Creştinii laici. Identitate şi misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

la rege presupune iertarea nemijlocită a lui Dumnezeu. Este unul din puţinele texte parabolice ale perioadei veterotestamentare:

Într-o cetate trăiau odinioară doi bărbaţi,
unul era bogat iar celălalt sărac.
Bogatul avea turme şi cirezi,
fără pereche de multe.
Cel sărac însă n-avea decât o singură oiţă,
una micuţă pe care o cumpărase.
El a hrănit-o şi ea crescuse odată cu copii săi;
mânca din îmbucătura lui şi bea din năstrapa lui,
dormea la sânul lui: era ca o copilă a sa.
A venit un drumeţ la omul cel bogat,
şi lui i-a căzut peste mână să ia din turmele şi cirezile lui,
ca să gătească ospăţ drumeţului care venise la el,
şi atunci a luat oiţa omului celui sărac
şi a gătit omului venit la el în ospeţie.
Atunci David s-a aprins straşnic de mânie
împotriva acelui om şi a zis lui Natan:
"Pe Dumnezeul cel Viu, vrednic de moarte
este omul care a săvârşit această faptă!
Iar pentru oiţă să dea o pedeapsă de şapte ori mai mare,
fiindcă a săvârşit această faptă
fără nici o milă".
Atunci Natan i-a spus lui David:
"Tu eşti acel om!" (2Sam 12,1-7).

La auzul acestor cuvinte atât de dure şi atât de tăioase, regelui David i s-au înmuiat picioarele când a auzit declaraţia profetului: "Acel om eşti tu!". Şirul exemplelor ar putea continua. Să luăm un alt exemplu la fel de cutremurător. Regele Ahab îl ucide pe Nabot din pricina unei vii, pe care o avea proprietate de familie şi pe care vrea să şi-o însuşească în mod samavolnic. Pedeapsa divină nu se lasă mult aşteptată, ea îi este adusă la cunoştinţă de un alt profet, este vorba de profetul Ilie: "Aşa zice Domnul: «tu ai săvârşit crimă, ca să pui mâna pe moştenire!» Şi să-i mai spui: «Aşa zice Domnul: «In locul în care câinii au lins sângele lui Nabot, să lingă şi sângele tău!» (1Rg 21,19).

Profetul nu foloseşte un limbaj camuflat, cum era în cazul parabolei, el vorbeşte deschis regelui care a săvârşit nedreptatea. Profetului nu-i este frică, nu-i este nici ruşine, în cazul de faţă nu respectă nici rangul protocolar, profetul apără întru totul drepturile lui Dumnezeu în numele căruia vorbeşte. El se comportă ca un autentic trimis a lui Iahve printre oameni. Sfinţeniei absolute a lui Dumnezeu îi este opusă murdăria morală a omului(Is 6,5). Acest contrast dintre sfinţenie şi păcat i-a determinat întruna pe profeţi să apere dreptatea divină şi să aibă o conştiinţă vie şi nepărtinitoare a ceea ce însemna greşeală, păcat. Acest lucru nu este o descoperire a profeţilor, ea era deja consemnată şi înscrisă cu litere adânci în Decalog. Păcatul este acela care îl separă pe om de Dumnezeu (Is 59,2), care uneori este Dumnezeul dreptăţii - profetul Amos va fi glasul unui profet al dreptăţii -, sau Dumnezeul dragostei - profetul Osea va fi glasul unui profet al dragostei -, iar alteori Dumnezeul sfinţeniei - profetul Isaia va fi un profet al sfinţeniei neîntinate. Am luat doar câteva exemple, desigur cele mai semnificative şi mai concludente, din lumea diversă şi pasionantă a profeţilor.

 

