OMUL

CAPITOLUL VI
NATURA OMULUI

Dumnezeu ne-a creat; dar din ce este făurită natura noastră? Să examinăm lucrul acesta cu deamănuntul; dacă vrem să orientăm viaţa noastră în sensul arătat mai înainte, trebuie să căutăm puterile principale din noi şi să le dăm o rezultantă; trebuie să stabilim harta curenţilor care ne mână în fiecare zi în diferite sensuri, să explicăm vârtejurile în care suntem adesea prinşi, să surprindem încurcăturile în care se rătăceşte uneori activitatea noastră.

Marea nefericire a omului este că îşi dă seama de bogăţia fiinţei sale şi nu poate deveni pe de-a întregul stăpân pe puterile sale de acţiune. "Mă numesc legiune, pentru că nu sunt singur; eu nu sunt unul; în mine sunt mai mulţi, este o mulţime confuză şi agitată, o stranie anarhie de tendinţe contradictorii, o gloată nesăbuită de personaje care se îmbrâncesc şi se sabotează, căutând fiecare să pună stăpânire pe mine!" (P. Charles, Prieres de toutes Ies heures, 13e medit.) "Cine sunt eu? ... Din punct de vedere psihologic, sunt o lavă vulcanică; din punct de vedere moral, o reţea de influenţe contrare. Cu toate acestea, eu mă simt unul şi neîmpărţit. Ce taină este aceasta?" (Sertillanges, Recueillement, p. 52)

Trebuie să recunoaştem, într-adevăr, că omul rămâne, după secole de cercetări - cum am mai spus-o - un mister: nu numai că nu este pe deplin stăpân peste multiplele capacităţi ale firii sale proprii, dar abia şi le cunoaşte. Dacă medici de talia lui Carrel sunt descurajaţi în faţa enigmei vieţii fizice şi sunt nevoiţi să-şi constate ignoranţa vorbind de "Omul, fiinţă necunoscută", ce să mai spunem despre psihologii şi filozofii care scrutează prodigiosul domeniu în care trăieşte şi activează spiritul?

Să încercăm totuşi să precizăm misterioasa noastră natură.

1. Originalitatea noastră

Observăm, înainte de toate, că suntem în fond nişte fiinţe compuse din carne şi din spirit, rezultând un trup şi un suflet. Că avem un trup este mult prea evident. Acest trup este sinteza şi apogeul universului ce ne înconjoară. [În cele ce urmează, nu considerăm trupul numai sub aspectul său fizico-chimic, ci cu toate reacţiile sale vegetative şi animale, pentru a nu atribui sufletului decât activitatea strict spirituală. Cuvântul "trup" include deci şi sensibilitatea.]

"Trup şi suflet, omul rămâne într-adevăr o singură fiinţă şi însăşi condiţia sa trupească, este o sinteză a universului creat, care-şi găseşte astfel în el apogeul şi poate să-L laude în mod liber pe Creatorul său".(Vatican II, G.S. nr. 14, §1).

Că avem un suflet, element imaterial, este suficientă puţină reflexie pentru a ne convinge: suntem, într-adevăr, limitaţi în timp (trăim în secolul XX şi nu în evul mediu) şi în spaţiu (locul nostru pe planetă este măsurat prin câţiva decimetri cubi pe care-i ocupă trupul nostru); şi totuşi avem uimitoarea putere de a evada din limitele trupului nostru şi de a trece dincolo de barierele timpului: izbutim să străbatem mari depărtări, să scrutăm veacurile şi spaţiul Universului, fără ca trupul să ne poată opri în elanul nostru şi fără ca el să ne însoţească.

