OMUL

BIBLIA ÎN VIAŢA LAICULUI

Conf. Dr. Francisca Băltăceanu
Institutul Teologic "Sfânta Tereza", Bucureşti

Ce-aş putea să vă spun ce nu ştiţi deja? Doar să vă povestesc din experienţa mea cu Biblia. Încep cu două întâmplări care m-au marcat.

Aveam poate zece ani, când o prietenă a mamei, întâlnindu-mă, ca de obicei, la biserică, mi-a spus: "Vino până la mine, să-ţi arăt ceva frumos!" Am urcat la ea, m-am aşezat pe marginea patului - ţin minte până azi totul -, iar ea mi-a citit cuvântarea lui Isus la Cina de Taină: capitolele 13-17 din Evanghelia după sfântul Ioan. Citea firesc, lăsând textul să curgă, să respire, iar eu ascultam fascinată. O femeie deosebită - Muza Ciomac, căci ţin să-i amintesc numele - fusese, de altfel o distinsă muziciană - nu s-a temut că acel copil se va plictisi, că nu va înţelege, ci pur şi simplu i-a dăruit Cuvântul. Peste un an sau doi, într-o după-amiază, am deschis singură Noul Testament pe care îl aveam în casă: l-am deschis la întâmplare şi am nimerit în scrisorile sfântului Paul, poate în Scrisoarea către Romani... Nu ştiu dacă am înţeles ceva, ce am înţeles, cât timp am rămas cufundată în citit, ştiu doar că am uitat de mine şi n-am mai ajuns la şcoală în ziua aceea...

Deci un copil normal, dacă e ajutat puţin, se poate împrieteni cu Scriptura - pentru toată viaţa. Dacă am înţeles ce citeam? Toată viaţa ne străduim să ne apropiem, să înţelegem...

Am dedus deci că Biblia e pentru toată lumea: nimeni nu e prea mic, prea neînvăţat, ca să aibă acces la ea. Şi citeam...

Peste mai mulţi ani însă îmi aduc aminte cum o persoană foarte evlavioasă m-a certat straşnic: să nu-i spun eu că Vechiul Testament e şi el cuvântul lui Dumnezeu; o fi bun pentru specialişti, dar poporul simplu ce să înveţe de acolo: numai crime, adultere, răzbunări... Nu era mai bine pe vremuri, când nu aveau voie să-l citească decât unele persoane în vârstă? îmi spunea ea, indignată.

Într-adevăr Bibliei i s-au adus, i se aduc o serie de obiecţii; şi mai ales Vechiului Testament - de aceea voi vorbi mai mult despre acesta.

Din partea persoanelor credincioase e taxat uneori de imoralitate (legea talionului, poligamia, "războiul total" etc.) sau considerat inutil, desfiinţat, de vreme ce avem Noul Testament. E drept, Cartea creează o perplexitate celor grăbiţi: deschizi ca să afli "repede" care e cuvântul lui Dumnezeu într-o situaţie anume şi, când colo, dai peste povestiri de război, liste de nume, istorii încurcate despre cum a făcut cineva avere obţinând când iezi albi, când tărcaţi... şi multe altele! Iar respingerea Vechiului Testament în numele celui Nou era deja o erezie - a lui Marcion - în secolul al II-lea: nimic nou sub soare!

Necredincioşii au altfel de obiecţii: Biblia ar fi plină de afirmaţii imposibile ştiinţific: balena o fi ea mare, dar are gâtlejul îngust, se hrăneşte doar cu plancton, deci nu-l putea înghiţi pe Iona; cum poţi afirma că era nevoie de trei zile ca să străbaţi pe jos oraşul Ninive (Iona 3,3), că soarele s-a oprit locului o zi întreagă (Ios 10,13) etc. În plus, e plină de contradicţii, de repetiţii... nici nu mai dau exemple...

* * *

Nu e de răspuns acum punct cu punct la fiecare nedumerire: e mai bine să pornim de sus, pentru a avea o vedere de ansamblu.

În fond, ce este Biblia? Pe scurt, am putea spune astfel.

