OMUL

LITURGHIA S-A SFÂRŞIT: MERGEŢI ÎN PACE!

Lect. Monica Broşteanu
Institutul Teologic "Sfânta Tereza", Bucureşti

Sunt cuvintele pe care le auzim la terminarea oricărei celebrări euharistice: am trăit din nou evenimentul fondator al Noului Legământ - Misterul Pascal al lui Cristos, ne-am înnoit şi am primit noi puteri, iar acum suntem îndemnaţi să mergem în pace.

În Evanghelii, acestea sunt cuvintele pe care Isus le rostea când săvârşea o vindecare, mai ales sufletească:

Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace! îi spune El femeii păcătoase care i-a spălat picioarele cu lacrimi în casa fariseului Simon (Lc 7,50).

Fiică, credinţa ta te-a izbăvit. Mergi în pace! aude şi femeia bolnavă de hemoragie care s-a atins de El cu credinţa că se va vindeca (Lc 8,48).

Mergi, fiul tău trăieşte! (In 4,50) sunt cuvintele care îl umplu de bucurie pe slujbaşul regesc al cărui fiu trăgea să moară.

Deseori întâlnim în Evanghelie îndemnul: Mergi..., şi întotdeauna cu sensul de trimitere într-o misiune:

Tânărului bogat care voia să fie desăvârşit, Isus îi spune: Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde câte ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă! (Mc 10,21).

Iar celui chemat care cere răgaz să-şi îngroape tatăl: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu! (Lc 9,59).

Alteori locul de trimitere în misiune este chiar acasă. După ce îl vindecă pe omul cu duh necurat, acesta vrea să-l urmeze, dar Isus îi zice: Mergi acasă la ai tăi şi povesteşte-le câte a făcut Domnul pentru tine şi s-a îndurat de tine (Mc 5,19).

Mergi şi fă şi tu asemenea! (Lc 10,37) aude acel învăţător al Legii care întrebase: Cine este aproapele meu? şi primise drept răspuns parabola samariteanului milostiv.

Mergi la fraţii mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru - îi zice Isus cel înviat Mariei Magdalena (In 20,16).

Ce înseamnă în pace, în limbaj biblic? Profetul Mihea spune despre Mesia cel aşteptat: "El însuşi va fi pacea" (Mih 5,4). Iar Scrisoarea către Efeseni îl numeşte pe Cristos "Pacea voastră" (2,14).

Dar nu vom putea pune în practică acest îndemn decât dacă vom fi trăit cu adevărat timpul sacru al Sfintei Liturghii, dacă vom fi participat realmente la jertfa lui Cristos şi ne vom fi unit cu El astfel încât El să-şi poată continua în noi prezenţa înnoitoare şi mântuitoare în lume...

În cele ce urmează vom scoate în evidenţă câteva repere importante, menite în special să trezească şi să adâncească reflecţia fiecăruia şi să determine o comunicare în cadrul căreia să ne îmbogăţim unii pe alţii.

Ce putem face pentru a participa cu toată fiinţa la celebrarea Sfintei Euharistii?

Mai întâi ne vom pregăti ca de o sărbătoare, de un eveniment de primă importanţă. Dacă înghesuim Liturghia printre multiplele ocupaţii care ne absorb, ajungând eventual la biserică cu sufletul la gură şi cu mintea plină de planuri pentru restul zilei, riscăm să nu ne dăm nici măcar seama când a trecut pe lângă noi succesiunea oarecum rapidă de momente, unul mai important decât altul. Faptul că ritul latin este atât de esenţializat (o Liturghie într-unul din riturile orientale durează aproape două ore, iar una coptă şi mai mult!) ne obligă la o atenţie cu atât mai mare. Putem să ne rugăm, ca pregătire, un psalm al treptelor: de pildă, Psalmul 121 (120): "Ridica-voi ochii mei spre munţi...", sau 122 (121): "Bucuratu-m-am când mi s-a spus: «În casa Domnului vom merge...»", sau 134 (133): "Veniţi! Binecuvântaţi pe Domnul...". Putem să ne gândim că sunetul clopotului este glasul Domnului Cristos care ne cheamă şi, când îl auzim, să facem ca apostolii: Lăsând toate, au mers după El (Mc 1,28). Au mers dispuşi să-i asculte cuvintele şi să le împlinească.

