OMUL

MAGISTERIUL DESPRE ROLUL LAICILOR ÎN BISERICĂ

Prof. Violeta Barbu,
Universitatea din Bucureşti

1. Definirea termenilor : Magisteriu, laic

Biserica, maică şi învăţătoare, mater et magistra, ne cheamă pe fiecare dintre noi. Am fost chemaţi din dragoste faţă de destinul fiecăruia din noi, nu pentru a îndeplini un rol. Suntem un popor, poporul lui Dumnezeu, dar ce înseamnă aceasta? Un popor se naşte printr-un eveniment, din întâlnirea cu Cristos. Să încercăm să aprofundăm până la capăt această întâlnire. Ce este caracteristic acestui popor pe care noi îl alcătuim? O întâlnire care ne schimbă radical viaţa, o pasiune pentru realitatea în care Cristos s-a întrupat. Această pasiune stătea deja la originea acestui popor. Apostolul Andrei, o dată ajuns acasă după prima sa întâlnire cu Cristos, vorbea cu pasiune despre Isus şi a împărtăşit această pasiune tuturor celor care stăteau în casă cu el. De atunci, câţi au fost şi câţi vor mai fi mădularele acestui popor al lui Dumnezeu, totalitatea celor care îl recunosc, care recunosc că totul constă în el, "totul a fost făcut prin mijlocirea lui şi fără El nimic nu poate fi făcut din tot ce există!" (In 1,3).

Aşa se naşte un popor nou dotat cu o nouă raţiune, cu o afecţiune nouă. Aceasta este contribuţia noastră la binele umanităţii. Metoda prin care putem să răspundem dorinţelor oamenilor constă într-un nou mod de a concepe raţiunea în raport cu realitatea, un nou mod de a ne trăi apartenenţa la Biserică. Provocarea ce ne stă în faţă este aceea că Cristos are legătură cu totul, cu raporturile noastre cotidiene cu ceilalţi, cu copiii noştri, cu munca. Tentaţia noastră cea dintâi e de a rezolva măcar o parte din realitate, căci ni se pare că problemele şi complicaţiile vieţii devin un obstacol în calea trăirii religioase. Tentaţia e ca prezenţa noastră în Biserică să devină un refugiu, o utopie, un loc în care să inspiri mai liniştit. Există tentaţia de a trăi realitatea ca pe un obstacol şi Biserica ca pe o utopie. În timp, interesul şi pasiunea iniţială se pierd. Se naşte în noi un fel de dualism, pe care trebuie să-l rupem, fără să fugim, fără să dăm înapoi, ci privind realitatea în ochi. Numai astfel ea poate să devină rodnică. Către această condiţie de viaţă, către această misiune suntem chemaţi astăzi, prin vocea cea mai autorizată a Bisericii, Magisteriul său. Între timp, Biserica a parcurs un drum important în această lume, atentă la semnalele timpului. Gândiţi-vă la Ioan şi Andrei, primii apostoli care l-au văzut pe Cristos: interesul lor era ceea ce aveau în faţa ochilor. Aşa s-a dilatat în primele secole creştinismul: din mărturie şi întâlnire personală a primilor creştini care l-au purtat pe Cristos în lumea care le era ostilă. Şi atunci, ca şi acum, o cultură majoritară sufoca vocea Bunei Vestiri: Cuvântul s-a făcut Trup, vestea care dă sens vieţii noastre, cea pentru care are rost să trăim, să ne trezim dimineaţa, să ne iubim părinţii, prietenii, fiii, cea pentru care are rost să construim şi să sperăm. Riscându-şi libertatea şi confortul, adesea viaţa, mărturia misionară a acestor creştini simpli, a dilatat Biserica lui Cristos. După unitatea în care trăiau erau recunoscuţi ca aparţinând Lui, ca fiind pietrele vii ale Bisericii nevăzute, turmă mică, dar curajoasă, sarea pământului, lumină în întuneric şi "suflet în trupul lumii".