Oare această putere de evadare, care contrazice atât de straniu modestele posibilităţi ale trupului nostru, nu trebuie s-o atribuim cu necesitate unui alt element al fiinţei noastre? Pe acesta îl numim suflet. Pe de altă parte, simţim în noi o nevoie de infinit, care ne chinuieşte şi care nu se poate împăca nici ea cu mărginirea care înlănţuie viaţa noastră la un anumit loc şi la o anumită epocă. Nimic din cele materiale nu ne satisface pe deplin; ceea ce am căutat să avem, odată obţinut, nu ne mai satură. Căutăm ceva mai departe şi mai sus decât tot ceea ce ne oferă lumea materială. Animalul sătul este mulţumit; noi însă, nu. Leul îşi sfâşie prada şi doarme: omul veghează. Ne întrebăm deci din nou: toate acestea nu dovedesc limpede prezenţa în noi a unui element nematerial, care caută un bun imaterial?

"Omul nu se înşală când se recunoaşte superior elementelor materiale şi consideră că nu poate fi redus nici la o simplă părticică din natură, nici la un element anonim al societăţi. Prin lăuntrul său, omul depăşeşte toate lucrurile din univers: când intră în interiorul său, el se reîntoarce în sine, unde îl aşteaptă acel Dumnezeu care cercetează adâncul inimilor şi unde omul îşi hotărăşte personal propria soartă, suh privirea lui Dumnezeu. Aşadar, când îşi dă seama că posedă în el un suflet spiritual şi nemuritor, că nu este jocul unei creaţii imaginare, produs exclusiv al condiţiilor fizice şi sociale, ci dimpotrivă - el atinge atunci adâncurile realităţii însăşi". (Vatican II, G.S. nr. 14, §2).

Ceea ce constituie deci originalitatea fiinţei noastre, ceea ce îi dă, între toate fiinţele create, un caracter unic, este faptul că este compusă din două elemente aparent contradictorii. Noi nu suntem nici îngeri, nici dobitoace; nici animale şi nici raţiune, ci suntem "animale raţionale"; putem să-l definim pe om indiferent: fie un trup însufleţit, fie un suflet întrupat. Aceste două elemente nu sunt în noi statice, imobile: aşa cum trupul acţionează şi sufletul acţionează şi fiecare se dezvoltă conform propriilor tendinţe, unul încătuşându-ne în lumea materiei, altul ridicându-ne în sferele cele mai înalte.

De aici se nasc probleme, dezacorduri şi conflicte declanşate la frontiera unde se întâlnesc cele două lumi. "Ştiţi pentru ce omul este cea mai suferindă dintre făpturi? Pentru că el este cu un picior în lumea mărginită şi cu altul în infinit şi pentru că este astfel împărţit între două lumi". (Lammenais) "Toate problemele umane îşi au izvorul în unirea misterioasă dintre trup şi suflet. Unul (sufletul), este prea vast şi celălalt (trupul), prea strâmt. Viaţa comună le impune să trăiască în armonie ". (Zundel, Recherche de la Personne, Preface)

2. Împrumuturile noastre

Problema devine încă şi rnai complexă, prin faptul că avem totul de căpătat. Trebuie să pornim de la un fapt foarte umilitor pentru noi: omul nu este, prin el însuşi, decât un biet sărman, poate cel mai sărac dintre toate fiinţele create. Părăsit, în voia propriilor sale mijloace, el nu posedă, aşa zicând, nimic. Pentru a ne convinge de acest fapt, este de ajuns să privim un nou născut: este trupul săracului desăvârşit! Instrumentele sale de lucru: simţurile, inteligenţa, voinţa sunt abia conturate. Un fluture care iese din crisalidă, un puişor când iese din găoace sunt mult mai pregătiţi pentru viaţă!

Omul nu poate ieşi din mizeria în care se naşte, decât cerşind în jurul său cele necesare vieţii, din sfera celor două lumi în care locuieşte simultan, ca un arbore care, înrădăcinat în sol şi înălţat deasupra lui în văzduh, primeşte totul şi de la pământ şi din cer. Noi trăim, aşadar, din împrumuturi încă din prima clipă a existenţei noastre şi iată că astfel se pune o problemă gravă: aceste împrumuturi neîntrerupte nu ne vor face oare să devenim sclavii creditorilor noştrii? Să analizăm mai amănunţit cum stau lucrurile.

