OMUL

DEMNITATEA FAMILIEI ÎN "EVANGELIUM VITAE"

D-na Marina Fara
Consiliul Pontifical pentru Familie, Vatican

Se cuvine să le mulţumim organizatorilor pentru această "agapă"de idei - din magisteriul Bisericii, din experienţa cuprinsă în minunata literatură patristică dar şi din experienţa actuală - a Bisericii universale şi a celei locale. Este un moment important, care reflectă maturitatea Bisericii noastre. După cum aţi putut observa, toate tematicile abordate până acum, în cadrul acestor cursuri, au "citat", direct sau indirect, o instanţă ale cărei problematici este prin excelenţă actuală, o temă a tuturor provocărilor posibile: familia.

Pentru că se recunoaşte - încă - pretutindeni că viitorul omenirii depinde de familie, cel puţin prin adevărul esenţial că aceasta este chemată să asigure generarea (zămislirea, naşterea şi dezvoltarea) vieţii umane şi a persoanei umane. "Viitorul omenirii trece prin familie", clasează Biserica în actualitate, ca pentru a trezi conştiinţele adormite, în faţa tabloului îngrijorător al civilizaţiei morţii care se înstăpâneşte în jurul nostru.

Atacul la adresa vieţii este, de fapt, un atac împotriva familiei, iar familia, vedem cu uşurinţă acest lucru, se află în criză. Iată de ce, este util mai întâi să analizăm resorturile acestei "civilizaţii a morţii", descrise în enciclica la care ne referim.

Evangelium vitae a apărut ca o necesitate, semnalată de Biserică. Consistoriul extraordinar al Cardinalilor, din aprilie 1991, i-a cerut papei un document magisterial prin care Biserica să se pronunţe asupra valorii sacre şi inviolabile a vieţii umane.

Ne propunem, în analiza noastră, mai întâi o conştientizare asupra realităţilor culturii morţii, apoi o perspectivă asupra răspunsului pe care suntem chemaţi să îl dăm, un răspuns ce ne cere o permanentă convertire, o transformare interioară, şi, în sfârşit, câteva referiri la vocaţia noastră de a mărturisi valorile în care credem, pe care le urmăm, valori ale familiei creştine investite cu darul divin de a fi co-autoarea vieţii în planul Creaţiei.

Evangelium Vitae nu este un text biblic, nu este un text canonic - subliniază autorul enciclicei şi adaugă: "Evanghelia vieţii este vestea cea bună" pe care suntem chemaţi să o proclamăm astăzi în mijlocul culturii morţii; este vestea cea bună a vieţii; este vestirea lui Cristos, calea, adevărul şi viaţa.

Ca "popor al vieţii" suntem chemaţi să o vestim, "Evanghelia vieţii" fiind deci, aş spune, materie a unei noi acţiuni civilizatoare în societatea dezumanizată.

Textul ne dezvăluie această chemare ca pe o vocaţie a "poporului vieţii", ca pe o vocaţie a familiei dar şi ca permanentă chemare, înscrisă de Dumnezeu în inima omului, la desluşirea şi trăirea acelui mister care înseamnă "plinătatea vieţii".

Evangelium vitae, o enciclică ce explică pericolul extrem la care se expune umanitatea atunci când este disociată procreaţia de vocaţia familiei, era în 1995, data apariţiei, o enciclică profetică, dacă ţinem cont de faptul că este deosebit de actuală în anul 2001, când realitatea copiilor fără familie şi a familiilor fără copii este evidentă, iar oamenii de ştiinţă se străduiesc să cloneze cât mai curând fiinţa umană.

Evangelium vitae se află în gândul papei de multă vreme, din timpul în care, episcop de Cracovia şi profesor la Universitatea Catolică din Lublin "s-a îndrăgostit" - cum afirmă în dialogurile sale cu Vittorio Messori ("Să trecem pragul speranţei") - "de iubirea umană" : ca teolog şi ca păstor de suflete, îndrumând familiile, slujind ceremoniile de Căsătorie ale prietenilor, pregătind logodnicii pentru viaţa de căsătorie, "am început - declara el - să iubesc iubirea umană". Erau anii unei opere capitale, care îşi păstrează actualitatea şi preţul ca un diamant: "Iubire şi responsabilitate". În acest eseu, al cărui titlu rezumă pe deplin strălucita disertaţie cuprinsă între copertele sale, se află germenele multor opere magisteriale ale viitorului papă dar, în mod deosebit, Evangelium vitae. Eu mi-am permis să numesc "Iubire şi responsabilitate" "Proto-Evangelium vitae".

Iubire şi responsabilitate s-a publicat la noi, în anul vizitei papei, în versiune completă la Cluj şi într-o primă parte la Bucureşti, urmând să apară în curând partea a doua. Recomand această carte tuturor celor care sunt interesaţi de misterul iubirii umane, de misterul vieţii şi părtăşiei noastre la creaţia divină, de problematica familiei şi mai ales celor ce vor să afle răspuns la starea gravă în care se află tineretul prins în capcana mentalităţii materialiste, a consumului.