Dumnezeu, absolut fericit în Sine însuşi, din iubire vrea să facă fericite şi alte fiinţe; de aceea îl creează pe om şi i se manifestă. După căderea omului în păcat, Dumnezeu începe îndelunga lucrare de a-l aduce înapoi: a avut grijă de oameni, a ales un popor, poporul evreu, şi s-a implicat în istoria acestuia. Aşa se revelează Dumnezeu, prin fapte şi cuvinte strâns legate între ele: "faptele împlinite de Dumnezeu în istoria mântuirii manifestă şi confirmă învăţătura şi realităţile cuprinse în cuvinte, iar cuvintele proclamă faptele şi luminează misterul cuprins în ele" (DV 2). Iar plinătatea Revelaţiei, centrul şi ţinta istoriei este Isus Cristos.

Aceste fapte şi cuvinte ale manifestării de sine a lui Dumnezeu au fost transmise de oameni inspiraţi, din generaţie în generaţie, întâi oral, apoi, treptat, puse în scris; aşa apare Biblia. Toţi cei care au contribuit la alcătuirea ei au primit de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt, o inspiraţie de natură unică şi irepetabilă. Datorită acestui fel de inspiraţie putem spune că autorul Bibliei este în întregime Dumnezeu şi, în acelaşi timp, autor este în întregime omul, fiecare din cei care au contribuit la formarea Bibliei. Cum vine asta - ţine în fond de misterul întâlnirii dintre Dumnezeu şi persoana umană.

Ne gândim şi la sensul expresiei "Biblia e cuvântul lui Dumnezeu şi deci nu poate greşi". Multe nedumeriri apar din neatenţie la ideea completă: "Cărţile Scripturii transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu l-a voit consemnat în cărţile sfinte, pentru mântuirea noastră" (DV 11). Aşadar, nu tot adevărul despre Dumnezeu în Sine (cum s-ar putea?) şi nici orice fel de adevăr, ci acela de care avem nevoie pentru mântuire.

Deci Biblia nu este nici o carte de botanică, nici de geografie, sau de astronomie... şi nici măcar de istorie în sensul de azi al cuvântului, chiar dacă ne dă numeroase informaţii valoroase.

Adevărul pe care Dumnezeu îl vrea consemnat pentru mântuirea noastră este adevărul despre el şi despre om în relaţie cu el.

 Deci Dumnezeu, pentru a se face cunoscut îndeaproape, s-a implicat în istoria oamenilor. Oamenii se schimbă. Dumnezeu, nu. S-a putut spune atunci că Biblia e o scrisoare personală pe care Dumnezeu o scrie fiecărui om. Nu se cade să o pui deoparte - chiar şi cu respect - fără să o citeşti!

* * *

Pentru a înţelege mesajul care ne este adresat, există câteva aspecte de care trebuie să ţinem seama.

În primul rând, timpul. Dumnezeu creează timpul oamenilor şi îl ia în serios. Întâmplările sunt succesive, vorbirea e succesivă, nu se poate spune totul într-o frază. De aceea, pentru a înţelege un pasaj ai nevoie de contextul lui: de contextul imediat - cine vorbeşte, cui, în ce moment, la ce răspunde, la ce se opune etc. - precum şi de contextul îndepărtat - cum se încadrează pasajul în restul Scripturii. Obiceiul de a deschide cartea la întâmplare pentru a citi prima frază care îţi cade sub ochi, pretinzând să obţii astfel "cuvântul lui Dumnezeu" ca soluţie "magică" la problemele momentului, nu duce la nimic; dacă au fost cazuri celebre de răspunsuri care au însemnat cotitura cea bună a vieţii, ele au fost îndelung pregătite de frecventarea Scripturii, ori Dumnezeu în îndurarea sa infinită s-a folosit şi de hazard: dar nu-l putem obliga să o facă după cheful nostru!