1. Dar cine au fost profeţii?

Nici într-un caz, aşa cum se afirmă uneori, profeţii n-au fost revoluţionari, care să dărâme tradiţiile şi obiceiurile părinteşti. Ei sunt înainte de toate reformatori ai societăţii ebraice, care au adus aminte întotdeauna poporului de legământul încheiat odinioară cu Iahve. Având în vedere noul lor limbaj pe de o parte, dar şi cerinţele dure şi fără compromisuri pe de altă parte, atitudinea lor este depăşită prin cuvinte şi gesturi. Ei au avut întotdeauna înaintea ochilor legea şi îndeplinirea ei. De aceea, cuvântul lor sună în urechile contemporanilor lor ca o adevărată provocare. Israelul nu mai îndeplinea poruncile de altădată amintindu-şi cu greu de obligaţiile ce şi le-au asumat părinţii lor odinioară. Şi totuşi, nu o dată, profeţii s-au prezentat în faţa poporului ca adevăraţi revoluţionari, fiindcă prevesteau pedeapsa lui Iahve şi, prin urmare, deranjau ordinea şi liniştea ce aparent domnea în societatea timpului lor. Profeţii vedeau prezentul lor în mod radical şi diferit de mulţi dintre contemporani lor, nu permiteau nici compromisuri, nici jumătăţi de măsură. Legământul dar şi actul alegerii poporului de către Iahve nu sunt simple amintiri despre un trecut îndepărtat, ci sunt, în primul rând, un angajament nemijlocit în slujba lui Iahve. Profetul vorbeşte la timpul prezent, el se referă la acel "astăzi", atât de des folosit în literatura deuteronomistă. Poporul trebuia să fie atent la respectarea tuturor prescripţiilor divine, de aceea el se află într-un continuu act de convertire. Profeţii nu vor înceta să avertizeze poporul în legătură cu importanţa acestui fapt în viaţa de fiecare zi. Ei vor lupta neînfricaţi împotriva zeilor Baal; în această luptă se evidenţiază într-un chip deosebit profeţii Ilie, Osea şi Isaia. Alteori vor biciui încrederea uşuratică în alegerea poporului, ca, de exemplu, profetul Amos. Ei vor condamna încrederea superstiţioasă pe care poporul o nutrea pentru Templul de la Ierusalim, în acest sens avem exemplul lui Ieremia. Nenumăraţi regi au lezat cu bună ştiinţă şi încontinuu legea; în această privinţă s-au evidenţiat profeţii Ilie, Isaia şi Ieremia. Alteori, profeţii au condamnat cu asprime pe falşii dumnezei, pe zeii cei neputincioşi, cei ce nu erau în stare să ajute cu adevărat poporul; în această privinţă, profeţii Amos şi Ieremia sunt mereu o pildă. Profeţii reproşau nedreptatea celor bogaţi şi puternici sau se transformau în apărători necruţători ai celor săraci, a văduvelor şi a orfanilor, cum a fost Ilie, Amos şi Isaia. Ei au fost luptători neînfricaţi ai dreptăţii sociale, lăsându-ne o pildă vrednică de urmat. Ori de câte ori drepturile lui Dumnezeu, dar şi cele omului sunt călcate în picioare, profeţii au fost primii care au ridicat glasul. Gestul lor era tot mai ameninţător, iar vocea lor răsuna ca un adevărat semnal de alarmă pentru toţi, alianţa cu Dumnezeu era în pericol. Alianţa nu poate să subziste în asemenea condiţii, ea trebuia mereu reînnoită, de acest lucru ne vorbesc profeţii Osea, Ieremia şi Ezechiel.

 

1.1.  Ei anunţă catastrofe ucigătoare

Judecata Domnului va veni în mod sigur şi pe neaşteptate pentru popor, ea va fi nemiloasă, va fi îngrozitoare. Marilor puteri de atunci, Asiria şi Babilon, le-a fost încredinţată pedepsirea Israelului. Cu un curaj deşănţat, se afirmă că adevăratul Dumnezeu va fi supus mai marilor zilei în panteonul lor. Cu toţii au uitat un fapt esenţial: marile evenimente al timpului sunt puse în mişcare de către Iahve, Cel atotputernic. Se vorbeşte despre o judecată a popoarelor, care este şi ea iminentă. Acest punct de vedere este în totală antiteză cu cel al religiilor antice. Singur Iahve stăpâneşte peste popoare şi peste dumnezei lor, se serveşte de ele în mod suveran şi pentru finalităţi numai de el ştiute. Aceste aspecte sunt tot atâtea puncte din învăţătura profeţilor Isaia, Ezechiel sau Deutero-Isaia. Divinităţile la care se închină popoarele străine nu sunt realităţi vii şi viabile, ele sunt nişte nimicuri. În mijlocul lor se află singurul, atotputernicul şi adevăratul Dumnezeu. În ciuda feluritelor ameninţări, pentru poporul care la glasul profetului se întoarce la Domnul, este întotdeauna loc pentru o speranţă nouă. Dumnezeu nu va permite ca întreg Israelul să dispară. Un rest va continua să dăinuiască, dintr-o viţă să răsări o mlădiţă, ea va produce sevă din care va ieşi o nouă viaţă. Acest lucru va fi necontenit amintit poporului de către profeţii Ilie şi Isaia. Dumnezeul-eliberator, aşa cum a salvat poporul odinioară sub Moise, va iniţia un nou exod, despre acest lucru dă mărturie Deutero-Isaia. El va trimite poporului său un Mesia din spiţa lui David, după cum stă scris la profeţii Amos, Isaia şi Ieremia. În felul acestase va statornici o adevărată împărăţie a păcii universale, cum scrie profetul Isaia. Poporul va păşi într-un nou Ierusalim, vor anunţa încrezători profeţii Aggeu şi Zaharia, încheind cu Dumnezeu un nou legământ; acest adevăr va fi interpretat de profeţii Osea şi Ieremia. Israel va deveni în cele din urmă lumină pentru popoare.