A urmat apoi epoca medievală, în care creştinismul a cucerit Europa şi Asia Orientală, dându-i identitate şi unitate, căci creştinismul nu aducea nu numai cea mai înaltă concepţie despre om, tradusă într-o lege morală nouă care a stat la baza dreptului tuturor popoarelor, ci şi o civilizaţie nouă, pe măsura omului creştin. Ordinele religioase, ca şi laicii au clădit-o cu inteligenţă şi creativitate, cu o nestăvilită pasiune pentru opera bună la care Dumnezeu şi-a chemat făptura cea mai dragă a Creaţiei sale: dominicanii au înfiinţat primele Universităţi, iar în jurul lor Europa ieşită din barbaria migraţiilor barbare a clădit oraşele catedralelor, civilizaţia urbană. Benedictinii, credincioşi regulii fondatorului lor "ora et labora", au descoperit un mod nou şi eficient de a exploata pământul, ceea ce a făcut ca în scurt timp această parte a lumii să devină cea mai productivă, mai bogată şi mai propice vieţii. Călugării ospitalieri au întemeiat spitalele şi aşezămintele de caritate, franciscanii au reamintit lumii că simplitatea, sărăcia şi iubirea infinită sunt virtuţile evanghelice care fac ca şi cel mai simplu şi mai năpăstuit om de pe suprafaţa pământului să fie un rege chemat la ospăţul lui Cristos. Biserica luptătoare a ierarhiilor, a ordinelor cavalereşti, Biserica triumfătoare a avut în poporul simplu, în nesfârşitele şiruri de oameni neînsemnaţi, soldaţi credincioşi, chiar dacă separarea dintre ceea ce e spiritual şi ceea ce e secular, adică aparţin lumii, nu era destul de strictă.

În secolul al XVI-lea, sub impactul Reformei şi al unei noi configuraţii a Bisericii văzute, Conciliul din Trento a recunoscut acestor laici simpli dreptul de a fi catehizaţi în limba lor maternă, dreptul de a citi pentru educaţia lor religioasă şi a fiilor lor, anumite lecturi din Evanghelie, dreptul de a recita şi în casele lor rugăciunile breviarului, dreptul de a boteza pruncii. În caz de forţă majoră, dreptul de a exercita în parohie anumite funcţii auxiliare, pentru a putea sprijini activitatea de pastoraţie a preoţilor.

Ruptura provocată de Revoluţia franceză, apariţia materialismului ca doctrină socială a dus la un alt răspuns răspicat din partea Bisericii: Conciliul Vatican I, ţinut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin părinţii conciliari, magisteriul avertiza asupra pericolului reprezentat de ipocrizia perversă a doctrinei marxist, căreia i-a opus la sfârşitul secolului o retenţie epocală ca importanţă, enciclica Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea. Adresată credincioşilor laici, văzuţi ca persoane implicate în raporturi sociale de muncă, enciclica trasează liniile de forţă ale doctrinei sociale a Bisericii: munca este, pentru un catolic, un loc de misiune şi de împlinire. Există o demnitate a muncii şi o echitate a răsplăţii pentru ea, care trebuie să respecte principiul justiţiei şi echităţii divine. Excluderea, exploatarea, şomajul, discriminările de toate tipurile sunt din acel moment denunţate răspicat de Biserică, care va avea prin vocea magisteriului, dar şi prin conştiinţa laicilor angajaţi şi mai ales a celor cu funcţii de responsabilitate în societate, o poziţie consecventă în apărarea acestor drepturi sacre ale creştinilor laici. Această funcţie critică în ceea ce priveşte identificarea abuzurilor şi atentatelor la demnitatea persoanei o împlineşte pe cea misionară. Gânditori şi filozofi catolici, politicieni care erau şi creştini profund angajaţi în viaţa Bisericii s-au alăturat acestui efort al magisteriului pentru a identifica mai bine căile prin care laicii pot deveni o prezenţă activă in viaţa unei societăţi, care în perioada interbelică era deja traumatizată de experienţa războaielor şi a totalitarismelor. Tema responsabilităţii, cea a solidarităţii sociale au devenit expresia gândirii creştin-democrate prin părinţii ei fondatori: Achile de Gasperi, Robert Schumann, Konrad Adenauer. Personalismul lui Jacques Maritain şi Emmanuel Mounier au opus concepţiei masificatoare a totalitarismelor fasciste şi comuniste valoarea persoanei ca o creatură unică a lui Dumnezeu, egală şi demnă, care are în lume misiunea de a îndeplini opera salvifică a lui Cristos.