Vom considera mai întâi achiziţiile noastre din lumea materială.

a) Lumea materială oferă trupului nostru hrana, veşmintele, locuinţa, uneltele, confortul modern în care trăim, etc. Însă, ne dăm seama îndată că, dacă omul nu este atent, îl paşte primejdia ca prin aceste împrumuturi să-şi strângă tot mai mult laţul care-l ţine legat de pământ; să-şi piardă superioritatea proprie în faţa lucrurilor neînsufleţite, sacrificând acestora trupul său, gândirea sa, sufletul şi în orice caz, libertatea sa de acţiune. Şi de fapt, după cum putem constata zilnic, suntem încătuşaţi de nişte nimicuri şi aceste nimicuri fac din noi nişte nefericiţi: suntem disperaţi când maşina este defectă, când ne lipseşte tutunul, când friptura nu este bine prăjită, când se goleşte stiloul tocmai în momentul critic, când un copil din curtea vecinului suflă din toate puterile într-o trompetă spartă.

Din acest punct de vedere, precum spuneam mai sus, progresul material nu este totdeauna un progres real; prea adesea el antrenează, din păcate, o diminuare sensibilă a mijloacelor noastre de acţiune. El slăbeşte fineţea simţurilor (oare radioul a dezvoltat mai mult gustul şi simţul muzical al oamenilor prin faptul că i-a dispensat să înveţe arta de a mânui un instrument?), moleşeşte caracterul (imaginaţi-vă un adolescent tolănit într-un fotoliu, dezbrăcat, cu ţigarea în gură şi cu papucii în picioare), amorţeşte memoria (cărţile tipărite, hârtia pe care ne însemnăm cu grijă gândurile şi socotelile, ne scutesc de a mai depune efortul necesar pentru a le fixa în memorie sau pentru a le calcula mintal), adoarme spiritual (alţii reflectează în locul nostru), ne face imprudenţi (asigurări pentru toate riscurile), etc. "Cu certitudine, civilizaţia materială 'asigurând' omenirea împotriva multor riscuri cronice (intemperii, lipsuri etc) a contribuit la decadenţa ei psihică". (G. Thibon, Etudes carmelitaines, I, p. 56, în notă).

Avem deci, nevoie de lumea materială pentru trupul nostru dar să fim bine înţeleşi: moderaţia se impune ca regulă, dacă vrem să rămânem stăpâni pe noi înşine şi pe puţinul ce-l posedăm. Trebuie să împrumutăm cu măsură, să calculăm doza, să combatem anumite obişnuinţe ce se nasc în noi şi să băgăm de seamă ca materia să nu ne desfiinţeze.

b) Lumea materială nu este necesară numai pentru întreţinerea trupului ci şi pentru a alimenta viaţa spiritului. Într-adevăr, inteligenţa noastră nu se trezeşte şi nu reacţionează decât în condiţia de a intra mai întâi, prin intermediul simţurilor, în posesia viziunii lumii. Numai privind lucrurile, numai interceptând sunetele, atingând obiectele şi respirând mirosurile, putem pune în mişcare spiritul din noi. Spiritul culege fără încetare datele de pe banda simţurilor. El împrumută din lumea materială materia, modelând-o apoi în felul său propriu.

Să ne gândim la multele experienţe senzoriale de care a avut nevoie un copil pentru a putea aprecia, de exemplu, distanţele, perspectiva, varietatea culorilor, înălţimea sunetelor. Să ne gândim la nenumăratele bâjbâieli prin care a trebuit să treacă înainte de a ajunge să citească, să scrie, să calculeze. Înainte de a ajunge la subtilele sale speculaţii, matematicianul a fost nevoit şi el - ca toată lumea - să adune laolaltă câteva beţişoare, să se servească de degete pentru a număra; filozoful şi-a stabilit şi el la început cu greutate abecedarul; inginerul a avut gesturile copilaşului care, necunoscând încă perspectiva şi distanţa, încerca din leagănul său să apuce cu mâinile lampa electrică a cărei lumină îl fascina! ... Spiritul depinde deci de simţuri. Vom vedea ceva mai târziu, ce control cer simţurile, dacă vrem să rămânem stăpâni pe noi.