În cu totul alt stil, şi anume cel al sfatului spiritual care a creat o valoroasă bibliotecă înainte de război (câte cărţi s-au mai salvat din acea bibliotecă?), avem în Biserica noastră un precursor al ideii care acum se constituie într-un val uriaş, ideea luptei pentru apărarea vieţii şi a familiei ca sanctuar al vieţii. Acel precursor al mişcării "Pro Vita", putem afirma cu certitudine, este Monseniorul Ioan Suciu, episcopul martir al Blajului şi autorul seriei de predici din catedrala Sfântul Iosif, care chema la rezistenţă împotriva răului materialist, comunist, care se instala dar este în acelaşi timp şi autorul unei cărţi duios de frumoase, profunde şi actuale, care se numeşte "Mama". Ca şi Ioan Paul al II-lea, Monseniorul Suciu a avut spiritul profetic de a încredinţa toate aceste adevăruri, spre păstrare şi promovare, tineretului. De altfel, ştim că i se spunea "apostolul tineretului". O idee tot atât de profetic asemănătoare, de exemplu, cu ultimul Mesaj al Papei Ioan Paul al II-lea pentru Ziua internaţională a tineretului 2001, mi se pare centralitatea crucii ca asumare a vieţii, leit motiv în îndemnurile Monseniorului Suciu, atât în scrierile despre eroismul creştin cât şi în acea minunată predică de rămas bun, în care le încredinţează tinerilor misiunea de a făuri o rezistenţă a conştiinţei, singura cale de salvare la nivel personal şi de popor, în faţa adversităţilor.

Avem deci în patrimoniul nostru, un precursor al mişcării "Pro Vita" şi încă o figură cu maximă autoritate, un martir al Bisericii şi, în acelaşi timp, o figură de certă modernitate, care interpretând semnele timpului - în prima jumătate a secolului trecut -, a considerat că este mai mult ca oricând ceasul Bisericii, că Biserica este chemată să se implice şi să ofere răspunsurile pentru care societatea nu va avea la îndemână altă instanţă morală. Vorbind despre sfidările actualităţii şi îndemnând, la Bucureşti, la un ecumenism al slujirii valorilor, apărarea vieţii şi a familiei aflându-se printre priorităţi, Ioan Paul al II-lea şi-a luat rămas bun de la români încredinţând acest "vis" tinerilor.

Magisteriul Bisericii cuprinde documente care au precedat Evangelium vitae. Iată câteva:

În spiritul Conciliului al II-lea din Vatican, Paul al VI-lea emitea în 1968 o enciclică revoluţionară, receptată cu mari controverse, asupra reglementării natalităţii: Humanae vitae. Urmează documente emise de Congregaţia pentru doctrina credinţei asupra eticii sexuale: Persona humana (1975); asupra respectului vieţii umane în curs de naştere şi al demnităţii procreaţiei: Donum vitae (1987) şi alte apeluri şi documente.

Ioan Paul al II-lea a dedicat o cateheză (audienţele generale) relaţiei de iubire între soţi cu deschidere spre viaţa care se naşte şi a tratat problema apărării vieţii în perspectiva familiei: este ciclul alcătuit din Îndemnul apostolic Familiaris consortio - îndatoririle familiei creştine în lumea de azi, 1981; Scrisoarea apostolică asupra demnităţii şi vocaţiei femeii, Mulieris dignitatem, 1988; Scrisoarea către familii, Gratissimam sane, 1994 şi Scrisoarea de Crăciun adresată tuturor copiilor, Ad paucos dies, 1994.

1. Conştientizare: pentru o cultură a vieţii

După dezamăgirea produsă de căderea unui mit, speranţa salvării din imperiul consumismului prin infuzia de spiritualitate a Estului eliberat de totalitarismul comunist, pentru toată lumea care priveşte realitatea cu responsabilitate asediul culturii morţii devine din ce în ce mai îngrijorător. Sunt anii în care, în ţările din Est înfloreşte contracepţia. Paradoxal, odată cu eliberarea de sub teroare, odată cu câştigarea libertăţii se refuza viaţa. Şi în cazul acesta, putem spune că Ioan Paul al II-lea a avut o viziune profetică. Cu ocazia vizitei sale la Praga, în aprilie 1990, a lansat un avertisment noilor democraţii din Est, un apel la reţinerea entuziasmului şi la vigilenţă, pentru că se profilau alte pericole în faţa unei societăţi nepregătite să reziste la presiunea consumistă. Era vorba despre pericolele libertăţii neînţelese, despre îmbrăţişarea cu euforia eliberării de totalitarism a unor concepţii de viaţă care contravin tocmai libertăţii umane în adevărul său antropologic: se primea cu uşurinţă "libertatea" de a practica avortul, sterilizarea, cultura pilulelor contraceptive, a tehnicii de laborator în locul procreaţiei, a experimentului asupra embrionilor umani; apoi eutanasia, pasivitatea şi chiar fascinaţia faţă de violenţa gratuită, lipsa de reacţie în faţa mentalităţii prin care omul devine un simplu obiect de consum.

Contracepţia - acest important capitol al "culturii morţii" - a devenit un sistem care funcţionează cu maxim randament şi, de aceea, este dificil de demontat.

1.1.  O primă treaptă a conştientizării

Cultura morţii se defineşte prin tot ceea ce înseamnă intervenţie artificială a omului în planul creaţiei fără a respecta în integralitatea lor, legile creaţiei. În legile creaţiei, omul îşi are locul bine definit: el nu se substituie lui Dumnezeu, ci participă la creaţia lui Dumnezeu, şi tocmai în această nobilă poziţie pe care i-a oferit-o Dumnezeu, aceea de a participa la creaţia sa, rezidă grandoarea, demnitatea fiinţei umane. Repetabilul păcat de la origini, omul care se substituie lui Dumnezeu, se revelează mai ales în raport cu atitudinea faţă de viaţă, pentru că Dumnezeu este viaţă şi Creatorul vieţii.