Profeţii vor putea să anunţe noul legământ pentru popor folosind imagini deja cunoscute prin tradiţie, cum ar fi alianţă, alegere, Ierusalim, unsul, exodul etc. Este un lucru nemaiauzit, ceea ce a reuşit să realizeze Dumnezeu cu acest popor mic şi neînsemnat, pe care l-a condus cu braţ puternic;vechiul este păstrat dar, în acelaşi timp, cu mult depăşit. Profeţii descoperă o nouă dimensiune a istoriei mântuirii, a căreifaţă se deschide generos spre viitor. Până acum erau preamărite acţiunile lui Dumnezeu cu ocazia eliberării din robia egipteană sau cu prilejul cuceririi Canaanului. De acum încolo, însuşi viitorul este încorporat în istoria mântuirii. Speranţa şi viitorul vor fi temele predilecte în predicile profetice. Totul va fi raportat la Iahve, singura speranţă a lui Israel.

Din mulţimea nenumărată o profeţilor am ales trei figuri care în Biblie au personalitatea lor proprie, bine definită, şi care au trăit în epoci diferite ca timp, dar care s-au impus prin glasul lor tăios şi incomod: Ilie, Amos şi Ioan Botezătorul.

 

2. Ilie, un luptător pentru dreptate

Ilie este primul luptător din Vechiul Testament, care se impune prin acţiuni profetice extreme şi a cărui faimă şi popularitate au răsunet până la nivelul Noului Testament. Despre el tradiţia ne oferă nenumărate detalii, însă ele nu au fost consemnate într-o carte care să-i poarte numele. Nu cunoaştem nici originile, nici educaţia primită, nici cercul său de prieteni sau de activităţi. În schimb, îi cunoaştem marea sa personalitate. El intervine în marile momente istorice ale Israelului, atunci el îşi ajută cu spirit de abnegaţie poporul ajuns la cumpănă. Profetul se prezintă ca un instrument la dispoziţia lui Iahve a cărui domnie suverană el nu o pune nici un moment la îndoială; despre toate acestea ne dau mărturie textele biblice luate din Cartea întâi a Regilor. Datorită acestui profet neobosit, Nordul Israelului trebuie să se decidă între a-i sluji adevăratului şi unicului Dumnezeu sau lui Baal. Însuşi numele său însemna un program de viaţă, dat fiind că Ilie înseamnă Dumnezeul meu este Iahve. Dacă Iahve este Domnul universului, pentru ce nu ar fi în slujba sa cu trup şi suflet, cu naşterea şi moartea sa, cu rodnicia pământului, a animalelor şi a omului? El nu permite nici măcar pentru o clipă ca Iahve să intre în rivalitate cu Baal. Pentru acest motiv, Ilie ajunge repede în conflict cu regele Ahab. Biblia ne vorbeşte despre o confruntare deschisă, pe viaţă şi pe moarte. Se caută un răspuns la întrebarea: cine este distrugătorul lui Israel? Iahve sau Baal? Urmează scena zguduitoare petrecută pe muntele Carmel, unde Ilie cu braţ puternic ucide toţi acei nevrednici preoţi-slujitori ai zeului Baal (1Rg 18,17-40). În urma acestui fapt provocator, intervine soţia regelui Ahab, regina Isabela (1Rg 19,1ş.u.). Ea îl declară pe profet persona non grata şi, în consecinţă, duşman al poporului şi al său personal. Atunci Ilie, pentru a scăpa de persecuţie, se decide să fugă departe de locul natal. Acolo el va săvârşi primul pelerinaj, care avea să-l ducă la muntele Domnului, pe acelaşi munte unde Moise a primit legea şi a încheiat o alianţă veşnică cu poporul. Iahve nu se arătă în mijlocul furtunii, a cutremurelor sau a focului, dimpotrivă El se va adresa lui Ilie în adierea lină a unui vânt de primăvară. Tăcerea este învăluită de mister, singur profetul trăieşte o experienţă unică care-i va întări credinţa. În liniştea tăcută, Dumnezeu îi vorbeşte profetului, este prima teofanie a lui Iahve.