Achiziţiile din lumea spirituală

Luându-şi drept punct de plecare lumea sensibilă, mintea omului o poate depăşi şi poate ajunge - cum am văzut în altă parte - la cunoaşterea existenţei unei Fiinţe supreme, de care depinde totul; omul poate intra în contact cu Ea, prin gândire şi prin rugăciune şi poate chiar ajunge să năzuiască, din toate fibrele fiinţei sale, ca această Fiinţă supremă să-i descopere limpede rostul vieţii de pe pământ şi să i se dăruiască tot mai mult.

Notăm însă, din nou, că această concepţie pe care şi-o face omul despre Dumnezeu este neapărat amestecată cu elemente materiale, dat fiind faptul că nu este spiritul singur care cugetă, ci omul compus din materie şi spirit. Spiritul nostru este atât de dependent de materie, încât întreaga activitatea sa, chiar şi aceea care se desfăşoară în afară de lumea pur materială, poartă pecetea acestei dependenţe.

Aşa se explică - precum am mai spus - aspectul antropomorfe pe care-l are concepţia noastră despre Dumnezeu. În ciuda protestului minţii noastre, noi facem din Dumnezeu o Fiinţă trupească, cu faţă omenească, cu mâini care plăsmuiesc lumea; El va fi bun şi drept, ca şi cel mai bun dintre oameni; va avea şi El memorie, dorinţe, regrete; timpul va fi împărţit şi pentru El ca şi pentru noi, în trecut, prezent şi viitor; va locui undeva, într-un anumit loc, în ceruri. Şi aşa mai departe.

Sunt tot atâtea ficţiuni de care ne este greu să nedebarasăm. Pe de altă parte, dacă trebuie să ne împăcăm cu gândul de a nu putea avea o cunoaştere pur spirituală, trebuie să admitem şi faptul că această cunoaştere nu este nici pur materială; reacţiile noastre sensibile, când devin câtuşi de puţin conştiente, sunt, ipso facto, impregnate de gândire; noi nu vedem şi nu simţim ca animalele, ci ca oamenii. Nu suntem înzestraţi cu o cunoaştere îngerească, dar nici limitaţi la o cunoaştere animalică, ci suntem dotaţi cu o cunoaştere omenească, izvorâtă dintr-un element spiritual şi unul senzorial.

Astfel deci, se conturează specificul fiinţei noastre: suntem nişte făpturi complexe, compuse din materie şi din spirit, chemate să ne făurim o personalitate, împrumutând materiale din două lumi diferite. Toate uşile ne sunt deschise: spre lumea materială, simţurile; spre lumea spirituală, spiritul. Rămâne să le deschidem cu bună ştiinţă, să alegem materialele şi să le ştim pune în ordine în scopul urmărit.

"Omul este o enigmă. La hotarul care desparte două lumi, el are nevoie de amândouă pentru a fi el însuşi. Pământ şi Cer, timp şi eternitate se contopesc în el. El se află situat în acel punct al realităţii pământeşti în care fiinţa creată îşi dă seama de slăbiciunea proprie, îşi cunoaşte Creatorul, trezindu-se înaintea lui Dumnezeu, şi fiind gata să asculte chemarea dragostei divine ". (K. Adam, Jesus le Christ, p. 332).

Astfel vom putea înălţa, încetul cu încetul, edificiul propriei noastre personalităţi pe care Dumnezeu ne cere să-l construim. Fi-va el o catedrală sau o dărăpănătură? Aici se ascunde taina destinului nostru!