În Evangelium vitae, această atitudine este analizată reparcurgând episodul biblic al crimei lui Cain. Observăm că Dumnezeu nu-şi întrerupe dialogul cu el. Îi aminteşte că este liber în faţa răului, căci la rădăcina oricărei violenţe se află căderea în faţa "logicii" celui rău. Acea minciună a lui Cain: "Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?" ilustrează "o eclipsă" asupra valorii sacre a vieţii umane, este pierderea legăturii omului cu Dumnezeu.

Societatea noastră, cuprinsă de materialism practic şi-a însuşit ca sindrom al modernităţii pierderea sensului păcatului, asimilarea delictului cu un drept: dreptul de a ucide o fiinţă nevinovată - avortul, dreptul de a se închide în faţa primirii vieţii. Pentru că trupul nu mai este văzut în adevărul uman al unei realităţi specific personale, adică semn şi loc al relaţiei cu ceilalţi, cu Dumnezeu şi cu lumea. Trupul, se specifică în Evangelium Vitae este văzut sub aspectul unei pure materialităţi, procreaţia devine astfel un duşman (al profitului material, al plăcerii, al vieţii egoiste). Asistăm la o sărăcire fără seamăn a relaţiilor interpersonale. Suferinţa, care este o "povară inevitabilă a existenţei umane dar şi factor al posibilei creşteri personale" este "cenzurată, respinsă ca inutilă"; "viaţa şi-a pierdut orice semnificaţie, în om încolţeşte dorinţa de autoreprimare".

Porunca a cincea, referitoare la apărarea vieţii, ne arată că omul poate "ucide" nu numai prin suprimarea vieţii deja creată şi aflată în diferitele ei stadii de desfăşurare, prin avort, ucidere voluntară, pedeapsa cu moartea, eutanasie, dar şi agresând demnitatea vieţii: procrearea artificială, experimentele pe embrioni, violenţa, agresiunile de toate felurile.

Altă formă de substituire lui Dumnezeu este intervenţia omului în ordinea carităţii. Conform ordinii carităţii se bucură de protecţie specială cel mai slab, cel vulnerabil. Cultura morţii, în schimb, este o cultură care se defineşte prin legea eliminării sistematice a celui mai slab: copilul nenăscut - care nu are cum să riposteze, handicapatul, bolnavul, bătrânul, persoana marginalizată.

În februarie 2000, s-a organizat în Vatican o adunare comemorativă a cinci ani de la apariţia enciclicei Evangelium vitae (s-a desfăşurat în februarie pentru că în luna martie, când se împlineau de fapt aceşti ani, Papa, după cum ştiţi, se afla în vizită în Ţara Sfântă).

Ioan Paul al II-lea a definit atunci în termeni şi mai radicali acest tip de societate ce generează cultura morţii, folosind cuvântul "decadent". Societatea decadentă implică reţeaua politicilor şi a legislaţiilor contrare vieţii. Ea se caracterizează printr-o decădere progresivă şi accelerată nu doar la nivel moral, ci şi demografic şi economic. Simptomul descris în Evangelium vitae, delictul transformat în drept, ştergerea noţiunii de păcat, conduce la consecinţe cu caracter ireversibil. Apare deci necesitatea urgenţei de acţiune, necesitatea "salvării civile". Pentru aceasta trebuie să se producă o schimbare de mentalitate "pe scară largă şi vizibilă".

Prin ce se caracterizează această nouă mentalitate şi nouă cultură, cultura vieţii?

În primul rând, prin conştientizarea, asumarea şi responsabilizarea faţă de actul creaţiei, a valorii vieţii "concepute". Se cheamă apoi la o mai mare atenţie - şi din nou responsabilizare - în stabilirea raportului între legea civilă şi legea morală: astăzi, a face ceva legal nu înseamnă şi a face ceva drept. Merită o atenţie specială capitolele enciclicei care se referă la acest raport (cap. 73, 90, 20). Capitolele respective, citate într-un elocvent discurs al Cardinalului Alfonso Lopez Trujillo, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Familie, discurs pronunţat în faţa membrilor "Pro Vita" din Scoţia (marie 1996) sunt o clarificare şi o pledoarie a "adevărului despre lege". Cardinalul citează adevărurile din Evangelium Vitae ca răspuns la o opinie publică agresată de mijloacele de comunicare ce încearcă să formeze un nou tip de persoană umană. Cardinalul Trujillo arată că Evangelium Vitae ne dezvăluie adevărul despre persoana umană, adevărul despre morală, adevărul despre lege şi adevărul despre sexualitatea umană.

Revenind la întâlnirea de anul trecut din Vatican, pentru a comemora cinci ani de la apariţia enciclicei, chestiunea mentalităţii dominante a fost centrală. Mentalitatea fiind un fenomen al maselor, al colectivităţii - şi incidenţa asupra acesteia este, după cum ştim, un element forte al lui Ioan Paul al II-lea -, papa a chemat societatea civilă la o mobilizare generală pentru a schimba adeziunea sau atitudinea de pasivitate, de indiferenţă faţă de cultura morţii: a reînnoit chemarea adresată mai întâi întregii Biserici dar şi societăţii civile: medicilor, oamenilor de ştiinţă, educatorilor, ziariştilor, juriştilor, legislatorilor şi, în primul rând, familiilor, să găsească modalităţi pentru ca bunurile existente să fie astfel distribuite încât valoarea vieţii, dreptul la viaţă să poată fi respectate. Să existe o amplă mobilizare împotriva "acelei selecţii tacite şi crude conform căreia cei mai slabi sunt eliminaţi în mod nedrept".