În sfârşit, profetul intervine din nou în conflictul dintre regele Ahab şi Nabot, un supus al său, în legătură cu o vie. Intervenţia sa este un prilej nimerit de-a face morală politică. Profetul apără cauza lui Nabot împotriva nedreptăţii pe care regele Ahab este pe cale să o săvârşească. Şi regele se află sub aceeaşi lege a lui Iahve, el trebuie să o respecte şi să dea un exemplu bun tuturor supuşilor. Proprietatea ca şi viaţa nu pot fi atinse sau decise de mai marii zilei. Acolo unde instanţele de stat nu-şi fac datoria, acolo profetul păşeşte înainte, luând apărarea celui slab şi neputincios. În felul acesta Ilie înţelege să apere în orice împrejurare dreptul şi dreptatea. Iată, spre exemplificare, un scurt fragment din discuţia profetului cu regele Ahab:

Şi a zis Ahab către Ilie: "Şi aici ai dat peste mine, vrăjmaşule?". Iar el i-a răspuns: "Te-am aflat şi aici, fiindcă tu săvârşeşti fapte nelegiuite înaintea ochilor Domnului şi-l mânii".

Aşa vorbeşte Domnul: "Iată, voi aduce peste tine nenorociri şi te voi mătura şi voi nimici pe toţii de parte bărbătească în Israel, fie rob, fie liber. Voi face cu casa ta cum am făcut cu casa lui Ieroboam, fiul lui Nabat, şi cu casa lui Baeşa, fiul lui Ahia, pentru fărădelegea cu care m-ai mâniat şi ai adus pe Israel la păcat".

Asemenea şi pentru Izabela a grăit Domnul: "Câinii vor mânca pe Izabela în câmpia lui Israel!" (1Rg 21,20-23).

 

3. Amos, un luptător în favoarea celor oprimaţi

Când Domnul îl cheamă pe Amos, alegerea sa nu cade asupra unui bărbat din cercul preoţilor sau al mai marilor dintre profeţi, ci asupra unui păstor şi cultivator de aguridă. Originar din Tekua, o localitate pierdută în deşertul lui Iuda; numeleAmos însemna probabil povara lui Iahve. Viaţa sa particulară nu prezintă nici o importanţă pentru Biblie. Până azi, cartea sa însă nu încetează să fie un avertisment pentru cititor, amintindu-i cererea stringentă a lui Dumnezeu referitoare la înfăptuirea dreptăţii.

Angajamentul pentru dreptatea lui Iahve alcătuieşte miezul mesajului profetului Amos. El se ridică împotriva tuturor acelora care înfăptuiesc răul în ochii lui Iahve, se ridică contra arameilor, filistenilor, Tirului, Edomului, Moabului şi Iuda. Profetul Amos se ridică cu toată vehemenţa împotriva tuturor acestora, pentru că păcatele lor sunt strigătoare la cer. Acestea sunt: exploatarea celor săraci, dorinţa de câştig nedrept, nedreptăţirea celor lipsiţi şi fără apărare precum şi vătămarea Templului etc. Dar cel mai mult, Amos se ridică împotriva îmbogăţiţilor peste noapte şi împotriva luxului deşănţat. În această postură, el devine avocatul celor săraci, slabi, orfani, lipsiţi de libertate, străini şi nevoiaşi. Cine săvârşeşte nedreptate faţă de toţi aceştia, păcătuieşte direct împotriva lui Iahve, care este înainte de toate Dumnezeul celor săraci.

Câteva exemple din cartea profetului Amos vor fi pilduitoare pentru ideile sale. El îşi ridică glasul împotriva nedreptăţilor, în special împotriva judecătorilor necinstiţi şi avizi după câştig:

Aceştia prefac judecata în pelin şi doboară dreptatea la pământ... Ei urăsc pe apărătorul dreptului la poarta cetăţii şi de cel ce grăieşte cinstit le este scârbă. Drept aceea, fiindcă voi călcaţi în picioare pe cel sărman şi luaţi de la el dar de grâu, cu toate că aţi zidit case de piatră cioplită, nu le veţi locui, şi deşi aţi sădit viţă de soi bun, nu veţi bea din vinul ei.

Căci Eu ştiu, cât de mari sunt fărădelegile şi grele păcatele voastre, ca unii care asupriţi pe cel drept şi luaţi mită şi stoarceţi pe cei săraci la porţile cetăţii (Am 5,7.10-12).