Pedagogia lui Dumnezeu se desfăşoară, de asemenea, în timp. Dumnezeu are răbdare cu omul, dezvăluirile, ca şi exigenţele, sunt treptate, după cum omul le poate purta, şi într-o anumită ordine a importanţei (de pildă se tolerează o vreme poligamia, care era curentă în epocă, până când s-a înmulţit suficient poporul ales). Fiecare element e ca o treaptă pe o scară: pentru a-l înţelege trebuie văzut ce a fost înaintea lui. De asemenea, trebuie văzut ce urmează: treapta e necesară, dar nu e făcută ca să te opreşti pe ea! De pildă, de multe ori, dintr-o lectură superficială se spune că Vechiul Testament e un timp al dreptăţii necruţătoare şi al răzbunării, reducându-se la legea talionului: "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Or, aceasta nu e o obligaţie, ci o limită maximă: faţă de lumea în care Lameh se laudă că a ucis un om pentru o rană şi şapte oameni pentru o vânătaie (Gen 4,23-24), deci o glorificare a violenţei absolute, limitarea pe care o introduce legea talionului constituie un progres; de altfel, introduce două elemente care vor rămâne chiar după depăşirea ei: principiul proporţionalităţii pedepsei, valabil în orice sistem juridic, precum şi o barieră de reflecţie în faţa primului impuls de răzbunare: "Stai! Cu cât am voie să ripostez?" Până la "Iertaţi pe duşmanii voştri" mai e mult, dar primul pas a fost făcut. Există deja o depăşire în chiar termenii enunţaţi: legea lui Moise prevede că stăpânul care a scos un ochi sau a rupt un dinte sclavului său e dator să-l elibereze pe loc, fără a-i cere răscumpărare (Ex 21,26-27). Aceasta pentru că pe cel slab îl răzbună Dumnezeu şi o face în felul lui. Care e "felul lui de a se răzbuna" o vor arăta profeţii: Dumnezeu e mirele, iar poporul e soţia care, după ce a primit de la el tot binele, i-a fost infidelă. Cum se răzbună? "Iată, Eu o voi duce în pustiu şi voi grăi inimii ei şi ea va răspunde ca în vremea tinereţii ei, ca în ziua când a ieşit din ţara Egiptului. Şi te voi cununa cu mine pe vecie, te voi cununa cu mine în dreptate şi nepărtinire, în îndurare şi duioşie; te voi cununa cu mine în fidelitate şi vei cunoaşte pe Domnul" (Os 2,16b-22).

Şi Cartea s-a format tot în timp: au fost întâi tradiţii orale, puse apoi în scris, parţial, rescrise, adunate cu alte tradiţii cristalizate în altă parte, îmbinate în cele din urmă în forma pe care o avem astăzi. De aici vin şi unele repetiţii sau aparente contradicţii. E important pentru oricine să ştie aceasta, nu doar pentru specialişti. Un singur exemplu: cunoscuta istorie a lui Balaam (Num 22). Acest ghicitor păgân e chemat de regele Moabului să-i blesteme pe israeliţii aflaţi în drumul lor spre pământul făgăduinţei şi cu care era în război. Balaam este avertizat de Dumnezeu să nu facă aceasta pentru că poporul evreu este binecuvântat. Balaam trimite vorbă regelui că refuză, dar acesta îl ameninţă cu moartea. Atunci Dumnezeu îi spune lui Balaam să meargă, dar să nu rostească decât cuvintele pe care i le va da el atunci. Balaam porneşte la drum călare pe celebra sa măgăriţă. La un moment dat, aceasta nu mai vrea să înainteze pentru că vede pe îngerul Domnului cu sabia scoasă, gata să-l omoare pe Balaam. Până la urmă acesta se opreşte, iar îngerul îi spune... ceea ce Dumnezeu îi spusese deja! Dacă interpretăm textul în mod unitar, rezultă un Dumnezeu absurd, care după ce îţi îngăduie să faci un lucru vrea să te pedepsească pentru că l-ai făcut; multe abuzuri de putere au făcut oamenii de-a lungul timpului în numele acestei caricaturi! Dacă însă ne gândim că sunt două tradiţii diferite, care plasau momentul intervenţiei lui Dumnezeu întru salvarea poporului ales - una înainte de plecare, iar alta abia pe drum, iar redactorul final nu şi-a luat dreptul de a elimina una din ele, ci le-a alăturat, din respect, atunci recăpătăm chipul adevăratului Dumnezeu, ceea ce este esenţial pentru oricine, oricând.