Sfântul Părinte a criticat "mentalitatea renunţării", care conduce la părerea că "normele contrare dreptului la viaţă", adică acelea care "legalizează avortul, eutanasia, sterilizarea şi planificarea naşterilor conform unor mijloace contrare demnităţii căsătoriei", "ar fi ineluctabile" şi, de aceea, ar reprezenta un fel de "necesitate socială". "Din contra, a subliniat papa, acestea sunt un germene de corupţie a societăţii şi a fundamentelor sale". Iar conştiinţa civilă şi morală nu poate accepta această falsă ineluctabilitate, după cum nu ar putea accepta războaiele sau epurările etnice" (discurs la cinci ani de la EV).

Eu cred că această îngrijorare cauzată de "mentalitatea renunţării" trebuie să ne îngrijoreze mai mult pe noi, românii, fiind vorba, în plus, de o trăsătură a psihologiei colective a poporului nostru. De aceea, în activitatea noastră laicală, cred că ar fi bine să analizăm fenomenul şi cauzele lui, cu ajutorul unor specialişti (psihologi, sociologi, filozofi), apoi să luăm măsuri de ordin practic, de intervenţie socială, pentru diferite campanii cât mai eficiente. Căci mesajul enciclicei Evangelium vitae este greu acceptat, produce multă incomoditate. De altfel, tot la aniversarea de anul trecut, papa a remarcat că mesajul enciclicei a întâmpinat, de-a lungul celor cinci ani de existenţă, o permanentă dificultate în mediul social, dar validitatea lui "rămâne neschimbată".

Contextul imediat în care a apărut Evangelium vitae era mobilizarea generală a forţelor culturii contraceptive pentru Congresul Mondial asupra populaţiei, de la Cairo şi Congresul de la Pekin asupra femeii. La Cairo, trebuie subliniat, delegaţia Sfântului Scaun a repurtat o victorie, o victorie mică dar - bine folosită - această victorie poate fi un germene bun pentru un drum spre o cultură a vieţii. Acea victorie a constat în determinarea participanţilor să recunoască, în declaraţia finală, că orice măsuri care s-ar întreprinde pentru reglementări demografice trebuie să se subordoneze drepturilor omului. Tot anul trecut, la ONU s-au comemorat cinci ani de la Conferinţa de la Cairo. A fost momentul cel mai delicat, deoarece forurile internaţionale doreau să aplice o corecţie documentului final de la Cairo, schimbând terminologia drepturi umane. În acelaşi timp, împotriva Sfântului Scaun s-a dezlănţuit celebra campanie feministă care cerea ca Vaticanul să nu se mai amestece în problemele familiei şi ale vieţii, fiind un mic stat de persoane celibatare, ce nu ar avea putinţa de a înţelege problemele căsătoriei, ar încălca "libertăţile" şi deci "drepturile" femeii. Cu tact, solidaritate din partea prietenilor din toată lumea, rigurozitate şi probitate în susţinerea adevărului fiinţei umane dar şi cu o coerenţă şi consecvenţă impecabile, Sfântul Scaun a reuşit ca acel mic punct din documentele finale ale Conferinţei de la Cairo să fie menţinut. Şi pentru a asigura inviolabilitatea Cartei Drepturilor Umane, emise la sfârşitul celui de al doilea război mondial de Naţiunile Unite, Sfântul Scaun a analizat drepturile familiei prin prisma Declaraţiei universale a drepturilor umane, în acelaşi timp în care lumea politică internaţională comemora cei 50 de ani de existenţă ai acestui cod civic. Dreptul la respectarea vieţii şi a demnităţii acesteia, adevărurile din Evangelium vitae erau mai actuale ca oricând. Ceea ce a demontat obiecţiunea venită din partea mişcărilor feministe puternic susţinute de instituţiile contraceptive a fost impresionanta solidaritate a lumii întregi cu poziţia Sfântului Scaun. S-a putut clarifica adevărul că nu Biserica este cea care emite drepturile familiei şi dreptul la viaţă. Aceste drepturi - care, de altfel, figurează şi în Carta universală a drepturilor omului dar şi în Constituţiile statelor -, ţin de natura adevărului antropologic. Iar Biserica este păstrătoare şi apărătoare a acestui adevăr, înscris în firea, în inima şi în conştiinţa fiecărei fiinţe umane.

1.2.  O a doua treaptă a conştientizării

Desigur, viziunea filozofică a acestei legi naturale este mai adâncă şi ne trimite printre altele la "logica darului, conform căreia, "Viaţa umană este un dar primit pentru a fi dăruit la rândul său" (EV, 92). Logica darului ne îndreaptă către darul pe care noi l-am primit de la Dumnezeu care ne-a chemat la viaţă în specificitatea de bărbat sau femeie, în unicitatea existenţei fiecăruia şi având în germene toate resursele posibile de a ne dezvolta spiritual şi moral.

Apoi, dacă ne amintim de pasajul din Geneză: "Nu e bine ca omul să fie singur", observăm că resursele, zestrea pe care omul a primit-o în dar nu poate conduce la împlinire decât împreună cu cineva. Deci, omul trebuie să existe "pentru cineva" (cf. Ioan Paul al II-lea, Audienţa generală 9 ian. 1980), prin dăruirea de sine realizează starea conjugală, o dăruire totală ce caracterizează această stare.

Împlinirea împreună presupune complementaritate, iar aceasta este determinată de diferenţa feminitate-masculinitate, bazată pe semnificaţia sexului. Caracterul sublim al acestei complementarităţi este înscris în "biologia generării"; "în biologia generării este înscrisă genealogia persoanei" "în paternitatea şi maternitatea umană, Dumnezeu însuşi este prezent, într-un mod diferit decât în orice altă generare de pe pământ", căci "numai de la Dumnezeu poate proveni acest «chip», această «asemănare» care e proprie fiinţei umane, aşa cum s-a realizat în creaţie" (EV, 43).

