările carismatice.

Este foarte important, şi trebuie subliniat şi aici, că judecata despre autenticitatea şi dreapta folosire a acestor carisme, aparţine acelora care sunt în fruntea Bisericii şi care au o datorie specială de a nu stinge Duhul, ci de a cerceta toate şi de a păstra ce e bun (cf. 1Tes 5,12.19-21; LG 12).

În loc de concluzie

Laicii, prin participarea lor la harul Botezului şi prin demnitatea lor de fii ai Bisericii, trebuie să fie conştienţi că au o vocaţie specială - să se sfinţească, să se sfinţească în lume şi să contribuie astfel la sfinţirea lumii.

Spiritualitatea laicilor are un fundament solid şi este alimentată din acelaşi izvor de care sunt legaţi, adică de Cristos, precum mlădiţele îşi trag seva din viţă şi contribuie la binele întregului butuc, al viei însăşi.

Mă folosesc în concluzie de magistrala învăţătură a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, care ne pune la dispoziţie oricând şi oriunde, un bogat cod pentru a fundamenta nobila şi profunda spiritualitate a laicilor, poporul cel nou al lui Dumnezeu, prin scrisoarea postsinodală Christifideles laici.

Demnitatea credincioşilor laici ni se descoperă în toată plinătatea ei dacă analizăm prima şi fundamentala chemare pe care Tatăl în Isus Cristos prin Duhul Sfânt o adresează fiecăruia dintre ei - chemarea la sfinţenie, adică la perfecţiunea dragostei.

Imaginile evanghelice ale sării, luminii şi drojdiei, deşi privesc nedeterminat pe toţi discipolii lui Isus, îşi află o aplicare specifică în credincioşii laici. Sunt imagini pline de semnificaţie, pentru că arată nu numai inserarea profundă şi participarea deplină a credincioşilor laici pe pământ, în lume, în comunitatea umană dar, mai ales, noutatea şi originalitatea unei inserări şi a unei participări destinate răspândirii evangheliei care mântuieşte.

La sfârşitul acestor reflecţii, destinate definirii condiţiei ecleziale a credinciosului laic, fac referinţă din nou la cuvintele Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, şi îmi revine în minte renumita atenţionare a sfântului Leon cel Mare: "Agnosce, o christiane dignitatem tuam!"^[5].

Toţi cei botezaţi sunt invitaţi să reasculte cuvintele sfântului Augustin: "Să ne bucurăm şi să mulţumim; am devenit nu numai creştini, dar Cristos... Minunaţi-vă şi bucuraţi-vă: am devenit Cristos".

Mă bucur să vă spun:

Ce lucru mare este fii creştin laic!

Ce lucru minunat este ca Isus, papa şi episcopii, preoţii, să aibă atâţia colaboratori la sfinţirea lumii!

Bibliografie

Bonetti A., ed., Sacerdozio regale - Paolo VI sui laici, Libreria Editrice Vaticana, CittB del Vaticano 2000.

De Fiores S. - Goffi T., ed., Nuovo Dizionario di spiritualitB, Paoline, Cinisello Balsamo 1985.

Goffi T., Esperienza spirituale oggi, Queriniana, Brescia 1984.

Giordani I., Il laico nella Chiesa, CittB Nuova, Roma 1987.