* * *

Este, de asemenea, foarte important să ne dăm seama că Noul Testament nu desfiinţează Vechiul Testament - sau Primul Legământ, cum se mai spune -, ci îl duce la plinătate; de altfel Isus însuşi spune: "N-am venit să desfiinţez Legea şi Profeţii [= VT]..., ci să o aduc la plinătate" (Mt 5,17). Într-o expresie de o concizie plină de profunzime, devenită celebră, sfântul Augustin spune Novum in Vetere latet, Vetus in Novo patet, "Noul [Testament] stă ascuns în cel Vechi, iar Vechiul [Testament] se dezvăluie în cel Nou".

Ceea ce se spune în Evanghelii, în Faptele apostolilor, în scrisori, în Apocalips, presupune cunoscută toată Scriptura de până atunci: sunt nenumărate aluzii care atrag textul vechi în cel nou, cu toată culoarea şi bogăţia sa. Exemplele ar putea fi înmulţite la nesfârşit; mă voi limita la două.

Chemându-şi ucenicii, Isus le spune "Vino după mine!" Unde? Pentru ce? Până când? Ce poate însemna această invitaţie, fără alte determinări? Ne aducem aminte de chemarea adresată lui Abraham, de către un Dumnezeu pe care abia învaţă să-l cunoască: "Ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta. Şi eu voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta şi voi da strălucire numelui tău şi vei fi binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează, iar pe cei care te blestemă îi voi blestema. Şi se vor binecuvânta în tine toate seminţiile pământului" (Gen 12,1-2). Cel chemat trebuie să lase în urmă tot, să iasă dintr-ale sale, dar Dumnezeu îi pune în faţă o făgăduinţă care îl împlineşte pe el şi e izvor de speranţă pentru toţi: pământul, posteritatea, binecuvântarea. Toate acestea vibrează în acel scurt "Vino după mine".

Se ştie că Evanghelia după sfântul Luca are o structură aparte: relatarea vieţii publice a lui Isus e orânduită în funcţie de mersul lui spre Ierusalim, deci spre împlinirea Misterului Pascal. Povestirea e scandată din timp în timp de actualizări de tipul: "acestea le făcea Isus în drum spre Ierusalim"... Prima dată însă, fraza e mai complexă, mai solemnă, cuprinzând o expresie oarecum stranie (pe care, din păcate, traducătorii evită adesea să o redea întocmai): "Iar când s-au împlinit zilele ridicării sale, [Isus] şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim" (9,51). Cititorul încă nu ştie: să fie o simplă indicaţie geografică? Răsună însă în text amintirea celei de a treia Cântări a Slujitorului lui Iahve, din Deutero-Isaia. Cu puţin înainte de sfârşitul exilului în Babilon, acest profet anonim care a preferat să-şi lege mesajele de cele ale marelui Isaia, arată cum personajul salvator, pe care îl numeşte "Slujitorul", are de înfruntat opoziţii, are de suferit pentru că aduce cuvântul lui Dumnezeu, dar o face cu tot curajul, pentru că e sigur de prezenţa ocrotitoare a Acestuia: e prima vestire a valorii universal mântuitoare a suferinţei:

Domnul, Stăpânul meu, mi-a dat limbă de ucenic, ca să ştiu să aduc celui ostenit cuvânt de alinare. În fiecare dimineaţă îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic. Domnul, Stăpânul meu, mi-a deschis urechea, iar eu nu m-am împotrivit şi nici nu m-am dat înapoi. Spatele mi l-am dat celor care mă loveau şi obrajii, celor care îmi smulgeau barba, iar faţa nu mi-am întors-o de la ocară şi de la scuipat. Domnul, Stăpânul meu, îmi vine în ajutor; de aceea nu m-am lăsat doborât, de aceea mi-am întărit faţa ca o cremene şi ştiu că nu voi fi dat de ruşine (Is 50,5-7).

Înţelegem că Isus este Slujitorul desăvârşit, intuim deja ce se va întâmpla la Ierusalim...