Cum se poate răspunde pe deplin planului lui Dumnezeu? Care este resortul acestui "răspuns"? Este tocmai dăruirea. Dăruirea de sine. A se considera pe sine însuşi un dar (venit de la Dumnezeu) şi un dar pentru ceilalţi. În Dragostea conjugală în serviciul vieţii, în Evangelium Vitae, Mons. Francisco Gil Hellin, Secretarul Consiliului Pontifical pentru Familie, demonstrează că iubirea dintre soţi - "concept primit în teologia Căsătoriei relativ recent" - este substanţa demnităţii familiei ca "Sanctuar al vieţii". Iubirea dintre soţi are tocmai această specificitate, de dăruire reciprocă totală, cu deschidere spre a treia persoană, copilul, ca dar primit de la Dumnezeu, prezent în această "celebrare" a soţilor, în sanctuarul domestic (Familia este numită şi sanctuarul domestic).

Planul lui Dumnezeu este viaţă, este rodnicie. Deci, fiecare vocaţie împlinită este o sursă de rodnicie: atât vocaţia la căsătorie cât şi cea la feciorie. Atât fecioria cât şi căsătoria sunt rodnice, în perspectiva curăţiei, adică a trăirii stricte a vocaţiei primite. În cazul căsătoriei este vorba despre vocaţia dăruirii totale către celălalt şi împreună cu celălalt către Dumnezeu, acceptând darul pe care Dumnezeu îl aduce iubirii soţilor, şi anume o nouă viaţă. Aceasta este perspectiva în care se orânduieşte orice particularitate: sterilitatea unor cupluri de exemplu; ea însăşi, înţeleasă în viziunea aceasta, se poate alinia logicii dăruirii, se poate oferi ca jertfă pentru rodnicia lui Dumnezeu, rodnicie care înseamnă creaţie continuă, viaţă continuă dar şi proliferare a carităţii. În această logică, Sfântul Părinte îi îndeamnă pe cei marcaţi de pecetea tristă a sterilităţii să adopte copii. Este alternativa fermă pe care Papa o prezintă tehnicilor sofisticate cărora li se supun soţii pentru a aduce pe lume copii (fecundare in vitro, fecundare artificială etc).

Pierderea sensului real al feminităţii şi masculinităţii duce la provocări grave la adresa familiei. Separarea aspectului unitiv de cel procreativ duce la alterarea sensului însuşi al căsătoriei, ca dăruire reciprocă generoasă. Provocarea aceasta - descrisă în Iubire şi responsabilitate - a condus la realităţile cunoscute, în care rodul firesc al unirii soţilor, copilul, este privit ca ceva nedorit. Este nevoie de o cultură a responsabilităţii. A apărut astfel sintagma paternitate şi maternitate responsabile. "Dragostea din cadrul căsătoriei cuprinde şi depăşeşte simpla prietenie; ea se realizează între un bărbat şi o femeie care se dăruiesc unul altuia în totalitate, conform masculinităţii şi feminităţii proprii, punând - prin pactul conjugal - bazele acelei comuniuni a persoanelor în care Dumnezeu a dorit ca viaţa umană să fie concepută, să se nască şi să se dezvolte". Catehismul Bisericii Catolice ne aminteşte că: "În căsătorie, intimitatea trupească a soţilor devine semn şi chezăşie de comuniune spirituală".

În Sexualitatea umană, adevăr şi semnificaţii, o lucrare a cardinalului Alfonso Lopez Trujillo în colaborare cu Mons. Elio Sgreccia, se subliniază:

Semnul revelator al autenticităţii iubirii conjugale este deschiderea spre viaţă. În realitatea ei cea mai profundă, iubirea este în chip esenţial un dar, iar iubirea conjugală, conducându-i pe soţi la cunoaşterea reciprocă, nu se epuizează în interiorul perechii conjugale: ea îi face într-adevăr apţi de maxima dăruire posibilă, prin care devin cooperatorii lui Dumnezeu pentru a da viaţă unei noi persoane umane. În felul acesta, soţii, în timp ce se dăruiesc unul altuia, dăruiesc dincolo de ei înşişi, o fiinţă reală, copilul, reflex viu al iubirii lor, semn permanent al unităţii conjugale şi sinteză vie şi indisociabilă fiinţei lor (nr. 15).

Astfel se înţelege mai bine de unde porneşte astăzi atitudinea de respingere a vieţii în relaţia conjugală: disocierea între caracterul unitiv şi cel procreativ este o consecinţă a banalizării sexului, a confuziei care se face între sexualitate şi genitalitate. Sexualitatea este o manifestare completă a caracterului de feminitate sau masculinitate, el cuprinzând factorii cei mai complecşi care caracterizează persoana umană, inclusiv cei de natură spirituală. "Banalizarea sexualităţii figurează printre factorii principali care se află la originea dispreţului pentru viaţa în curs de a se naşte: doar o dragoste adevărată ştie să păzească viaţa" (EV, 97).

Astfel, singura definiţie posibilă a familiei este acea comunitate de iubire între un bărbat şi o femeie, realizată în complementaritatea lor, prin dăruirea reciprocă şi cu deschidere spre a treia persoană, darul şi rodul acestei dăruiri.

