OMUL

PARTICIPAREA ACTIVĂ A LAICILOR LA SFÂNTA LITURGHIE

Pr. Conf. Claudiu Dumea
Institutul Teologic Romano-Catolic Iaşi

Primul document pe care l-a elaborat şi l-a publicat Conciliul al II-lea din Vatican a fost Constituţia Liturgică numită Sacrosanctum Concilium. Din textul acestui document rezultă clar că preocuparea principală a Conciliului a fost să redea liturgia poporului creştin, iar pe poporul creştin liturgiei, sau, altfel spus, să-i convingă pe creştini să participe activ la celebrările liturgice, în general, şi la celebrarea Euharistiei în special, întrucât Euharistia este soarele şi inima întregii liturgii.

Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci, înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate... oferind Victima nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca, în cele din urmă, Dumnezeu să fie totul în toţi (nr. 48).

Maica noastră Biserica doreşte cu înfocare ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină, conştientă şi activă la celebrările liturgice care, pentru poporul creştin, seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor răscumpărat (1Pt 2,9; cf. 2,4-5), constituie, în virtutea Botezului, un drept şi o datorie (nr. 14).

Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii care este "sacramentul unităţii", adică poporul sfânt adunat şi organizat sub călăuzirea episcopilor. De aceea, asemenea acţiuni aparţin întregului Trup al Bisericii (nr. 26).

Îndemnul la o participare deplină, conştientă, activă, revine obsesiv, de vreo 10 ori, în documentul Conciliului.

Mă voi opri asupra câtorva expresii-cheie din textele citate, pe care, dacă le vom înţelege, vom înţelege ce înseamnă participare activă la Sfânta Liturghie.

1. Participare comunitară

Liturghia nu este o acţiune privată, ci celebrarea Bisericii, adică a poporului sfânt adunat. Biserică înseamnă adunare. Cristos, capul, îşi asociază la celebrare întotdeauna trupul, adică Biserica. E celebrarea întregii Biserici, adică a întregii adunări prezente, structurată în mod ierarhic.

Liturghia nu e Liturghia preotului, ci Liturghia întregii comunităţi. Cei prezenţi la celebrare, cum spune Conciliul, nu trebuie să se mulţumească să ofere Victima nepătată prin mâinile preotului, ci trebuie să ofere împreună cu el. Nu există la Liturghie actori - preoţii şi cei de la altar - şi spectatori muţi - laicii din biserică. La Liturghie toţi sunt actori, fiecare interpretându-şi rolul său.

În enciclica Mediator Dei (1947), în care găsim în linii mari învăţătura Conciliului cu privire la liturgie, Papa Pius al XII-lea scria: "Credincioşii oferă jertfa nu numai prin mâinile preotului, dar, într-un anumit fel, împreună cu el... Întreaga Biserică, prin Isus Cristos, săvârşeşte oferirea victimei". Şi în acest sens, Papa vorbeşte de "concelebrare". Pentru a nu se crea confuzie, acest termen nu s-a impus în limbajul curent; termenul de concelebrare aplicându-se Liturghiei la care celebrează mai mulţi preoţi.

Având în vedere că întreaga comunitate condusă de preot celebrează Liturghia, expresii ca: a asista la Liturghie, a asculta Liturghia, întrebarea: care preot a făcut Liturghia? - nu au sens.

În primele patru secole ale Bisericii, Liturghia era acţiunea comunitară la care toţi luau parte activ; nu existau spectatori care se mulţumeau doar să privească şi să asculte. Sfinţii Părinţi asemănau Liturghia cu o simfonie în care nimeni nu stă pasiv: fiecare execută partitura sa.

La Liturghia propriu-zisă, adică la liturgia euharistică, nu participau decât cei botezaţi; catecumenii, care se pregăteau să intre în sânul Bisericii, erau invitaţi să părăsească adunarea când se încheia prima parte, liturgia cuvântului.

Rugăciunile se spuneau cu glas tare, ca să le audă şi să le înţeleagă toţi: nu existau rugăciuni spuse în şoaptă nici de preot, nici de credincioşi. Toate rugăciunile erau formulate la numărul plural, fiind spuse de toţi sau pentru toţi.