3. Câteva particularităţi naturale ale fiinţei noastre

Din faptul că natura noastră este compusă din materie şi din spirit, putem deduce că omul, prin natură, este supus ignoranţei, suferinţei, morţii şi senzualităţii. Desigur, Dumnezeu ar putea să înlăture, printr-o intervenţie specială, aceste slăbiciuni; însă această intervenţie ar trebui să se justifice în numele altui lucru decât al naturii noastre umane.

a) În primul rând, ne naştem în ignorarea chiar şi a celor mai elementare lucruri. Am văzut că raţiunea umană îşi începe activitatea cu cunoştinţele câştigate prin simţuri: ori cunoştinţele sensibile nu sunt înnăscute, ci ele se dobândesc prin experienţă. Începutul oricărei cunoaşteri umane este deci o "tabula rasa"; numai printr-un mers lent şi un efort progresiv, mai întâi simţurile şi apoi spiritul, se trezesc, se adaptează şi se îmbogăţesc.

Suntem ignoranţi prin natură. Pentru ca omul să poată avea idei de-a gata, fără să recurgă la activitatea simţurilor, fără a se împrumuta de la lumea exterioară, ar trebui ca Dumnezeu să intervină în mod special, făcându-le să se nască direct în spiritul omului. O asemenea calitate, după cum am mai spus, nu este nicidecum intrinsecă firii noastre omeneşti; dacă s-ar produce, ar fi un dar suplimentar.

b) În al doilea rând, omul este în mod natural supus suferinţei; este o consecinţă inevitabilă naturii umane, construită parţial din materie. Notăm mai întâi, că într-un oarecare sens, orice fiinţă creată este supusă '''suferinţei". Dumnezeu nu se poate împărtăşi, în plenitudinea Sa, decât în sânul divinităţii Sale (vom reveni asupra acestui punct, când vom vorbi despre Sfânta Treime). O creatură este fatalmente limitată în natură şi activitatea sa, şi se poate afirma că această mărginire în fiinţa proprie include o lipsă de ceva, deci în sens larg provoacă o suferinţă.

Omul însă, ca orice fiinţă încadrată în lumea materială, suferă şi din faptul că trebuie să ocupe un spaţiu determinat, într-o lume cu trei dimensiuni, în mijlocul altor fiinţe care au aceleaşi nevoi ca şi el. Prin urmare, dacă un corp material îl alungă din spaţiul pe care-l ocupă, omul va trebui, cu orice preţ, să-şi găsească îndată un alt loc unde să se aşeze; altfel ar avea loc neapărat contacte neplăcute, lovituri violente care l-ar face să sufere. Aşa se întâmplă când o piatră se desprinde dintr-un zid şi îmi provoacă o rană; sau când un metal care fierbe, se împrăştie şi mă arde; fiecare lucru îşi menţine natura proprie şi cere în mod natural să-şi ocupe locul sub soare, în universul creat.

Acest contact poate fi însă mai puţin brutal, fără să fie neapărat mai puţin dureros; de exemplu: un microb care se infiltrează în organismul meu şi trăieşte pe seama mea, o schimbare de temperatură, un miros prea tare, etc. Lumea întreagă acţionează asupra mea. Izolat în camera mea, fără nici un contact vizibil cu exteriorul, este suficient să deschid radioul pentru a prinde undele care se propagă prin lume şi năvălesc în camera mea; ele pot să-mi aducă o veste proastă, făcându-mă să sufăr. Chiar şi vorbele oamenilor care servesc drept vehicule materiale ale gândirii şi sentimentelor altora, pot să mă obosească, să mă rănească cu cruzime; ba mai mult, însuşi absenţa cuvântului, când este un semn de indiferenţă sau de dispreţ, ar putea să-mi facă foarte rău.