Glasul său răsună năprasnic şi, în consecinţă, el devine tot mai ameninţător. Are cuvinte dure la adresa celor care duc o viaţă uşuratică; profetul nu-şi dă odihnă ochilor până când nu va vedea instaurată din nou dreptatea:

Iată că ei stau tolăniţi pe paturi de fildeş şi se răsfaţă pe sofalele lor, mănâncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat în iesle. Zburdă în cântece de harpă şi tocmai ca David născocesc instrumente muzicale; beau vin din amfore şi din fruntea untdelemnului îşi fac miresme de uns, nu le pasă deloc de prăbuşirea casei lui Iosif! Pentru acesta vor fie duşi în robie în fruntea robilor (Am 6,4-7).

Pentru comercianţi şi pentru cei care înşală la tot pasul, profetul are cuvinte deosebit de aspre. Cei săraci sunt furaţi şi înşelaţi în văzul tuturor, tocmai de aceia nedreptatea săvârşită de aceştia cere răzbunare:

Ascultaţi acestea, voi care călcaţi în picioare pe cei sărmani şi asupriţi pe cei obijduiţi, spunând: "Când va trece luna plină, ca să vindem grâul? Şi sâmbăta, ca să deschidem jitniţa, să micşorăm efa, să mărim siclul şi să punem în loc cântare false? Să cumpărăm pe preţ de argint pe cei nevoiaşi şi pe cei sărmani pentru o pereche de încălţăminte, să vindem codina de grâu?" S-a jurat Domnul împotriva trufiei lei Iacob: "Niciodată nu voi uita de faptele lor!" (Am 8,4-7).

În sfârşit, profetul Amos are cuvinte dure, refuzând compromisul, fie când este vorba de cult, fie când este vorba de alegerea Israelului, care a devenit de mult pentru cei bogaţi un mijloc de laudă deşartă. Slujitorii cultului nu sunt nici ei cruţaţi, ei aduc un cult exterior, inima lor este complet străină de ceea ce fac şi tocmai de aceea ei aduc jignire continuă lui Iahve. Un astfel de cult nu numai că este neplăcut, dar el este murdar şi, în plus, el este şi nelegiuit:

Sărbătorile voastre m-au scârbit şi nu simt nici o plăcere pentru adunările voastre în Templu. Când îmi veţi aduce arderi de tot şi prinoase, nu le voi binevoi şi la jertfele cele grase de pace ale voastre nu voi privi. Depărtează de mine zgomotul cântecelor tale, fiindcă nu vreau să ascult sunetul harpelor tale! Judecata să curgă ca apa şi dreptatea ca un pârâu năvalnic!(Am 5,21-24).

Sunt cuvinte usturătoare pe care profetul Amos le pronunţă la adresa tuturor acelora care se cred puternici şi, prin urmare, se cred de neînvins. În spiritul cuvintelor profetului Amos, Isus va pronunţa şi El în celebra Predică de pe Munte cuvinte dure:

Dacă îţi aduci darul tău la altar, iar acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul tău acolo, înaintea altarului, şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi darul tău!(Mt 5,23-25).

Ascultătorii profetului Amos erau obişnuiţi să audă numai cuvinte bune de la profeţi dar, de data aceasta, ei sunt complet şocaţi de declaraţiile profetului, ei ascultau un om care nu făcea nici un fel de compromisuri sau menajamente. Mesajul său hotărât suna mai degrabă ca o chemare la revoluţie. Profetul vorbea "în numele lui Iahve":

Atunci a trimis Amasia, preotul cel din Betel, către Ieroboam, regele lui Israel, zicând: "Amos unelteşte împotriva ta chiar în casa lui Israel! Şi locuitorii ţări nu mai pot îndura cuvintele lui!". Căci iată ce grăieşte Amos: "De sabie va muri Ieroboam şi Israel va fi dus în robie de pe pământul său!" (Am 7,10-11).