Limba era înţeleasă de toţi: patru secole limba liturgică a fost greaca, inclusiv la Roma, întrucât primii care s-au încreştinat au fost intelectualii de la oraşe, iar aceştia, în tot imperiul roman, vorbeau greaca. Cum ulterior s-au încreştinat oamenii de la ţară, care nu cunoşteau greaca, în secolul al IV-lea s-a tradus Liturghia în limba latină, limbă cunoscută de toţi.

Altarul era la intrarea în prezbiteriu, astfel încât nu era vreun spaţiu care să-l separe pe preot de popor.

Fiecare, inclusiv episcopul, preotul, îşi aducea de acasă pâinea şi vinul pe care le prezentau în procesiune la ofertoriu şi cu care, apoi, se împărtăşea. Nu era de conceput ca cineva să ia parte la ospăţul euharistic şi să nu se împărtăşească, după cum nu e de conceput ca cineva să meargă la un ospăţ, la o petrecere, numai ca să privească cum mănâncă şi beau alţii.

Cântările erau pe o singură voce, - e ceea ce se va numi mai târziu muzică gregoriană - şi toţi puteau să ia parte la cântare.

Poporul lua aceleaşi poziţii şi făceau aceleaşi gesturi la rugăciune ca şi preoţii: se aruncau cu faţa la pământ, îşi înălţau mâinile spre cer, sau le întindeau orizontal; nu se introdusese crucea la altar: creştinii formau crucea cu trupul lor.

Rugăciunea euharistică sau canonul Liturghiei care începe cu dialogurile de dinaintea prefeţei şi se încheie cu doxologia finală: prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos este inima Liturghiei şi partea prezidenţială cea mai importantă pe care o spune numai preotul in persona Christi, făcându-l prezent pe Cristos. Aceasta nu era în exclusivitate rugăciunea preotului, ci era a întregii adunări, chiar dacă o rostea numai preotul.

Dialogul de la începutul rugăciunii euharistice e un îndemn la participare comunitară: "Sus inimile!", "Le avem la Domnul!"; "Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru!", "Vrednic şi drept este!". Iar la sfârşitul rugăciunii euharistice, poporul îşi exprimă adeziunea, asentimentul la cele spuse de preot în numele tuturor prin aclamaţia "Amin".

În această privinţă sfântul Ioan Gură de Aur spunea la o predică:

În cursul sfintelor taine, preotul adresează o urare poporului şi poporul o urare preotului, căci "Domnul să fie cu voi!" - "Şi cu duhul tău!" asta înseamnă. Rugăciunea euharistică este comună, căci preotul nu aduce mulţumiri (nu face Euharistia) singur, ci poporul este cu el, căci nu o începe decât după ce a primit aprobarea poporului prin acel "Vrednic şi drept este". Or, dacă v-am spus aceasta, v-am spus-o pentru ca şi cel mai simplu dintre credincioşi să fie atent şi să învăţăm că noi formăm toţi un singur trup şi că nu există între noi o altă deosebire decât aceea care există între un mădular şi altul^[1].

Începând deja din secolul al IV-lea şi, în continuare, în Evul Mediu, coeziunea, spiritul comunitar al celebrării, slăbeşte treptat şi cu aceasta şi participarea activă a poporului la Liturghie. Poporul se separă din ce în ce mai mult de preotul de la altar, Liturghia devenind o acţiune care îl priveşte aproape exclusiv pe preot şi pe cei de la altar; ei devin actorii, ceilalţi credincioşi, spectatorii.

La aceasta au contribuit mai mulţi factori.

Poporul nu mai înţelegea limba latină şi deci nu mai înţelegea ce se roagă preotul.

Preotul a început să spună rugăciuni în şoaptă, rugăciuni personale, spuse la numărul singular. Aceasta a fost o influenţă a liturgiei galicane, practicată în teritoriile franco-germane, desfiinţată de împăratul Carol cel Mare, în jurul anului 800, iar liturgia galicană se lăsase influenţată de Liturghia bizantină cu care avea contacte frecvente.