2. Convertirea permanentă

2.1.  Convertirea permanentă: răspuns la provocările civilizaţiei morţii

După cum ştim - şi aici intrăm în următorul capitol al acestei prezentări -, este necesară definirea clară a conceptului de familie. Una dintre provocările actualităţii la adresa instituţiei familiale constă tocmai în ştergerea definiţiei ei tradiţionale. De altfel, este un sindrom care se observă nu numai în privinţa perspectivei asupra familiei ci şi a altor realităţi. Societatea dintre milenii pune sub semnul îndoielii conceptele, tinde să le schimbe sensul, să le relativizeze, să le lichideze şi să creeze altele noi. S-a încercat, după cum se ştie, să se lărgească termenul de familie la orice uniune umană: concubinajele (familiile de facto), uniunile homosexuale. Aceasta însă după ce a fost atacată în prealabil definiţia însăşi a familiei, prin diferite argumente, dintre care noutatea modernităţii nu a fost pe ultimul loc. Conform acestei mentalităţi, conceptul de familie tradiţională nu mai defineşte realităţile familiei de azi, cu numeroase ipostaze monoparentale sau de familii de probă. Aceste tipuri de convieţuiri, forţat denumite familii, ar fi adaptate la condiţiile actuale, conforme cu realităţile actuale, în care, de exemplu, "o femeie îşi face copilul ei" sau un bărbat îşi realizează cu mame diferite copiii lui.

Ceea ce se pierde din vedere este, din nou, adevărul ontologic, de data aceasta referitor la familie, ca ţesut social care îşi are propriile reguli independente de incidenţa schimbărilor apărute în ţesutul social.

În actualitate, aceasta este provocarea cea mai puternică. La noi, în România, dacă observăm cu atenţie, începe să se producă o fractură între generaţiile deja mature (mă refer la cele din jurul vârstei de 30 de ani), care manifestă încă o nostalgie pentru instituţia familială şi cele care vin după şi care se configurează într-o docilitate îngrijorătoare faţă de tiparul mental impus de o societate ce relativizează noţiunea de familie.

Cealaltă mare provocare la adresa familiei este contracepţia. Această consecinţă la alinierea civilizaţiei plăcerii, a consumului, poate fi contracarată prin ceea ce se numeşte paternitate şi maternitate responsabile. Calitatea aceasta ţine de o puternică pregătire pentru viaţa de căsătorie, de o educaţie solidă şi de comunicarea dintre soţi.

2.2.  Convertire permanentă - starea necesară pentru a găsi răspunsuri la provocările actualităţii

Viaţa de familie cere o stare de convertire continuă. În mod analog, ne putem gândi că şi creaţia este continuă, iar dacă extindem acest adevăr la procreaţie, generarea unei fiinţe umane necesită o creaţie permanentă din partea soţilor, ea nu se termină odată cu aducerea pe lume a copilului, ci se continuă până la plinătatea maturităţii acestuia. Cineva afirma pe bună dreptate: această creaţie sui generis a părinţilor continuă şi după ce copiii devin maturi şi îşi construiesc o familie (ca soţi sau ca persoane consacrate). Ea continuă prin rugăciunile, prin sfaturile cu care îi însoţim pretutindeni şi mereu.

Pentru că a fi deschise vieţii, a fi sanctuare ale vieţii înseamnă pentru familii a găsi în permanenţă răspunsuri viabile la provocările culturii dominante, la presiunile mentalităţilor care se schimbă cu repeziciune.

Fenomenul globalizării influenţează parţial familia dar prezintă şi o ameninţare mai serioasă, în sensul că manifestările globalizatoare induc cu mai multă eficacitate topirea celulei familiale într-un colectivism amorf şi, de ce nu, în formarea altor tipuri de colectivitate cu autoritate superioară, de exemplu, colectivitatea prietenilor de pe internet, colectivitatea celor de care depinde pâinea zilnică, colectivitatea mediatică. Provocării globalizării i se răspunde prin solidaritate. Solidaritatea în perspectiva familiei ar fi deci o reactualizare a logicii dăruirii, cu efecte la nivel social, un exerciţiu al generozităţii. Acest exerciţiu se produce în slujba salvării a ceea ce este specific şi esenţial pentru familie şi anume sacralitatea şi indisolubilitatea ei. În virtutea acestor caracteristici, instituţia familiei, bazată pe căsătorie, se cuvine să fie respectată, de către membrii ei şi de către ceilalţi, iar exerciţiul solidarizării este o cale recomandabilă, ale cărei resurse sunt nebănuit de bogate pentru împlinirea persoanei umane. Doar prin practica solidarizării aceste resurse pot fi puse în valoare. La nivelul intim, al relaţiei dintre soţi, există un tip de solidarizare ilustrat de practicarea mijloacelor naturale de reglementare a fertilităţii şi care conduce la o desăvârşire a unităţii şi a stabilităţii conjugale. Dacă o definiţie a iubirii este dăruirea în totalitate celuilalt, atunci această practică a mijloacelor naturale de reglementare a fertilităţii este poate "întruparea" cea mai elocventă a iubirii caste, a iubirii curate în viaţa de familie şi răspuns la provocările culturii dominante.

Spuneam că "spiritul" enciclicei Evangelium vitae este prezent în frecventele intervenţii ale papei. Într-una dintre acestea, şi anume în discursul rostit în faţa Tribunalului ecleziastic (Rota romana), cu ocazia deschiderii sale, din ianuarie 2001, Ioan Paul al II-lea, referindu-se la sacralitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, observă: "Asistăm la o criză generalizată şi fundamentală a acestei instituţii fundamentale", prin răspândirea "culturii individualiste, care tinde să plaseze familia în domeniul privat", contravenind, desigur, dimensiunii naturale a căsătoriei şi a familiei, ca adevăr al omului.