Amasia i-a adus la cunoştinţă lui Amos interzicerea de a mai vorbi în public la Betel. Profetul apără misiunea sa de a predica, pentru că o primise de la Iahve. El se legitimează prin faptul că a fost chemat direct de către Iahve. Prin urmare Amos, prin intermediul unui alt mesaj dur, aduce la cunoştinţa familiei preoţeşti următoarele: "Femeia ta va fi destrăbălată în cetate iar fiii şi fiicele tale vor cădea în ascuţişul sabiei; pământul tău va fi măsurat cu funia, tu vei muri în pământ spurcat, iar Israel va fi dus în robie din ţara lui!" (Am 7,17)

Nu ştim nimic despre profetul Amos şi despre activitatea sa ulterioară după expulzarea sa de la Betel. Ca şi-n cazul profetului Ilie, Biblia este mai degrabă interesată de cuvintele pe care le-a pronunţat profetul şi despre biografia lui anterioară. Catastrofa pe care profetul nu încetase să o anunţe cu glas tare, s-a întâmplat câţiva ani mai târziu, atunci când asirienii au cucerit Samaria în anul 721 î.C. Pedeapsa lui Iahve nu a întârziat deloc. Ea este întotdeauna pe măsura faptelor săvârşite; aşa a fost ieri, aşa este şi astăzi.

 

4. Ioan, ultimul dintre profeţi

Ar fi greu dacă nu imposibil să ne închipuim, ce-ar fi fost Noul Testament fără figura profetică a lui Ioan Botezătorul. Sunt emblematice cuvintele Evanghelistului Luca 16,16: "Legea şi Profeţii sunt până la Ioan, de atunci încolo este vestită Împărăţia lui Dumnezeu". Ne sunt cunoscute atât figura istorică, cât, mai ales activitatea sa plină de avânt profetic. Nu a făcut nici un compromis cu misiunea sa de înainte-mergător al Mântuitorului, pe care a îndeplinit-o până la jertfa totală. Dragostea lui pentru Isus nu a fost pentru Ioan un cuvânt gol, dimpotrivă, ceea ce a mărturisit cu gura a confirmat cu faptele sale până la jertfa totală, martiriu. Ioan a trăit o viaţă retrasă de lume, cu toate acestea, el nu a fost străin de tot ce se întâmpla în jurul său. Viaţa sa a fost o continuă renunţare la ceea ce însemna carieră şi comoditate, prietenii sau relaţii. Ioan se prezintă în faţa ascultătorilor veniţi din toate părţile Palestinei ca să-l asculte cu gând curat, el "purta un veşmânt de păr de cămilă şi o cingătoare de piele peste mijloc" (Mt 3,4). La fel de dură ca şi viaţa era şi hrana sa zilnică; Matei notează că Ioan "mânca lăcuste şi miere sălbatică". Dar nu numai viaţa lui era plină de renunţări; Evangheliile relatează cum şi mediul în care a trăit era la fel de arid şi neprimitor. De pe stâncile din deşertul lui Iuda, el nu înceta să repete tuturor: "Eu sunt glasul celui care strigă în deşert: «Neteziţi calea Domnului!»" (In 1,23).

 La insistenţele celor care îi cereau să se legitimeze, Ioan le răspunde cu faptele sale, fără a avea pretenţia că este cineva. Ba, mai mult, el neagă că ar fi "unsul Domnului, sau Ilie, sau vreunul din profeţi". El se legitimează cu faptele sale, pe care nu le tăgăduieşte nici o clipă, ba, mai mult, el se mândreşte cu ele (In 1,26-27): "eu vă botez cu apă, însă în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-l cunoaşteţi, care vine în urma mea şi căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei".

Evanghelistul Ioan introduce numele lui Ioan Botezătorul chiar în paginile Prologului şi prin aceasta ne dă adevărata dimensiune a personalităţii sale, aceea de a fi profetul Mântuitorului, cu misiunea de a da mărturie despre venirea sa în lume(In 1,6-8): "A fost un om trimis de Dumnezeu al cărui nume era Ioan. Acesta a venit să dea mărturie despre lumină pentru ca să toţi să creadă în el. Nu era el lumina, ci trebuia să dea mărturie despre lumină".

Acest text biblic prezintă în câteva cuvinte întreaga misiune a lui Ioan, ultimul dintre profeţi şi "trimis de Dumnezeu" să dea mărturie despre lumină, adică despre adevăratul Mesia. A fi martor sau a da mărturie sunt nişte noţiuni cheie în teologia evanghelistului Ioan. Martor este acela care atestă în istoria oamenilor o realitate, care, deşi subzistă în mod ascuns în istoria umană, totuşi o depăşeşte cu mult atât în dimensiune, cât şi în conţinut. Numai acela care a primit darul duhului, numai acela, la fel ca Ioan, are puterea să-l mărturisească pe Cristos-Mesia, adevărata lumină. În scurtul citat luat din Prolog, ne lovesc două cuvinte care iese în relief, termenul mărturie şi cel de lumină, care sunt specifici evangheliei a patra. Aceşti termeni se referă la cele două personalităţi care sunt centrale în paginile celui de al Doilea Testament: Cristos şi Ioan. Trebuie spus că lui Ioan nu i se potriveşte termenul de lumină, el era folosit în primul rând la adresa lui Mesia. Evanghelia a patra îl caracterizează pe Ioan ca fiind "făclie ce arde şi luminează" (In 5,35), conceptul de făclie fiind mult inferior celui de lumină.