Dacă la bizantini apare iconostasul, catapeteasma, încărcată cu chipuri de sfinţi, ca reacţie la erezia iconoclastă a distrugătorilor de icoane, în secolele VIII-IX, izolându-l pe preot de popor, în Occident, la catolici se întâmplă ceva asemănător : altarul e dus de la intrarea în prezbiteriu la cealaltă extremitate a sa, lângă perete, creându-se un gol între preot şi popor.

Corul sau schola cantorum care înainte îşi avea locul în faţa altarului, şi care avea misiunea de a anima cântarea poporului, se mută în spate, departe, sus; astfel apare un dialog aerian între preot şi cor sau dascăl peste capetele credincioşilor care îşi vedeau de rugăciunile lor personale.

Mai târziu apare muzica polifonică, pe voci, la care poporul nu avea acces; era pentru un grup de experţi, poporul fiind uneori exclus chiar şi de la aclamaţiile comunitare care din natura lucrurilor îi revin, cum este: Şi cu duhul tău! Amin! Şi pe acestea le interpreta numai corul, pe voci.

Tot în Evul Mediu dispare ofertoriul: credincioşii nu mai vin cu pâine şi vin de acasă şi se împărtăşesc tot mai puţini, iar aceştia, eventual, se împărtăşesc în afara Liturghiei.

În locul oferirii de pâine şi vin se introduce colecta în bani, se introduc aşa-zisele stipendii: credincioşii plătesc preotului Liturghii pe care să le facă când poate, fără prezenţa celor care le plătesc, aceştia cerând pentru ei doar meritele şi intenţia Liturghiei. Şi cum Liturghiile plătite sunt multe, apar uneori în biserici zece, douăzeci de altare pe lângă pereţii bisericilor, unde preoţii celebrează 3, 4, 5 Liturghii pe zi, una după alta; în unele cazuri şapte. Ca preoţii să nu se deranjeze în timp ce celebrează simultan la diferite altare, se introduce Liturghia citită. Fiecare preot are în spatele lui un ministrant care acum dă singur răspunsurile pe care înainte le dădea tot poporul.

În secolul al XVI-lea apar băncile în biserici. Credincioşii blocaţi în bănci nu mai pot lua la rugăciune poziţiile care înainte erau comune cu ale preotului. Sunt imobilizaţi.

Şi aşa s-a ajuns ca, în timp ce clerul celebra la altar Liturghia, credincioşii să-şi vadă de treburile lor : adică să se roage rozariul sau alte devoţiuni şi rugăciuni personale din cărţile lor de rugăciuni.

Am trecut în revistă sumar acest proces de pierdere a spiritului comunitar şi de slăbire a participării active a poporului la celebrarea Sfintei Liturghii.

Conciliul, cum am amintit, a avut ca preocupare primordială să redea liturgia poporului şi pe popor liturgiei, altfel spus, a voit participarea deplină, conştientă şi activă a poporului la Sfânta Liturghie. Ca atare, a înfăptuit reforma liturgică, luând măsuri de remediere şi eliminare a factorilor care îi reduseseră pe credincioşi la condiţia de simpli spectatori.

Astfel, a dispus traducerea Liturghiei în limba poporului.

Readucerea altarului la poziţia lui normală, în faţa poporului.

Dascălul, corul, trebuie să-şi reia locul de unde îşi poate îndeplini funcţia sa de a conduce şi anima poporul la cântare.

A reintrodus ofertoriul.

Recomandă insistent ca, în condiţiile recerute, credincioşii să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie, cu ostii consacrate la Liturghia respectivă, pentru ca participarea să fie deplină. Se recomandă, când e posibil şi unde e posibil, împărtăşania şi sub forma vinului, nu numai a pâinii.

"Pentru a promova participarea activă, se va pune accent pe aclamaţiile poporului, pe răspunsuri, cântarea psalmilor, antifoane, cântece, precum şi pe acţiunile, gesturile şi atitudinile corporale" (SC 30).

"În revizuirea cărţilor liturgice se va veghea cu atenţie ca rubricile să prevadă şi părţile credincioşilor" (SC 31). Premieră absolută în istoria Liturgiei. Întotdeauna rubricile fuseseră rezervate clerului în cărţile liturgice.