Imediat după încheierea războiului, conştiinţa unei exigenţe urgente în faţa unei lumi ce se cerea reconstruită l-a făcut pe Papa Pius al XII-Iea să spună, folosind un limbaj nu foarte departe de cel al bătăliilor ce de-abia încetaseră: "Credincioşii laici se află în avangarda vieţii Bisericii ; prin ei, Biserica este principiul vital al societăţii. De aceea, ei mai ales trebuie să aibă conştiinţa mai limpede nu numai a apartenenţei lor la Biserică, adică a comunităţii credincioşilor de pe pământ conduşi de papă în comuniune cu episcopii, ci a faptului că ei sunt Biserica însăşi". Cuvinte profetice care vor constitui temeiul dezbaterilor din anii '60, anii conciliari.

Despre această funcţie misionară şi de apostolat a credincioşilor laici aveau să vorbească cu claritate documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Semnele timpului arată de data aceasta o urgenţă misionară în faţa căreia singurul răspuns nu poate fi decât regândirea locului laicului în Biserică. Meritul fundamental al Conciliului a fost acela de a fi pus vocaţia baptismală ca fundament al personalităţii creştine a laicului, în interiorul ecleziologiei sale comunionale. Comunionalitatea dintre cei botezaţi (laici şi persoane consacrate) este dimensiunea esenţială a Bisericii, în care slujirile sunt recunoscute cu o demnitate egală. Constituţia dogmatică Lumen gentium dă glas acestor judecăţi ale magisteriului: "Duhul Sfânt revarsă asupra credincioşilor din toate stările haruri speciale care îi fac apţi să-şi asume o varietate de răspunderi şi opere trebuincioase reînnoirii Bisericii şi răspândirii ei; aceste harisme trebuie privite cu recunoştinţă şi solicitudine pentru că sunt spre binele Bisericii". Documentul recomandă cu vigoare apostolatul individual dar şi asociativ, cel care dă tărie mesajului.

Conciliului al II-lea din Vatican, cel care este recunoscut ca fiind crucial pentru revizuirea poziţiei laicilor în Biserică, îi datorăm şi decretul Apostolicam actuositatemcare arată că "laicilor le revine dreptul şi datoria apostolatului din însăşi unitatea lor cu Trupul Mistic al lui Cristos. Prin mijlocirea Botezului, întăriţi de Duhul Sfânt, laicii sunt trimişi de însuşi Cristos către apostolat, sunt consacraţi pentru a forma un sacerdoţiu regal, un «neam sfânt»". Creştinul, adică cel botezat, este un om nou, o făptură nouă, cum spunea apostolul Paul, care introduce prin viaţa sa, noutatea în lume. În lumea modernă, cu şuvoiul ei de valori necreştine, laicii catolici alcătuiesc un popor al lui Dumnezeu ce împlineşte o funcţie sacerdotală, profetică şi regală. Prin funcţia sacerdotală, trebuie să înţelegem capacitatea noastră a laicilor de a consacra lumea în care trăim, familia, operele, munca noastră ca pe o ofrandă adusă lui Cristos. Sfinţind lumea în care ne e dat să trăim şi sfinţindu-ne, prin jertfă cotidiană, pe noi înşişi, împlinim misiunea noastră de slujire sacerdotală. Suntem regi, în măsura în care, ca şi Cristos, domnim pentru a sluji, în măsura în care suntem stăpâni pe noi înşine şi ascultători până la moarte, ca, după pilda lui Isus, să dobândim harul libertăţii regale. Suntem popor de profeţi, pentru a vesti cu vreme şi fără vreme, Evanghelia lui Cristos.