* * *

O altă realitate de care trebuie să ţinem seama este persoana. Dumnezeu intră într-o relaţie interpersonală cu omul, se adresează tuturor, dar prin intermediul unor persoane alese - Abraham, Moise, David, profeţii -, vorbeşte în felul oamenilor.

Vedem cum în Biblie Dumnezeu vorbeşte, răspunde, se implică, îi pasă. Hainele de piele pe care i le face omului înainte de a-l alunga din Paradis, mai bine zis înainte ca acesta să plece pe drumul pe care singur şi l-a ales, nesocotind opreliştea (Gen 4,21). Noaptea de neuitat când Dumnezeu cu Abraham stăteau în faţa cortului şi priveau stelele... (Gen 15,5). Dacă ar fi să căutăm un rezumat al cuvântului, al lucrării lui Dumnezeu în Scriptură, n-ar fi un discurs către o gloată, ci "Adame, unde eşti?" (Gen 3,9). Adam a păcătuit, s-a rupt de Dumnezeu (s-a ascuns!), iar Dumnezeu îl cheamă, îl caută. Nu o masă amorfă de fiinţe interschimbabile, ci pe fiecare în parte.

Dumnezeu respectă libertatea omului, dar nu-i e indiferent ce alege acesta: "Alegeţi viaţa, De ce să muriţi?"... (cf. Dt 30,19 etc.)

Dumnezeu respectă persoana umană: de la expresia paradoxală "vorbea cu Moise faţă în faţă, aşa cum vorbeşte un om cu alt om" (Ex 33,11) - până la cuvintele de rămas bun ale lui Isus "De acum nu vă mai numesc slugi, ci prieteni.." (In 15,14-15).

Această apropiere de om nu e însă naivă, ci plină de realism, Dumnezeu "ştie ce se află în om" (In 2,24-25). Biblia e cartea cea mai lucidă din câte s-au scris: de aceea apar în ea atâtea crime, violuri, adultere, uneltiri, toată "zona întunecată" a omului. Nu sunt date ca exemplu de urmat, Biblia nu e o carte de pilde pioase pentru uzul predicatorilor grăbiţi. Dar Dumnezeu îl ia pe om aşa cum este şi "se străduieşte" să-l ridice de acolo de unde se află.

Dumnezeu respectă şi autorul uman pe care îl inspiră, în aşa măsură încât se poate spune că Biblia este în întregime lucrarea lui Dumnezeu şi în întregime lucrarea autorilor umani care au contribuit la alcătuirea ei; aceştia nu sunt instrumente pasive, "creionul în mâna scriitorului", ci îşi au fiecare personalitatea, mentalitatea, talentul, viziunea asupra lumii.

Dumnezeu îl respectă şi pe adresantul cărţii: se exprimă în aşa fel încât să fie înţeles de toţi, ţinând seama de modul de a gândi în acea vreme. Imaginea lumii este cea a oamenilor contemporani cu autorii, nu o "revelaţie cosmogonică" (de altfel şi noi, acum, oricâtă astronomie am şti, nu spunem oare tot: "a răsărit/ a apus soarele"?). Domnul ia obiceiuri, gesturi, mentalităţi curente, inteligibile pe atunci, şi le încarcă de sens, le dă valoare simbolică în planul de mântuire. Aşa se explică multe rituri, interdicţii, legi. De pildă interdicţia de a mânca sângele animalului are drept rost de a educa în om respectul pentru viaţă inculcându-i ideea că nu are dreptul nici măcar asupra acestui element - care o semnifică atât de impresionant, fie el şi al animalului, pe care are voie să-l consume. E o interdicţie pedagogică, valabilă pentru începuturi, care devine inutilă atunci când se înrădăcinează conştientizarea adevărului că numai Dumnezeu are dreptul asupra vieţii omului. (Dar putem oare spune că s-a înrădăcinat?...).