Celebrările comunitare să fie preferate celebrărilor individuale şi cvasi-private.

E de la sine înţeles că recitarea rozariului sau a altor rugăciuni individuale este incompatibilă cu participarea deplină, conştientă şi activă la celebrarea Liturghiei.

Din dispoziţia Conciliului s-a revizuit liturghierul, pentru ca riturile şi rugăciunile să fie mai simple, mai clare, mai pe înţelesul poporului.

S-au redat diferitelor categorii de participanţi funcţiile pe care între timp le cumulaseră preotul şi ministrantul. Ministranţii, lectorii, acoliţii, comentatorul, corul, diaconii, preoţii, poporul îndeplinesc funcţii liturgice specifice şi trebuie să execute numai ce le revine.

2. Preoţia laicilor

Desigur, nu se va atinge obiectivul voit de Conciliu, nu se va realiza o participare activă, dacă credincioşii nu au o motivaţie teologică profundă, izvorâtă din credinţă, adică dacă nu au conştiinţa preoţiei lor, dacă nu sunt convinşi că poporul creştin este în întregime un popor de preoţi şi, ca atare, toţi sunt consacraţi, abilitaţi, destinaţi cultului, adică celebrării liturgiei.

"Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a dobândit ca să fie al lui" (1Pt 2,9).

Cristos "a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu Tatăl său" (Ap 1,6).

Nenumărate sunt textele în cărţile Noului Testament în care se spune că avem "apropierea de Dumnezeu", "acces la Dumnezeu", "Prosagoghe" în greceşte. E un termen liturgic. Termenul se referă la preoţii care au acces la Dumnezeu, se pot apropia de el spre a îndeplini un act de cult (cf. Evr 4,14-16; 7,19; 10,19-22; Ef 2,18-22; 3,12; Rom 5,2; 1Pt 3,18).

Vorbim aici de preoţia comună sau regală sau baptismală pe care toţi creştinii o primesc la Botez. Preoţia tuturor creştinilor este un "ius nativum", un drept din naştere şi derivă din sacramentul Botezului.

 Participarea deplină, conştientă şi activă la celebrările liturgice, constituie, în virtutea Botezului, pentru poporul creştin, popor de preoţi, un drept şi o datorie, cum spune textul Conciliului citat la început. Mai întâi un drept şi apoi o datorie.

Sfinţii Părinţi vorbesc la tot pasul despre poporul creştin ca fiind în întregime un popor preoţesc.

Sfântul Irineu scria: "Toţi credincioşii au rang de preoţi".

Origene întreabă într-o predică: "Nu ştii tu că şi ţie, ca şi întregii Biserici şi întregului popor de credincioşi, îţi este conferită preoţia?"

Sfântul Augustin: "După cum îi numim «unşi», adică «creştini», pe cei care au primit la Botez ungerea mistică, tot aşa trebuie să-i numim preoţi pe toţi aceia care sunt mădulare ale unicului Preot, Cristos".

Şi teologii evului mediu tratează problema preoţiei tuturor creştinilor. Harul sacramental al Botezului, ne învaţă sfântul Toma de Aquino, vizează, în principal, două scopuri. Primul: îndepărtarea păcatelor trecutului. Al doilea: abilitează sufletul, îl consacră, în vederea celebrării cultului, a liturgiei.

Dar în aceeaşi măsură Sfinţii Părinţi şi teologii vorbesc şi despre sacramentul preoţiei ierarhice, sacramentale, preoţie esenţial diferită în grad de preoţia comună a tuturor botezaţilor. Nu e vorba de vreo rivalitate între preoţia comună şi preoţia ierarhică. "Preoţia comună a credincioşilor şi preoţia ministerială sau ierarhică, deşi diferenţa dintre ele este de esenţă şi nu numai de grad, sunt totuşi orânduite una pentru alta, căci şi una şi alta participă în modul său specific la preoţia unică a lui Cristos" (LG 10).