Epoca postconciliară se caracterizează prin înlocuirea termenului de "laic" ce se definea în opoziţie cu persoanele consacrate prin termenul de "credincios creştin". Acesta este sensul în care Papa Ioan Paul al II-lea îl întrebuinţează în exortaţia apostolică Christifideles laici, promulgată în 1988, după Sinodul asupra vocaţiei şi slujirii laicilor în Biserică şi în lume, piatră de hotar în destinul nostru în Biserica actuală. Perspectiva nouă pe care o aduce Sfântul Părinte este cea a necesităţii noii evanghelizări, ca misiune prioritară a Bisericii, la care toţi credincioşii sunt chemaţi. Valorizându-i pe laici ca subiect activ în Biserică, Sfântul Părinte ne poartă într-o vârstă nouă a Bisericii, în care laicii nu mai sunt obiect de grijă pentru preoţi, ci subiect angajat în plenitudinea persoanei sale. Sfântul Părinte ne numeşte cu cuvintele apostolului Matei "lucrătorii în via Domnului", în lumea întreagă în care sunt atâtea de făcut, în chipul cel mai urgent. "De ce aţi stat toată ziua degeaba fără să faceţi nimic?", îi întreabă stăpânul viei pe lucrătorii săi, pe care îi angajează trimiţându-i, ca şi pe noi astăzi, laici angajaţi, în via lumii, ale cărei probleme, dificultăţi economice, politice şi culturale sunt mai mari decât în urmă cu 15 ani. Cu multă vigoare, Sfântul Părinte face tabloul acestei lumi în care trăim şi în care Cristos ne trimite: în ea recunoaştem propria noastră condiţie de astăzi, din România: secularizare şi evacuare a mesajului lui Cristos din viaţa celor mai mulţi dintre semenii noştri, demnitatea persoanei încălcată prin manipulare ideologică, genetică şi economică. La toate acestea, Cristos a răspuns. De aceea, glasul şi fapta noastră nu pot avea decât un singur sens: afirmarea lui Cristos ca unic salvator al omului şi al lumii.

Cine sunt lucrătorii viei? Toţi laicii, bărbaţi şi femei deopotrivă. Sfântul Părinte cheamă la o reevaluare a rolului femeii în Biserică, exprimată apoi şi în documentul Mulieris dignitatem. Îi cheamă pe tineri şi pe copii, speranţă a lumii, tinereţe a Bisericii, aceia asupra cărora se va apleca cu atâta dragoste în toate întâlnirile sale. Îi cheamă pe bătrâni, care au darul înţelepciunii şi care pot să mărturisească, aşa cum Sfântul Părinte o face în chip vădit, din modul în care îşi trăiesc limitele, slăbiciunile vârstei şi apropierea morţii ca pe o mărturie a crucii aducătoare de viaţă veşnică. Toţi suntem chemaţi să dăm mărturie cu toată viaţa noastră, cu viaţa însăşi. Viaţa este suprema noastră misiune.

Suntem mlădiţe ale aceleaşi vii, apostolatul nostru să dea mereu mărturia unităţii, căci ea este semnul adevărat al comuniunii în Biserică. De aceea, suntem chemaţi la apostolat individual, la locul de muncă, unde atitudinea noastră faţă de demnitatea muncii să le fie celorlalţi motiv de uimire şi de întrebare. Acolo unde muncim şi avem raporturi cu ceilalţi, judecata noastră să fie fermă şi investită de ceea ce noi credem, de valorile care zidesc viaţa noastră. Să nu ne ruşinăm să dăm socoteală, mai ales acolo unde muncim, de credinţa care e în noi. Împreună însă, ca într-o familie, în slujirea noastră, misiunea din parohie este semnul unităţii noastre de slujire cu Biserica. Slujirea în parohie, în complementaritate cu a păstorilor noştri trebuie să ne lase spaţiul afirmării capacităţii noastre de a participa activ la Liturghie, la misiunea de caritate faţă de cei bătrâni şi singuri, şi chiar la educarea de tip catehetic, pentru cei care posedă o pregătire specializată. Sfântul Părinte ne îndeamnă apoi să ne asociem:

Vă încurajez să vă asociaţi în acest mod: nu numai pentru a vă simţi mai puternici în faţa imenselor probleme ale acestei lumi, nu numai pentru a avea mai multe idei comune, ci pentru că comuniunea este semnul distinctiv al ucenicilor lui Cristos, semn al Bisericii care este Trupul lui Cristos şi ale cărei mădulare trăiesc în acelaşi Duh, primesc aceeaşi viaţă de la Cristos, sunt călăuzite de acelaşi Tată şi se pregătesc să ducă în lume acelaşi foc pe care Cristos a venit să-l aprindă.

În acest mod, Papa s-a referit la noile mişcări laicale, fondate în ultimele decenii în Biserică şi care au transformat-o, aşa cum spune tot Sfântul Părinte într-o "uriaşă mişcare". Harismele alcătuiesc în Biserică o comuniune organică, o diversitate în complementaritate, nu sunt o structură alternativă, ci "coesenţiale" Bisericii, cum a afirmat-o răspicat Sfântul Părinte la întâlnirea din 30 mai 1998 cu 1.000.000 de reprezentanţi ai acestor agregări ecleziale. Pentru fondarea acestor asociaţii de apostolat activ, Magisteriului îi revine răspunderea de a recunoaşte validitatea acestor haruri şi într-adevăr, prin Consiliul Pontifical pentru Laici, magisteriul acordă anumitor asociaţii şi mişcări laicale de tip evanghelizator misionar aprobarea specială de a opera în lume, în acord şi supunere faţă de ierarhia locală. În Biserică sunt recunoscute astăzi 58 de astfel de asociaţii ecleziale şi mişcări ale laicilor, dintre care cele mai importante au fost salutate în mod deosebit de Suveranul Pontif: "Mişcarea Focolarilor", fondată de Chiara Lubich, "Comuniune şi Eliberare", fondată de Monseniorul Luigi Giussani, "Credinţă şi Lumină", fondată de Jean Vanier şi "Mişcarea Neocatecumenilor", fondator pictorul spaniol Kiko Arguello. Toate aceste patru mişcări sunt prezente şi în România, primele două încă înainte de 1980. Astăzi ele participă la munca de reevanghelizare în licee şi universităţi, în sectorul cultural şi în cel politic, susţin viaţa parohială, organizează exerciţii spirituale pentru laici şi cateheză pentru toate categoriile de vârstă, activează prin opere profit şi non profit în numele carităţii în viaţa socială, peste tot acolo unde vocea creştinilor trebuie să fie auzită.

Aceste mişcări reprezintă, cum afirmă Sfântul Părinte, dimensiunea marianică a Bisericii, dimensiunea bogăţiei harurilor revărsate asupra lumii. Această dimensiune împreună cu cea de autoritate petrină alcătuiesc unitatea Bisericii împotriva căreia lumea nu are nici o putere.

2. Misiunea laicului

Cuvântul cheie este deci misiune.

1. Misiunea noastră cea mai importantă este anunţul unui Eveniment care a schimbat viaţa lumii şi istoria umanităţii: Cuvântul s-a făcut Trup şi locuieşte între noi. Aici şi acum, hic et nunc, prezenţa lui Cristos dă sens vieţii noastre. Cristos este Prezenţă, nu o morală, nu un principiu, nu o ideologie, nu un altar, nu e o noţiune abstractă, ci o Persoană în care Misterul s-a făcut vizibil pentru ca noi să-l putem cunoaşte.