Semnul crucii pe care îl facem intrând în biserică precum şi la începutul Liturghiei ne consacră fiinţa întreagă Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, iar dragostea Sfintei Treimi ne învăluie deja: Pacea să fie cu voi! ne salută episcopul; ori, Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi, ne salută preotul.

Apoi, conştienţi de distanţa pe care păcatele noastre au creat-o între noi şi Dumnezeu, ne recunoaştem vina şi cerem iertare.

Astfel purificaţi prin căinţă sinceră, putem începe să ne exercităm preoţia baptismală angajându-ne propriu zis în celebrare. Mai întâi, prin imnul Mărire, dăm laudă lui Dumnezeu mai ales pentru răscumpărarea primită: "Tu, care iei asupra ta păcatele lumii...", iar prin Rugăciunea zilei ne adresăm lui Dumnezeu ca o comunitate, punând laolaltă intenţiile şi cererile noastre.

Dar, în dialogul cu Dumnezeu, mai important este ce are El să ne spună, fiindcă noi suntem, cum spune psalmistul, învăluiţi de El din faţă şi din spate (cf. Ps 139 [138], 5). De altfel, atât în creaţie, cât şi în răscumpărare, el are iniţiativa. Aşa că îl rugăm să ne deschidă urechile (cf. Ps 40 [39],7; Is 50,5) la cuvântul său. Prima lectură ne pune cel mai adesea în faţă istoria poporului Vechiului Legământ, în care ne putem recunoaşte şi noi cu slăbiciunile, orbirile şi încăpăţânările noastre, dar în care se vădeşte mai ales iubirea necondiţionată, fidelă şi răbdătoare a lui Dumnezeu. Cea de a doua ne dezvăluie un aspect sau altul al vieţii primelor comunităţi creştine, care au cunoscut şi ele aceleaşi probleme ca şi noi, dar şi acelaşi har. Între lecturi, îl lăudăm şi îl rugăm pe Dumnezeu cu cuvintele inspirate ale psalmilor, folosindu-i şi noi cum i-a folosit Isus în rugăciunea sa liturgică şi individuală. Apoi ne sculăm în picioare, fiindcă, prin intermediul preotului, Isus însuşi ne proclamă Evanghelia. Pe el îl aclamăm la sfârşitul ei, când spunem: "Laudă ţie, Cristoase!". Pentru a valorifica mai bine aceste momente ale liturgiei cuvântului, e de folos să citim lecturile înainte de a merge la Liturghie, folosind referinţele din calendarul liturgic. Însă cel mai important este să ne deschidem sufletul şi să ne concentrăm mintea când sunt proclamate. Omilia ne ajută să înţelegem mai bine cuvântul, ne sugerează modalităţile de a-l aplica. Cu inimi pline de recunoştinţă recităm apoi Crezul, celebrăm credinţa care ne-a adus mântuirea. Iar rugăciunea universală e menită să ne lărgească orizontul de implorare la nevoile lumii întregi.

Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc şi şi-a asumat întreaga creaţie spre a o transforma iarăşi în Împărăţia lui Dumnezeu, iar la a doua sa venire i-o va înfăţişa desăvârşită, adunată în el, lui Dumnezeu Tatăl. Deja el a fost înălţat de la pământ şi acum îi atrage pe toţi la sine (In 12,32). Ne lăsăm şi noi atraşi de bunăvoie, cu tot ce avem şi mai ales cu tot ce suntem - e sensul pregătirii darurilor, ofertoriului. Ne rugăm ca darul slujirii noastre să se transforme în Taina mântuirii.