În antichitate, singurul care a afirmat că deosebirea dintre preoţia ierarhică şi cea comună nu este esenţială şi că ţine doar de autoritatea Bisericii, a fost Tertulian, devenit eretic, montanist. Ca atare, Tertulian îi autoriza pe laicii botezaţi să celebreze Euharistia în lipsa preoţilor hirotoniţi. "Cine are puterea preoţiei în el - iar laicii o posedă, căci nu este oare scris în Cartea Apocalipsului: «El ne-a făcut preoţi pentru Tatăl său?» - trebuie să o folosească atunci când este necesar".

În timpurile moderne, Luter reia eroarea lui Tertulian: el admite doar preoţia comună a credincioşilor, excluzând preoţia ierarhică: "Toţi în Biserică au puteri egale, căci toţi cei care primesc Botezul se pot mândri că au fost consacraţi preoţi, episcopi, papi. Şi pentru că deţinătorii puterilor civile au fost botezaţi ca şi noi şi mărturisesc aceeaşi credinţă şi aceeaşi Evanghelie, trebuie să-i recunoaştem de preoţi şi episcopi".

Aceste erori ale lui Luther au produs drept reacţie la teologii catolici o oarecare neîncredere faţă de preoţia comună a celor botezaţi, ajungând să fie privită mai mult ca o preoţie metaforică.

S-a insistat mai mult asupra preoţiei ierarhice, preoţia comună fiind lăsată în umbră. Conciliul restabileşte echilibrul necesar şi caută să pună din nou în valoare preoţia laicilor. Numai devenind conştienţi de preoţia lor, laicii vor participa activ la Sfânta Liturghie.

Deja înainte de Conciliu, Pius al XII-lea scria în Mediator Dei: "Prin baia Botezului, creştinii devin, sub titlu comun, mădulare ale Trupului lui Cristos - Preot şi, prin caracterul care într-un fel este gravat în sufletul lor, ei sunt destinaţi cultului divin (liturgiei); ei sunt părtaşi, aşadar, potrivit credinţei lor, la preoţia lui Cristos însuşi".

În discursul ţinut la încheierea Congresului liturgic de la Assisi (1956), Pius al XII-lea spunea:

Contribuţia pe care o aduce ierarhia şi cea pe care o aduc credincioşii la liturgie, nu se alătură ca două realităţi separate, ci reprezintă colaborarea membrelor aceluiaşi organism, care acţionează ca o unică fiinţă vie. Păstorii şi turma, Biserica învăţătoare şi Biserica ce primeşte învăţătura nu formează decât unul şi acelaşi Trup al lui Cristos. De aceea, nu trebuie să fie nici un motiv de a nutri neîncredere, rivalităţi, antagonisme deschise sau voalate, nici în gânduri, nici în modul de a vorbi sau de a acţiona. Între membrele unuia şi aceluiaşi trup trebuie să domnească în primul rând armonia, unirea, colaborarea. În această unire, Biserica se roagă, aduce jertfă, se sfinţeşte şi, prin urmare, se poate spune pe bună dreptate că liturgia este lucrarea întregii Biserici, a întregului popor al lui Dumnezeu, popor în întregime preoţesc.

3. Participare activă deplină: interioară şi exterioară

Pentru a fi activă, participarea credincioşilor la Sfânta Liturghie trebuie să fie, aşa cum repetă mereu Conciliul, deplină şi conştientă; adică să nu fie numai exterioară, ci şi interioară. Ne înşelăm considerând că participarea e activă dacă strigăm din răsputeri când cântăm şi ne rugăm, dacă dăm volumul instrumentelor muzicale la maximum, dacă ne agităm.

Participarea activă la Sfânta Liturghie nu se măsoară în decibeli. Participarea cea mai activă este cea interioară, cea care nu se aude; fără aceasta, participarea exterioară este inutilă, e zgomot. E interesant de remarcat că documentul Conciliului la nr. 30 în care enumeră modalităţile de promovare a participării active include şi tăcerea, pauza: "Se va respecta, de asemenea, la timpul cuvenit, tăcerea sacră". La această participare activă interioară se referă textul Conciliului citat la început când cerea ca participarea să fie deplină şi conştientă: credincioşii să participe la acţiunea sacră în mod conştient... oferind victima nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi ca victime.