Fiind deci constituiţi din materie, trebuie să fim hotărâţi a trăi în mijlocul altor fiinţe materiale, să le suportăm prezenţa, contactul, acţiunile şi cerinţele şi, prin urmare, să ne decidem a suferi. Din nou observăm că ar fi nevoie de o intervenţie deosebită a lui Dumnezeu, în afară de legile naturii, pentru ca omul să fie pus la adăpost de acţiunea altor fiinţe materiale; pentru a face aşa însă, Dumnezeu ar trebui să aibă un motiv care să nu-şi aibă temeiul exclusiv în constituţia naturii omeneşti.

c) Moartea, este şi ea de asemenea, naturală omului. Ea constă în separarea celor două principii constitutive ale naturii noastre, în momentul când elementul natural, material, nu mai este apt să-şi

împlinească misiunea sa de instrument, fie că este grav rănit, fie că este uzat. Atunci trupul se destramă şi redevine materie organică. Moartea este inevitabilă pentru o fiinţă astfel constituită. Notăm din nou că Dumnezeu este atotputernic pentru a împiedica să se producă această separaţie. Nu în virtutea naturii noastre s-ar putea motiva această intervenţie, ci pentru ca Dumnezeu să realizeze un scop mai presus de noi.

d) Aşa cum am repetat mereu, omul este supus diverselor tendinţe şi s-ar părea chiar contradictorii. Sufletul are cerinţele sale, dar şi trupul pe ale lui. Care parte se va supune celeilalte? În care zonă

se va produce sinteza? Evident că ea nu se va putea stabili decât în regiunea sufletului. Într-adevăr, omul nu visează decât fericirea absolută, adevărul absolut, frumosul absolut; ori sufletul este cel care introduce în viaţa umană această capacitate şi această sete de infinit. Prin urmare, singur sufletul ar putea afla deplin, în domeniul său propriu, ceea ce caută omul.

Iată însă că partea senzorială din om se teme în faţa aspiraţiilor şi exigenţelor sufletului, se teme că-şi pierde drepturile sale şi de aceea se străduieşte, mobilizându-şi instinctele, să determine sufletul ca să realizeze unitatea acestui complex uman, în lumea sa materială. Sufletul reacţionează dacă este sănătos, însă îl paşte primejdia de a depăşi drepturile sale şi de a nu le respecta pe cele ale trupului. Această hărţuială care-şi face loc în fiinţa noastră este ceea ce numim pofta trapului, concupiscenţa şi este la fel de naturală omului ca şi ignoranţa şi suferinţa.

Ca şi moartea, pofta sau concupiscenţa din noi nu este, în primul rând consecinţa unei greşeli, a unui păcat şi mai ales nu este un insucces în opera creaţiei, ci ea este rezultanta normală a compoziţiei umane, reacţia cu totul naturală a unui element asupra celuilalt, cu toate că, în cele din urmă, în planurile lui Dumnezeu aceste două elemente constitutive sunt destinate să se dezvolte, să trăiască în armonie şi să formeze împreună personalitatea umană.

Mai întâi concupiscenţa trupului

În acest conflict, trupul atrage sufletul, îl seduce, îl aţâţă, îl farmecă, îi promite satisfacerea aspiraţiilor sale legitime, îl convinge că poate găsi imediat, în lumea materială, la îndemână, tot ceea ce caută. Astfel sufletul se lasă foarte adesea antrenat, până într-o bună zi când, dându-şi seama că s-a înşelat, îşi vine în fire - dacă nu este prea târziu - şi obligă trupul să i se supună şi să-l urmeze în ascensiunea sa către bunuri mai înalte şi mai statornice.

Aşa se întâmplă, de pildă cu un mâncăcios: ademenit de o masă încărcată cu bunătăţi, el crede că-şi satisface nu numai foamea ci toate dorinţele, mâncând mai mult decât are nevoie. Sufletul cedează, apoi se căieşte şi îndată apar remuşcările; acest fapt însă nu-l va împiedica pe mâncăcios să reînceapă aceiaşi comedie când i se va prezenta ocazia. Acestei înşelăciuni îi cade victimă şi cel voluptos, care îşi închipuie că găseşte tericirea în satisfacerea dezordonată şi nepotrivită a unor instincte naturale bune în fond; el va face din sufletul său un sclav al cărnii, până când într-o zi îşi dă seama că promisiunile viciului sunt înşelătoare, că fructul frumos în aparenţă este amar în realitate şi că niciodată trupul nu va fi în măsură să poată oferi omului desfătarea pe care o caută. În aceeaşi situaţie se află cel care face din bani, din persoana iubită, ba chiar din pipa sa o necesitate vitală, concentrându-şi asupra lor toate gândurile, toate dorinţele, toată activitatea sa şi închipuindu-şi că-şi poate umple capacitatea sa de infinit cu nişte lucruri sensibile.