 

4.1.  Un glas plin de furie pentru Domnul

Asemenea profeţilor Ilie şi Amos, asemenea tuturor profeţilor din Vechiul Testament, şi Ioan, ultimul dintre profeţi, nu a încetat să-şi ridice glasul în apărarea celor slabi, condamnând cu vehemenţă nedreptatea, necinstea, răutatea, depravarea, furturile, adulterele, lăcomia după bani, onorurile, puterea etc. Matei notează referitor la activitatea lui Ioan, cuvintele dure, nemaiauzite, la adresa fariseilor şi saduceilor. Ni-l închipuim pe Ioan cu părul vâlvoi, cu o piele de cămilă aruncată pe trupu-i gol şi cu o creangă de copac în mână, aşa cum l-am văzut în celebrul film al lui Zefirelli, strigând în dreapta şi în stânga:

Pui de viperă, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine?...Securea stă la rădăcina pomilor, iar ori ce pom ce nu dă roade bune, va fi tăiat şi aruncat în foc! În mână are vânturătoarea pentru curăţirea ariei; grâul îl va aduna în hambar, pe când pleava o va arde cu focul nestins (Mt 3,7-8.10.12).

Acelaşi limbaj puţin ales dar eficient şi dur îl are şi la adresa altor categorii de oameni. Într-una din zile,

mulţimile îl întrebară: "Noi ce să facem aşadar?". El le răspundea: "Cine are două tunici, să împartă cu cel ce nu are, iar cine are ce mânca, să facă la fel". Veniră şi vameşi ca să fie botezaţi şi-l întrebară: "Noi ce să facem învăţătorule?". El le spunea: "Nu cereţi mai mult decât vi s-a oferit". La fel şi soldaţii îl întrebau: "Noi însă, ce să facem?". Şi lor le răspundea: "Nu faceţi violenţă nimănui, nici să nu năpăstuiţi pe cineva, în plus, să fiţi mulţumiţi cu solda voastră!" (Lc 3,10-14).

Sunt răspunsuri care dovedesc responsabilitate pentru semenul din jur, respect şi un mod just de comportare, precum şi observarea dreptului şi a dreptăţii sociale. Cu alte cuvinte, avem toate premisele unei convertiri interioare autentice. Sunt principii de viaţă de la care nu are voie să abdice absolut nimeni. Pentru acestea glasul profetului a răsunat atunci pentru prima oară, pe malurile Iordanului, iar de atunci răsună în subconştientul fiecăruia dintre noi: "noi ce să facem?". Mulţimea, vameşii şi soldaţiisunt reprezintă aici câte un grup de oameni, care se adresează lui Ioan invocând cazuri concrete de viaţă. Ioan, la rândul său, răspunde fiecăruia în parte fără nici o ezitare şi ţinând cont de situaţia socială a fiecăruia. El nu cere decât disponibilitate şi sinceritate faţă de planul salvator al lui Dumnezeu.

 

4.2.  Adevăratul profet mărturiseşte cu viaţa sa

Singur Irod stătea deoparte şi privea la tot ce se întâmpla; el punea la cale deja de pe atunci sfârşitul tragic al profetului: "dar Irod tetrarhul, mustrat de el pentru Irodiada, soţia fratelui său, şi pentru toate răutăţile ce le făptuise, o mai adaugă şi pe acesta la toate celelalte, şi-l aruncă pe Ioan la închisoare" (Lc 3,19-20).

De fapt, Ioan Botezătorul, la dorinţa expresă a lui Irod Antipa, a fost arestat şi aruncat în închisoare în care îşi va găsi şi moartea eroică. Ioan şi-a păstrat până în cele din urmă spiritul său profetic şi demnitatea sa. Avem de a face aici cu două caractere în totală opoziţie. Pe de o parte, Irod Antipa, incestuos şi înrăit în nemernicie, la care se adaugă acum arestarea la comandă a lui Ioan Botezătorul. Pe de altă parte este Ioan, singur dar cu Dumnezeu, curajos şi zelos, cu predici bătăioase, iar cu păcătoşii publici bun dar ameninţător până la violenţă. La est de Marea Moartă se afla citadela lui Macheronte, transformată de Irod într-o închisoare cu regim special; aici Ioan îşi va petrece ultimele clipe de viaţă, pentru că a avut curajul să-l înfrunte direct pe Irod, spunând-i pe faţă: "Nu-ţi este îngăduit să iei soţia fratelui tău" (Mc 6,18).