Să aprofundăm puţin aceste cuvinte ca să înţelegem în ce constă participarea interioară. Preoţia este legată în mod esenţial de jertfă. Pentru creştini există o dublă jertfă: este jertfa de noi înşine, jertfa unei vieţi sfinte, sacrificarea propriei voinţe, la care orice om este obligat în calitate de creatură.

Aceasta este jertfa, cultul interior, spiritual despre care apostolul Pavel le vorbeşte Romanilor: "Vă îndemn, aşadar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi fiinţele voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi pentru voi un cult spiritual" (Rom 12,1), o liturgie spirituală, interioară. Iar a doua jertfă este jertfa unică şi irepetabilă a lui Isus de pe cruce, reactualizată sacramental la orice Sfântă Liturghie. Aceste două jertfe nu pot fi separate. Jertfa personală a unei vieţi sfinte nu poate fi plăcută lui Dumnezeu dacă nu este grefată pe unica jertfă a lui Cristos.

Acestei duble jertfe îi corespunde o dublă preoţie: o preoţie interioară, spirituală, care corespunde jertfei vieţii personale, a sacrificării propriei voinţe pe care i-o oferim lui Dumnezeu, şi o preoţie sacramentală, care corespunde celebrării sacramentale a unicei jertfe a lui Cristos, în care jertfă, cum am spus, trebuie să fie inclusă jertfa personală a fiecărui botezat. Preoţia sacramentală legată deci de jertfa lui Cristos e o participare la unica preoţie a lui Cristos.

Această preoţie sacramentală cunoaşte două grade esenţial diferite: în primul rând, este preoţia comună, baptismală. Prin Botez şi Mir fiecare creştin este admis la liturgia Bisericii şi este abilitat în special să ofere jertfa euharistică.

În al doilea rând, este preoţia ierarhică. Dintre laici, Dumnezeu cheamă pe unii la această preoţie, dar şi aceştia continuă să facă parte din poporul lui Dumnezeu, întrucât posedă, în continuare, preoţia baptismală. Preoţii ierarhici se deosebesc de preoţii laici prin faptul că ei acţionează in persona Christi şi îl fac prezent pe Cristos, marele şi unicul preot, la celebrarea Liturghiei.

Momentul în care credincioşii se oferă pe ei înşişi ca victime la Liturghie, oferă voinţa lor, viaţa lor, ocupaţiile, suferinţele, neliniştile, mizeriile şi trebuinţele lor, este ofertoriul, al doilea moment ca importanţă după Prefacere la Sfânta Liturghie. Fără această participare interioară, fără unirea jertfei personale a propriei vieţi, participarea exterioară, oricât de activă ar fi, nu poate fi o participare adevărată şi rodnică la jertfa Sfintei Liturghii.

Ofertoriul în esenţa sa este purtarea pâinii şi vinului la altar fie în procesiune, fie numai de ministranţi. Pâinea şi vinul, chiar dacă nu mai sunt aduse de fiecare credincios ca la începutul Bisericii, sunt aduse în numele tuturor şi astfel îşi păstrează semnificaţia simbolică liturgică. Prin pâinea şi vinul oferite exprimăm oferirea de noi înşine. Inclusiv preotul se oferă pe sine ca jertfă, ca victimă, împreună cu Victima nepătată care este Cristos. De aceea, spune: "Rugaţi-vă, fraţilor, ca jertfa mea şi a voastră să fie plăcută lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul". Acesta este momentul în care credincioşii îşi exercită în cel mai înalt grad preoţia lor comună. Aceasta este participarea activă interioară, care trebuie unită cu participarea activă exterioară şi fără de care participarea la Sfânta Liturghie nu poate fi deplină. Trebuie să recunoaştem că acest moment al ofertoriului rămâne adesea neconştientizat, la pierderea lui din vedere contribuind uneori elementele de spectacol care însoţesc procesiunea cu darurile la altar, când pâinea şi vinul pot fi însoţite doar de ajutoare pentru întreţinerea bisericii şi pentru săraci.

"Când suntem la altar, scrie Pius al XII-lea în Mediator Dei, trebuie să ne transformăm sufletul; tot ce este în el păcat trebuie sufocat... astfel încât să de-venim împreună cu Victima nepătată o singură victimă bine plăcută Tatălui veşnic".