Tot în legătură cu modurile de exprimare, un mare câştig pentru înţelegerea corectă a adevărului pe care vrea să ni-l transmită Biblia a fost recunoaşterea faptului că, în această "bibliotecă", sunt cuprinse opere aparţinând diferitelor genuri - sau, mai exact, specii literare: istorie, profeţie, controversă, rechizitoriu, poem liric, culegere de maxime, poveste cu tâlc etc. Oricine îşi dă seama azi că un roman, o epopee, o piesă de teatru, o carte de călătorii, din marea literatură, transmit un adevăr, nu mai puţin ca un tratat de istorie, de geografie, de psihologie, ba poate chiar mai mult (deja Aristotel spunea că epopeea e mai adevărată, mai filozofică decât istoria). Dar o fac în alt fel. În fond, tratatul îţi spune "că", iar exprimarea în imagine îţi arată "cum". Numai textul biblic a fost abordat multă vreme, dintr-un fel de sfială nepotrivit orientată, ca un set de porunci scrise sub dictare sau de reportaje la faţa locului (nu se pretindea oare că Moise şi-a descris în devans propria moarte?). Acum ştim însă că, de pildă, Creaţia nu e o relatare de martori oculari, ci o povestire simbolică, deci n-are rost să forţăm epocile geologice pentru a le suprapune celor "şase zile". Iosue oprind soarele pentru a termina bătălia cu o victorie deplină se încadrează mai degrabă în motivul epic al participării cosmosului la isprăvile eroului, prezent în eposul multor popoare. (Ar înţelege oare cineva la propriu, de pildă, fragmentul dintr-o străveche epopee armeană ce descrie o nuntă împărătească: "O ploaie de aur cădea, când fu mire Artaşes; o ploaie de perle cădea, când Satenik fu mireasă"?). Iona este eroul unei istorioare cu tâlc despre un profet cam... nehotărât; aşa că n-are sens să facem risipă de erudiţie zoologică pentru a "salva" Biblia. Dar ce dezvăluire minunată a chipului unui Dumnezeu căruia îi e milă de om! Când cineva se simte părăsit de toţi, nu-l salvează gândul la alimentaţia balenei, ci la adevăratul Dumnezeu, căruia îi pasă.

Multe inadvertenţe istorice se explică astfel, tocmai ca marcă de ficţiune; de exemplu Cartea Iuditei începe: "Pe când Nabucodonosor domnea peste asirieni la Ninive...". Să fi existat vreun iudeu care să nu ştie că vestitul rege a domnit peste caldei, la Babilon? Şi exemplele s-ar putea înmulţi.

În viaţa cotidiană confuzia speciilor literare poate duce la rezultate cel puţin... năstruşnice. Îmi amintesc că, pe când încă puţină lume avea televizor, o vecină a venit la mama cu sufletul la gură: "Doamnă, doamnă, au debarcat nişte extratereştri: omoară, pârjolesc tot ce le iese în cale. Acum sunt în America, dar o să vină curând şi la noi!...". Degeaba a încercat mama să o liniştească: "Nu te speria, e doar un film, o poveste!" - "Nu, doamnă, e adevărat; am văzut cu ochii mei la televizor"... Evident, luase drept reportaj un film de science-fiction... Cu privire la Biblie, evitarea confuziei e mult mai importantă: e vorba de a discerne care este adevărul pe care vrea Dumnezeu să ni-l transmită.

* * *

În definitiv, ce se întâmplă când omul citeşte, cu credinţă luminată, Biblia?

În primul rând, înveţi ceva din spuse, din întâmplări. Ca să dau un exemplu dintr-o carte oarecum paradoxală: în lumea noastră deprimată, angoasată, nu e oare încurajator îndemnul lui Qohelet ca, în faţa "deşertăciunii", să ştii să primeşti bucuriile mărunte ale zilei, văzând în ele darul lui Dumnezeu (Qoh 5,17-18), sau, dacă tot nu eşti sigur de rezultat, să pui mâna şi să te apuci să munceşti (11,6)? Acest folos poate veni, de altfel, din orice carte bună.

Mai mult, însă: afli în modul cel mai autorizat ce gândeşte Dumnezeu despre acele fapte, concepţii, bune sau rele.