Am ajuns în miezul celebrării, la rugăciunea euharistică, ce începe şi se termină prin cântări de laudă adresate Tatălui prin Cristos, în Duhul Sfânt (Prefaţa, "Sfânt" şi "Prin Cristos..") şi care are în centru memorialul patimii, morţii şi învierii Domnului, reînnoirea, pentru noi, a Cinei celei de Taină. Acum Cristos însuşi, prezent în mod tainic în preotul care celebrează, ia pâinea, o binecuvântează şi rosteşte cuvintele care nu încetează să ne uluiască: "Luaţi, mâncaţi: Acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi". În momentul acesta, ca botezaţi, ca fraţi ai lui Isus şi mădulare ale sale, ca preoţi împreună cu el, nu e suficient să ne situăm pe poziţia celui care primeşte - să primim cu recunoştinţă darul suprem al Mântuitorului nostru -, ci să reînviem în noi dorinţa de a fi asemenea Lui. În Scrisoarea către Romani, sfântul apostol Paul îi îndeamnă pe creştini: "Vă rog, fraţilor, pentru milostivirea lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, închinarea voastră spirituală" (Rom 12,1). Acelaşi îndemn îl cuprind şi cuvintele lui Isus de după instituirea Euharistiei: "Faceţi aceasta în amintirea mea!" (Lc 22,19). Isus vrea să se ofere Tatălui pentru viaţa lumii împreună cu Trupul său întreg, împreună cu Biserica sa. Sfântul Augustin ne reaminteşte şi el acest lucru:

Întreaga cetate răscumpărată, adică adunarea comunitară a sfinţilor îi este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală prin mijlocirea Marelui Preot care, în pătimire, s-a dat pe sine însuşi pentru noi ca slujitor, ca noi să fim trupul unui Cap atât de mare. Biserica celebrează acest mister în sacramentul altarului, bine cunoscut de credincioşi; în el se arată că în ceea ce oferă se oferă pe ea însăşi^[1].

Isus spune de asemenea: "Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele meu... care pentru voi şi pentru mulţi se varsă" - cuvinte care ne vorbesc de moarte. Spune autorul Scrisorii către Evrei: "Cristos... a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul său sânge, dobândindu-ne astfel răscumpărare veşnică" (Evr 9,12). Iar Scrisoarea întâi a sfântului Petru ne aminteşte şi ea că "nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert moştenit de la părinţi, ci cu Sângele scump al Mielului neprihănit şi nepătat, Cristos..." (1Pt 1,18-19). În cartea sa Euharistia - sfinţirea noastră, marele predicator franciscan Raniero Cantalamessa explică foarte limpede ce trebuie să oferim şi noi în unire cu jertfa vieţii şi a morţii lui Cristos:

Prin cuvântul trup, dăruim tot ce constituie concret viaţa pe care o ducem în acest trup: timpul, sănătatea, energiile, capacităţile, afectele, poate doar un zâmbet, pe care numai un spirit care trăieşte în trup îl poate realiza şi care, uneori, este un lucru atât de preţios. Prin cuvântul sânge, exprimăm şi noi oferirea morţii noastre; dar nu neapărat moartea definitivă, martiriul pentru Cristos sau pentru fraţi. Moarte este tot ceea ce, în noi, pregăteşte şi anticipă încă de pe acum moartea: umilirile, insuccesele, bolile ce imobilizează, limitările datorate vârstei, sănătăţii, tot ce ne mortifică^[2].

El citează, mai departe, un îndemn al sfântului Francisc: "Priviţi, fraţilor, smerenia lui Dumnezeu şi deschideţi-vă inimile în faţa lui; smeriţi-vă şi voi, ca el să vă înalţe. Nu ţineţi nimic pentru voi, ca să vă primească în întregime Acela care vi se dăruieşte în întregime"^[3].

Înainte şi după rostirea acestor cuvinte ale lui Isus, preotul invocă pe Duhul Sfânt, ca să coboare asupra pâinii şi vinului pentru a le face Trupul şi Sângele lui Cristos (prima epicleză) şi asupra noastră, pentru ca, adunaţi de el într-un singur trup, să devenim jertfă vie în Cristos, spre lauda măririi Tatălui (cf. Rugăciunea euharistică IV). Duhul ne dă şi puterea de a ne oferi total lui Dumnezeu. Şi Isus, spune Scriptura, s-a oferit pe sine Tatălui ca jertfă prin Duhul cel veşnic (Evr 9,14).

Apoi Biserica înalţă rugăciuni de mijlocire pentru membrii ei, vii şi răposaţi, dar şi pentru cei aflaţi încă în căutare: "Adu-ţi aminte... şi de toţi cei care te caută cu inimă curată" (Rug. euh. IV), "şi pentru cei care au răposat în milostivirea lui Dumnezeu" (Rug. euh. II).