"Dacă vrei să cuprinzi o dorinţă nemărginită în nişte bunuri limitate, dacă doreşti să iubeşti un obiect sau un chip de om ca şi cum ţi s-ar da pe Dumnezeu, sărmana comoară ce ţi-ai ales se va destrăma într-o bună zi sub privirile tale şi te va lăsa doar cu o mână de ţărână ". (J. Mouroux, Sens chretien de l'homme, p. 20)

Omul este creat pentru a-şi găsi fericirea în Dumnezeu. Dezamăgirile şi dezgusturile îi arată limpede că merge pe o cale greşită, căutând să stabilească o armonie a fiinţei sale în domeniul material. Este victima unui miraj: caută o oază, care există în realitate, dar care nu este acolo unde el vede numai nişte sclipiri trecătoare şi înşelătoare.

Omul caută adesea cerul într-o urmă a lui. "Omul este evident făcut pentru a gândi; în această gândire stă toată demnitatea şi tot meritul său. Datoria lui însă este de a gândi aşa cum trebuie; ordinea gândirii îi impune să înceapă cu sine însuşi, cu autorul vieţii sale şi cu scopul vieţii. Dar de fapt, la ce cugetă omul în lume? Nu se gândeşte decât cum trebuie să se distreze, cum să se îmbogăţească, cum să-şi creeze o reputaţie, cum să ajungă Rege, fără a se gândi ce înseamnă a fi Rege şi a fi om ". (Pascal)

Apoi concupiscenţa sufletului

Alături de pofta trupului, care tinde să sacrifice cerinţele sufletului în folosul cărnii, este posibilă şi o anumită poftă neorânduită a sufletului, atunci când sufletul trăieşte fără să ţină cont de drepturile legitime ale trupului, sacrificându-şi tovarăşul de drum cu scopul ca el să fie mai liber. Dacă sufletul se încăpăţânează în vederile sale strâmte, el va declanşa o adâncă sfâşiere în viaţa omului, desigur mai puţin violentă decât aceea care însoţeşte extravaganţele trupului, însă nu mai puţin reală şi poate chiar mai profundă. Efectul acestei rupturi va fi un dezechilibru de care, de data aceasta, rămân vinovate exigenţele nemăsurate ale sufletului.

Menţionăm din nou, că pentru a fi eliberaţi de această luptă supărătoare dintre trup şi suflet, pentru a ajunge ca subordonarea să fie desăvârşită, este necesară o intervenţie speciala a lui Dumnezeu, intervenţie care ar putea avea loc numai în cazul când omul ar fi chemat de Dumnezeu la o viaţă superioară.

Concluzie

În rezumat, omul este aşadar, în stare naturală, o fiinţă compusă din materie şi din spirit, supusă ignoranţei, suferinţei şi morţii, atrasă în direcţii diferite de tendinţele esenţialmente bune ale sufletului şi ale trupului - tendinţe care trebuie însă armonizate. Sarcina pe care a încredinţat-o Dumnezeu omului constă în parte, în a face ordine şi a dezvolta tendinţele proprii, în a deveni o persoană şi nu un cumul anarhic de pofte, în a înfăptui progresiv, în fiinţa proprie, opera Creatorului, fără a sacrifica spiritul trupului şi nici trupul spiritului.

"Această ciocnire necurmată din noi, dintre trup şi suflet, ne cheamă la o sinteză măreaţă; deşi această chemare ajunge în noi adeseori în freamătul unui conflict... Acest conflict este mai de grabă aparent decât real. Noi suntem cei care îl dorim, pentru că nu examinăm, cu importanţa cuvenită, realitatea condiţiei noastre umane". (D. Perrot, Style d'homme, p. 88)