Şi mai mult: Biblia îţi arată, în modul cel mai autentic, cum este Dumnezeu. Poate că unii ar fi preferat ca El să arunce din cer un tratat de teologie, unde să-şi înşire atributele. Dar cum Îl cunoşti dintr-o listă de adjective, şi ce înseamnă să-l vezi acţionând, manifestându-se, orientând istoria...! Ce diferenţă între un "Dumnezeu e blând, milostiv..." şi reacţia soţului îndrăgostit de soţia sa care l-a înşelat de atâtea ori: "Iată, Eu o voi duce în pustiu şi voi grăi inimii ei" (Os 2,16b-21) sau a tatălui care îşi aminteşte cu durere cum era ca prunc fiul său acum răzvrătit: "Eu îl învăţam pe Efraim să meargă în picioare şi îl luam în braţe..., îl iubeam cu dragoste părintească, cu dragoste fără margini. Am fost ca unul care ridică de jos un copil şi-l lipeşte de grumajii săi, mă plecam către el şi-l hrăneam..." (Os 11,3-4)!

Sigur că această manifestare de sine a lui Dumnezeu ajunge la noi mijlocit, prin cuvânt omenesc. Aici e foarte bună imaginea oglinzii. Sfântul Paul spunea deja: "Căci vedem acum în oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte aşa cum sunt cunoscut şi eu" (1Cor 13,12).

Dar şi Conciliul al II-lea din Vatican reia această imagine, tocmai cu privire la Biblie: "Tradiţia şi Scriptura ambelor Testamente sunt ca o oglindă în care Biserica, în drumul ei pe pământ, îl contemplă pe Dumnezeu... până îl va vedea faţa în faţă aşa cum este" (DV 7).

În oglindă vezi ceva real, vezi cu adevărat chipul, dar cu limite: în două dimensiuni, nu în trei, nu-l poţi prinde, lua cu tine, manipula... Întorci oglinda în toate felurile, ca să poţi vedea mai bine, la nesfârşit. Nici cu Biblia nu te poţi juca: "ai deschis, te-ai lămurit, ai terminat". Trebuie o frecventare, o meditare profundă, continuă, vezi mereu noi faţete, noi lumini.

Şi peste toate, este o întâlnire cu Dumnezeu, dincolo de explicaţii, dincolo de cuvânt. Citind, mergi cu Dumnezeu de mână, în chip tainic, dar nu mai puţin real. După episodul dramatic al viţelului de aur, Moise, ostenit, îl roagă pe Dumnezeu: "Arată-mi slava ta!". Dumnezeu îi spune că-l va vedea numai din spate, pentru că nu poate omul să vadă faţa lui Dumnezeu fără să moară. Moise se ascunde în peşteră, iar "Domnul a coborât în Nor şi a stat cu el acolo, iar el a chemat numele Domnului. Atunci Domnul a trecut prin faţa lui şi a strigat: Domnul, Domnul, Dumnezeu milostiv şi binevoitor, încet la mânie, bogat în îndurare şi adevăr, care păstrează îndurarea pentru mii [de generaţii], care rabdă greşeala, răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă să treacă nimic (...) Iar Moise s-a plecat degrabă la pământ şi s-a închinat" (Ex 33,18-34,8 passim).

Acestei scene îi face ecou, peste câteva secole, la alt nivel, teofania către profetul Ilie. Acesta, deprimat, îşi aşteaptă moartea. Dumnezeu îl hrăneşte şi îl încurajează. Atunci Ilie se scoală, dar, înainte de se înapoia să-şi continue misiunea, merge la Horeb: un drum în căutarea rădăcinilor. Intră în peşteră, iar Dumnezeu îi spune că i se va arăta:

Ilie s-a sculat, a mâncat şi a băut şi a mers întărit de acea hrană patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. A intrat în peşteră şi a înnoptat acolo (...) Domnul i-a zis: Ieşi şi stai pe munte, în faţa Domnului: iată, Domnul va trece. O vijelie mare şi puternică va zgudui munţii şi va despica stâncile în faţa Domnului, dar nu va fi în vijelie Domnul. După vijelie - cutremur, dar nu va fi în cutremur Domnul. Iar după cutremur - foc, dar nu va fi în foc Domnul. Iar după foc, glasul unei adieri line (1Rg 19,8-12).

Sau, cum spun unii exegeţi că s-ar traduce mai exact: freamătul unei tăceri. Acolo era Domnul...