Ultima parte a Liturghiei, ritualul împărtăşaniei, cuprinde cele mai multe gesturi simbolice - ale preotului şi ale noastre - şi ne conduce la întâlnirea concretă cu Cristos, care se uneşte cu noi spre a ne face "un trup" cu el. Înainte de a ne împărtăşi, îi adresăm Tatălui rugăciunea învăţată de la Fiul său, apoi ne dăm unii altora pacea - pacea care este rodul Crucii, al biruinţei lui Cristos asupra păcatului şi a morţii, pace de care voim să avem parte şi pe care ne declarăm gata să o slujim.

Urmează un gest foarte important al preotului, ce riscă să treacă neobservat dacă prelungim prea mult salutul păcii: e vorba de frângerea pâinii, care ne aminteşte faptul că Fiul lui Dumnezeu, Slujitorul lui Iahve despre care vorbeşte Cartea lui Isaia, "a fost străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre... şi prin rănile lui am fost vindecaţi" (Is 53,5). Pâinea frântă spre a fi împărţită mai vesteşte un adevăr, proclamat cu atâta putere de sfântul Paul: "Fiindcă este o singură pâine, un trup suntem şi noi, cei mulţi, căci toţi suntem părtaşi la această singură pâine" (1Cor 10,17). Pâinea care se frânge este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii.

Ne apropiem cu conştiinţa nevredniciei proprii, dar cu totală încredere în puterea de vindecare a Mântuitorului: Doamne, nu sunt vrednic... Pentru a ne dispune să-l primim din mâinile preotului pe Acela care "până la sfârşit ne-a iubit" (In 13,1), avem la îndemână cuvintele Scrisorii către Evrei care ne reaminteşte:

Voi nu v-aţi apropiat de un loc ce poate fi atins, nici de focul mistuitor, nici de negură, nici de beznă, nici de vijelie, nici de glasul trâmbiţei, nici de sunetul cuvintelor cu privire la care cei ce le-au auzit s-au rugat să nu li se mai grăiască (...) Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc şi de miile de îngeri, de ceata în sărbătoare şi de adunarea celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor aduşi la desăvârşire, şi de Isus, Mijlocitorul noului Legământ, şi de Sângele stropirii, care grăieşte mai bine decât cel al lui Abel (Evr 12,18-20.22-24).

Acest Mijlocitor, Isus, ne spune şi nouă: "După cum Tatăl, care are viaţa, m-a trimis pe mine şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi acela care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57). Raniero Cantalamessa comentează aceste cuvinte astfel: "Orice împărtăşanie ar trebui să se termine într-un extaz, dacă înţelegem prin acesta nu fenomenele extraordinare, dar accidentale, care o însoţesc uneori la mistici, ci, literalmente, ieşirea (extasis) omului din sine însuşi, acel nu mai trăiesc eu al sfântului Paul"^[4].

Această trăire a lui Cristos în noi ne duce la comuniunea cu Tatăl. Este dorinţa exprimată de Isus în rugăciunea de după Cină: "Eu în ei şi tu în mine" (In 17,23). Împărtăşania ne duce în inima Sfintei Treimi.

De aceea, momentele de după împărtăşanie ar trebui solemnizate printr-o tăcere sacră prelungită, care să dea posibilitatea celor ce s-au împărtăşit să se reculeagă profund şi să trăiască acest eveniment de mare intimitate cu Domnul. Contemplaţia este calea obligatorie pentru a trece de la împărtăşirea cu Cristos în cadrul Sfintei Liturghii la imitarea lui în viaţă. Din ea trebuie să izvorască şi împărtăşirea cu toţi cei care alcătuiesc Biserica. Faptele Apostolilor vedeau împreună împărtăşirea cu Cristos şi comuniunea frăţească atunci când sintetizau viaţa primei comunităţi creştine în acele cuvinte de neuitat: "Toţi stăruiau în învăţătura apostolilor, în împărtăşire frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Fap 2,42).