Magisteriul ecleziastic şi legislaţia canonică conţin numeroase referiri la caracterul natural al căsătoriei, iar moralitatea familială ascultă de "criterii obiective, rezultate din natura persoanei şi din actele sale" (GS 51), căci "Dumnezeu însuşi este autorul căsătoriei, pe care a înzestrat-o cu diferite bunuri şi finalităţi" (GS 48). În climatul secularizat şi în mentalitatea privatistă asupra familiei, adevărul că Dumnezeu este autorul căsătoriei este contestat".

M-am gândit la această afirmaţie a Sfântului Părinte, reluată şi în Evangelium vitae, pentru că ea ilustrează foarte bine din ce cauză este necesară convertirea permanentă. O convertire permanentă înseamnă un răspuns găsit de fiecare dată pentru a traversa impactul cultural dominant prin conştientizarea că noi, ca soţi suntem, de fapt colaboratorii lui Dumnezeu într-o instituţie pe care chiar el a voit-o şi al cărei autor este chiar El. Iar noi suntem investiţi cu caracterul de protagonişti. Dar pentru a fi cu adevărat protagonişti trebuie să înţelegem natura însăşi a instituţiei noastre, a căsătoriei pe care o protagonizăm.

S-au acumulat multe incertitudini şi formule echivoce în privinţa noţiunii înseşi de natură. Se pretinde reducerea a ceea ce este specific uman la simplul ambient cultural, revendicându-se o creativitate şi operativitate ale persoanei în regim de completă autonomie, atât pe plan individual cât şi pe plan social. Din acest punct de vedere, ceea ce este natural va fi considerat un simplu dat fizic, biologic, sociologic, uşor de manipulat prin mijloace tehnice conform propriilor interese - afirmă papa în acelaşi discurs la Rota romana.

În această contrapunere cultură-natură rezidă explicaţia apariţiei liberului arbitru, a puterii discreţionare. Lucru observabil foarte clar în tentativele impunerii familiilor de facto, homosexuale etc. comparate cu căsătoria, al cărei caracter natural este negat.

În enciclica Veritatis splendor, papa a subliniat faptul că trupul, corpul uman nu este extrinsec persoanei, ci reprezintă, împreună cu sufletul spiritual şi nemuritor, un principiu intrinsec fiinţei unitare a persoanei" (VS, 46-50). Deci, nu se pot căuta "în false spiritualisme, confirmări a ceea ce este contrar realităţii spirituale a legăturii matrimoniale". "Atunci când Biserica învaţă că uniunea matrimonială este o realitate naturală, propune un adevăr evidenţiat în raţiunea binelui soţilor şi al societăţii; uniunea matrimonială este conectată cu "începutul" din Geneză, când Dumnezeu "i-a creat bărbat şi femeie", în viziunea complementarităţii lor. Pornind de aici, putem înţelege căsătoria ca pe o construcţie ai cărei protagonişti suntem dar, într-o oarecare măsură, suntem şi autori. În sensul că ea se configurează, prin actele, prin faptele noastre.

Familia este astfel o vocaţie, o chemare lansată de Dumnezeu în firea, în natura noastră umană, dar, ca orice vocaţie, se construieşte în dialogul permanent cu Dumnezeu, chiar în sensul că ceea ce facem ne străduim să facem cum se cuvine, adică respectând Poruncile, cu frica de Dumnezeu.

Cea mai înaltă treaptă a acestei vocaţii este colaborarea cu Dumnezeu în actul creaţiei, al generării vieţii. De aceea, familia mai este numită şi "Sanctuarul vieţii", sau "Biserica familială".

Sacramentul este semnul acestei realităţi naturale: "din păcate - subliniază papa în acelaşi discurs recent - asistăm la ideologizare, fenomen astăzi foarte răspândit, atunci când este vorba despre Căsătoria ca sacrament". Se tinde în felul acesta să se atribuie un sens identitar căsătoriei, o validitate exclusivă pentru un catolic sau un credincios, ca şi cum "sacramentul ar fi o realitate desprinsă de datul natural şi nu ar fi chiar datul natural, natura căsătoriei, asumată şi ridicată de Cristos la demnitatea de semn şi mijloc de mântuire".

Tocmai de aici derivă necesitatea mărturiei. Şi astfel am ajuns la cel de al treilea capitol al acestei prezentări.

3. Mărturia soţilor: "întrupare" a adevărurilor şi a valorilor familiei

Mărturia familiei creştine este nu ideologică, ci firească, nu identitară, ci conformă cu demnitatea ei, de natură răscumpărată de Cristos.

Mărturia familiei creştine este de fapt o mărturie permanentă pe care soţii sunt chemaţi să o dea unul altuia. Această mărturie se concretizează - cum am spus mai înainte - în nenumăratele răspunsuri de dăruire totală reciprocă, în ordinea finalităţilor naturale ale căsătoriei: binele soţilor, conceperea şi educarea copiilor.

Fiind o instituţie naturală, ascultând deci de aceste comandamente, înscrise în firea soţilor, în relaţia lor naturală, căsătoria depăşeşte orice schimbări survenite în viaţa familiei, crizele, lipsirea de libertate etc. Dacă însă, mărturia soţilor nu există deci dacă nu există sentimentul de iubire, ci acela de ataşament de unele calităţi personale accidentale, interese, atracţii, este evident că viaţa de căsătorie nu se mai manifestă ca o realitate naturală, autentică.