2. Misiunea este o dinamică între conştiinţa rădăcinii eului nostru care este apartenenţa la Cristos şi nevoia de a dilata în lume Prezenţa lui.

3. Misiunea porneşte de la propriul nostru eu. Aceasta este cea dintâi misiune, căci misiunea este o continuă convertire, o schimbare neîntreruptă, un şuvoi în care eul nostru se află angajat în unitatea sa, nu numai duminica sau cât ne aflăm la biserică.

4. Misiunea este viaţa însăşi, cu toate alegerile pe care le facem: modul în care ne alegem profesia, soţul, soţia, câţi copii acceptăm, cum alegem să-i educăm, felul în care trăim sărăcia şi boala, cum muncim, în ce ţară alegem să trăim. Toate acestea ne reprezintă ca şi creştini în ochii celorlalţi, îi atrag sau îi fac să fie dezamăgiţi. Suntem responsabili pentru numele pe care îl purtăm în fiecare clipă pe care o trăim printre semenii noştri, în cuvintele pe care le rostim, în faptele pe care le facem. Misiunea este această transparenţă a noastră prin care ceilalţi îl pot vedea sau nu pe el, Misterul care ne-a întâlnit şi ne-a iubit mai întâi.

5. Misiunea este fascinaţie. Îi fascinăm pe ceilalţi şi îi atragem către Cristos, dacă noi înşine suntem fascinaţi de Cristos, dacă purtăm în fiinţa noastră chipul fericirii, căci el este răspunsul la setea noastră de fericire, de bine, de frumos, de dreptate.

6. Misiunea este muncă cu realitatea în care trăim şi în care trebuie să devenim, creatori şi generatori, aşa cum el ne generează. Câţi dintre noi cred că trebuie să aştepte de la instituţii şi de la Stat ca viaţa lor să devină mai bună? Câţi cred că trebuie să-şi părăsească familiile pentru a munci departe pe bani mai mulţi? Misiune înseamnă şi atunci când înţelegi că tot ceea ce ne este dat să trăim în realitatea care ne înconjoară este spre mântuirea noastră, când avem curajul de a trăi şi a ne educa copiii într-o mentalitate diferită de cea comună, consumistă şi reactivă, când creăm, cu principiile pe care Biserica ni le indică în doctrina ei socială, locuri de muncă şi un prezent mai demn în pământul îndepărtat de Roma, în care strămoşii noştri şi-au păstrat cu fidelitate credinţa.

7. Misiunea ne depăşeşte întotdeauna, ne poartă înainte, ne traversează şi ne anulează fragilitatea şi limitele, ne constrânge personalitatea să crească. Cotidianul nostru devine eroic, iar eroicul devine cotidian. Trebuie să suferim, cum spunea un mare filozof catolic Emmanuel Mounier, ca Adevărul să nu se cristalizeze într-o doctrină, ci să se nască din carnea noastră.

Bibliografie selectivă

De Lubac H., Le catholicisme. Les aspects sociaux du dogme, Cerf, 1983.

Dumeige G., Textes doctrinaux du magistere de l'Eglise sur la foi catholique, Editions de l'Orante, 1985.

Giussani L., Il senso di Dio e l'uomo moderno, Rizzoli, 1994.

Ioan Paul al II-lea, Exhortation apostolique Les fideles laics (30.12.1988). Introduction d'Yves Congar, Cerf, 1989.

McDonnell K. - Montague G.T., BaptLme dans l'Esprit et initiation chrétienne, Desclee de Brouwer, 1993.

Philips G., L'Eglise et son mystere au II^e Concile du Vatican, Desclée, 1967.

Rahner K., Mission et grace. 2. Serviteurs du peuple de Dieu, Mame, 1963.

Vidal M., L'Eglise, peuple de Dieu dans l'histoire des hommes, Centurion, 1975.

Zanoni G., La libertB del fedele e delle aggregazioni ecclesiali. Antologia del Magistero, Documenti di Communione e Liberazione, nr. 15, 1989.