Realismul trăirii creştine este viu şi convingător exprimat de părintele Cantalamessa în cartea deja menţionată:

Acum am înţeles ce înseamnă Amin şi cui îi spunem Amin în momentul împărtăşaniei. Se proclamă: Trupul lui Cristos!, iar noi răspundem: Amin! Spunem Amin trupului preasfânt al lui Isus născut din Maria şi mort pentru noi, dar spunem Amin şi trupului său mistic, care este Biserica şi, concret, fraţii ce ne înconjoară, în viaţă sau la masa euharistică. Nu putem separa cele două trupuri, acceptând numai pe unul, fără celălalt. Poate că nu ne va costa mult să spunem Amin multor fraţi, poate majorităţii. Dar va fi întotdeauna printre ei cineva care ne face să suferim, din vina sa ori a noastră, nu contează; cineva care ni se opune, ne critică, ne calomniază. A spune Amin în cazul acesta este mai greu, dar în aceasta se ascunde un har special. Este chiar o taină în acest act. Când vrem să realizăm o comuniune mai intimă cu Isus, sau când avem nevoie de o iertare şi de un har deosebit de la el, acesta este felul în care le putem obţine: primindu-l pe Isus, în împărtăşanie, împreună cu acel frate, sau cu acei fraţi. Să-i spunem explicit: Isuse, astăzi te primesc împreună cu cutare (şi aici să spunem numele), îl găzduiesc împreună cu tine în inima mea, îmi pare bine dacă îl aduci cu tine. Acest gest mărunt îi place mult lui Isus, fiindcă El ştie că, pentru a-l face, trebuie să murim puţin^[5].

După rugăciunea de mulţumire adresată lui Dumnezeu şi după ce preotul rosteşte binecuvântarea, ajungem la cuvintele ce fac obiectul acestei reflecţii: Liturghia s-a sfârşit: mergeţi în pace!

Să încercăm să gândim fiecare, în mod concret, cum prelungim în viaţa noastră obişnuită cele trăite la Liturghie. Iată ce ne sugerează părintele Cantalamessa:

Îndată ce ieşim de la Liturghie, să lucrăm pentru a înfăptui ceea ce am spus; să ne străduim realmente, cu toate limitele noastre, să oferim fraţilor noştri trupul nostru, adică timpul, energiile, atenţia; într-un cuvânt, viaţa noastră. Isus, după ce rosteşte cuvintele: Luaţi... acesta este trupul meu; luaţi... acesta este sângele meu, nu a lăsat să treacă multă vreme până ce a împlinit ce făgăduise: după puţine ceasuri şi-a dat viaţa şi sângele pe cruce. Altfel, totul rămâne cuvânt gol, ba chiar minciună. Aşadar, trebuie ca, după ce le-am spus fraţilor: Luaţi, mâncaţi, să ne lăsăm cu adevărat mâncaţi, mai ales de cei care nu o fac cu toată delicateţea şi respectul pe care le-am aştepta. Isus zicea: Dacă îi iubiţi doar pe cei care vă iubesc, dacă îi salutaţi doar pe cei care vă salută, dacă îi invitaţi doar pe cei care vă invită la rândul lor, ce merit aveţi? Aşa fac toţi. Sfântul Ignaţiu de Antiohia, mergând la Roma spre a muri martir acolo, scria: "Eu sunt grâul lui Cristos: să fiu măcinat de dinţii fiarelor, spre a deveni pâine curată pentru Domnul (Scrisoarea către Romani, 4, 1). Fiecare dintre noi, dacă priveşte atent în jur, află astfel de dinţi ascuţiţi de fiară care îl macină: critici, păreri opuse, împotriviri ascunse sau pe faţă, divergenţe de vederi cu cei din jur, nepotriviri de caracter. Ar trebui să le fim chiar recunoscători acelor fraţi care ne ajută astfel; ei ne sunt de infinit mai mult folos decât cei care ne aprobă şi ne linguşesc în toate^[6].

Putem învăţa, pentru a rosti deseori, partea finală a rugăciunii de după împărtăşanie din duminica a treia a Postului Mare: "Te rugăm cu umilinţă, Doamne, ca ceea ce s-a săvârşit acum în noi în mod tainic să se împlinească şi în faptele noastre. Prin Cristos, Domnul nostru".