 

5. Concluzie

Am analizat câteva dintre personalităţile cele mai proeminente din lumea plină de lucruri neprevăzute a marilor profeţi: Ilie, Amos şi Ioan Botezătorul. Am ales aceşti trei profeţi reprezentând trei curente total diferite între ele şi tot atâtea etape din istoria zbuciumată a Israelului. Ei fac parte din marea familie a profeţilor, care şi-au înţeles misiunea într-o manieră proprie: a apăra dreptatea şi adevărul printre oameni. Bărbaţi excepţionali, curajoşi şi plini de zel, profeţii au apărat întotdeauna cauza celor mulţi şi temători de Dumnezeu. Dintre aceştia ies în evidenţă, înainte de toate, figura profetului Ilie, trecând pe la Amos şi Isaia şi ajungând la Ieremia şi Ezechiel şi de acolo, mai departe, la Malahia şi Ioan Botezătorul; toţi aceştia au fost apărători neobosiţi ai cauzei lui Dumnezeu printre oameni şi-n acelaşi timp, au înfierat şi denunţat nedreptatea şi asuprirea faţă de cei mulţi şi fără apărare. Profeţii aparţin celor mai diverse straturi ale societăţii ebraice însă prin atitudinea şi prin cerinţele lor de ordin religios, moral, etic şi social sunt mereu prezenţi: cum a fost ieri, aşa este şi astăzi. Profeţii nu-au încetat nici un moment să reclame ca pe un drept al lor ascultarea de porunca dragostei şi a dreptăţii sociale prin condamnarea fără tăgadă a celor bogaţi, puternici şi fără nici o milă. Fără a invoca vreodată dreptul la revoltă, profeţii se fac interpreţii tăcuţi ai adevărului divin, pe care îl apără în orice împrejurare de viaţă: "Vai vouă care zidiţi casă lângă casă şi grămădiţi ţarini peste ţarini până nu mai rămâne nici un loc, pentru ca voi să fiţi singuri stăpâni în mijlocul ţării" (Is 5,8).

Profeţii, făuritorii de conştiinţe, vor juca un rol deosebit de important în evoluţia societăţii ebraice în conturarea simţului de dreptate socială şi adevăr teologic. Ei nu vor face nici un compromis cu adevărurile Decalogului, dimpotrivă, le vor aprofunda întruna, aplicându-le la viaţa în continuă mişcare. Profeţii, fiecare în stilul său şi după puterea sa de convingere, au fost persoane alese de Dumnezeu, care au primit de la Domnul o chemare specială (cf. profetul Samuel în 1Sam 3,1-14) şi care, fiind mai apropiaţi de inima poporului său, trăiau relaţiile cotidiene ale vieţii de fiecare zi, cu urcuşurile şi coborârile sale. Ei au fost duşmani declaraţi ai analizelor teoretice şi a formulelor juridice complicate; ei se adresează în exclusivitate şi inimii şi raţiunii umane. Vocea lor trece, de aceea, cu uşurinţă peste barierele de timp şi spaţiu. Ea se aude şi azi repetând cu aceiaşi îndrăzneală şi tărie profetică: "Nu-ţi este îngăduit să iei soţia fratelui tău!".

Aş vrea să închei gândurile prezentate cu un citat al Prof. Henri Cazelles, în semn de respect şi plăcută aducere aminte:

În Biblie nu există condamnări nemotivate ale unuia sau al altuia dintre profeţi, nu există nici povestiri care să ne trezească doar curiozitatea, există însă relatări existenţiale, adesea enigmatice, fie prin repetiţiile, fie prin încrengăturile lor, dar care întotdeauna exprimă intenţia şi dorinţa lui Iahve de a vorbi oamenilor "în multe rânduri şi în multe chipuri"(Evr 1,1). Există legi, care asigură drepturile fiecărui om într-o societate dreaptă, în care "dreptul şi dreptatea" (Is 9,6) sunt acasă. Nu trebuie să uităm că Torah, care deschide Biblia, ne-a fost transmisă ca o lege, care înainte de fi citită, a fost istorie, deci s-a transmis prin viu grai din generaţie în generaţie, dar care şi-a păstrat mereu valabilitatea ei.