Mărturia reciprocă, de iubire, care asigură puterea legăturii matrimoniale asigură şi misiunea socială a familiei, îi conferă forţa necesară afirmării propriilor drepturi şi chiar intervenţiei în societate. Familia trebuie să fie conştientă de propria dimensiune şi importanţă socială, ca celulă de bază a societăţii, să-şi cunoască şi să-şi pretindă drepturile. Revenim aici la îndemnul papei de a se respinge "mentalitatea renunţării". Misiunea familiei este deosebit de importantă şi încărcată de responsabilitate: să ne gândim, de exemplu, la opera educativă. Aceasta este un drept-datorie. Pentru a-şi împlini datoria trebuie pretinse, trebuie revendicate drepturile.

Îndemnul imperios la atitudine civică, adresat de Sfântul Părinte familiilor, la cinci ani de la apariţia enciclicei Evangelium vitae, se derulează în termeni radicali.

Familia este chemată astăzi mai mult ca oricând la intervenţia socială şi politică. Îndatorirea familiei ca loc al naşterii, educării şi împlinirii, realizării umane a persoanei este dificilă într-un context complex, caracterizat de individualism. Familia este o comunitate naturală de care Statul trebuie să ţină cont. În virtutea principiului subsidiarităţii, statul trebuie să respecte autonomia justă a familiei şi să nu intervină în viaţa ei internă. În acelaşi timp, trebuie să-i asigure toate condiţiile pentru a-şi realiza misiunea de aducere pe lume a copiilor şi de educare a lor. Familia, care asigură prosperitate, stabilitate societăţii, trebuie să fie conştientă de aceste drepturi pe care le are şi să le pretindă.

Astfel, o nouă "eră" se deschide pentru Evangelium vitae, şi anume aceea a mărturiei, adică a "întrupării" în social, în mijlocul lumii cuprinse de civilizaţia morţii: a mărturiei adevărului că Familia este ocrotitoarea vieţii. Această realitate figurează printre semnele de speranţă din ultima parte a enciclicei. Semnele de speranţă sunt tocmai aceste conştientizări, aceste mişcări laicale, aceste asociaţii, fundaţii, centre pentru Viaţă şi Familie, care alcătuiesc un popor nou, poporul vieţii.

Suntem chemaţi "să iubim viaţa, să apărăm viaţa, să proclamăm viaţa", spunea Cardinalul Trujillo la întâlnirea cu laicatul catolic din Scoţia. Căci "există o legătură între Evanghelia Vieţii şi Evanghelia Familiei: viaţa, darul preţios al lui Dumnezeu, este o veste bună pe care noi trebuie să o facem cunoscută".

Încheiere: familia ca paradigmă a binelui

Iată de ce, pentru depăşirea celor mai imposibile probleme - de care societatea actuală din păcate, are parte din belşug - soluţia este analogia cu realitatea familiei. Cel ce a descoperit acest lucru este Papa Ioan Paul al II-lea, care, dacă privim cu atenţie intervenţiile sale, aduce mereu paradigma familiei ca încercare de răspuns la situaţiile fără soluţii. Sfântul Părinte a înlocuit termenii: omenire, umanitate, prin "familie umană". Atunci când vorbim despre familie umană înţelegem mult mai mult decât prin termenul omenire. În plus, este o manieră optimistă de a vedea lucrurile (deci autentic creştină), căci prin această adresare omenirii i se oferă totodată investiţia de încredere: că este capabilă să trăiască precum o familie. Apoi, este o formă de exprimare corectă, căci oamenii care respiră odată cu noi aerul Planetei, au acelaşi Tată ; şi chiar dacă ne-am rătăcit şi ne-am rupt de casa părintească am devenit din nou fraţi, înfiaţi prin jertfa lui Dumnezeu făcut om ca şi noi.

Dar folosirea analogiei cu familia în scopul de a desluşi rezolvări ale conflictelor umanităţii este semnificativă pentru instituţia familiei înseşi, căreia i se recunoaşte astfel, o putere mai presus de orice putere omenească, resurse de natură divină pentru stabilitate şi regenerare.

De aceea, a apăra cu tenacitate familia de atacurile la care este supusă, nu înseamnă refuzul unei evidenţe confortabile (adică nu trebuie să fac nimic pentru că familia ca instituţie oricum nu piere), ci înseamnă salvarea noastră ca persoane ce aparţinem unei familii. Acest lucru este foarte important. Este punctul de pornire al unei noi teologii, o teologie a persoanei care caracterizează marea teologie a secolului al XX-lea, ce ne pregăteşte pentru înfruntarea cu un nou mileniu, al necunoscutelor care năvălesc ameţitor, schimbând peisajul cunoaşterii cu o evidentă rapiditate (să ne gândim doar la câte lucruri cu totul neaşteptate au apărut în doar câteva luni de zile din acest nou mileniu).

Grija pentru a ne salva, a ne mântui ca persoane aparţinând unei familii nu denotă egoism, pentru că salvarea personală în ipostaza precisă de membru al unei familii implică tocmai a trăi pentru ceilalţi ce alcătuiesc mica ta comunitate căreia i se spune "celula de bază a societăţii" şi a te deschide altor familii.

Numai cel care, ca teolog şi slujitor al Bisericii, trăieşte ideile, adevărurile pe care le aprofundează prin Credinţă şi Raţiune - şi, cu atât mai mult, într-o perspectivă teologică a persoanei -, poate intui soluţii profetice pentru un astfel de timp schimbător : Ioan Paul al II-lea, în documente magisteriale, în declaraţii sau chiar în gesturi, s-a aflat - după cum am văzut - cu un pas înaintea istoriei.