OMUL

CAPITOLUL III
ORIGINEA VIEŢII INFRA-UMANE

Două probleme se prezintă atenţiei noastre: A. Cum a apărut viaţa pe pământ? B. Cum se explică diversitatea speciilor vii? (Se numără actualmente 800.000 numai în regnul animal). Să rezumăm datele Ştiinţei şi ale Credinţei în această materie.

A. ORIGINEA VIEŢII

1. Datele Ştiinţei

Ştiinţa, care se limitează, aşa cum am mai spus, la domeniul material şi se străduieşte să găsească o cauză materială tuturor problemelor materiale, elaborează diverse ipoteze:

a) Fără să tăgăduiască totuşi că Dumnezeu este la origine vieţii, unii savanţi presupun că primul germen vital care a apărut pământ a venit de pe o altă planetă. Aceasta înseamnă să plasăm în altă parte, ... şi chiar foarte departe problema.

b) Alţii emit ipoteza că materia neînsufleţită, pusă în anumit condiţii favorabile, ar putea produce spontan o fiinţă vie. Aceasta este ipoteza generaţiei spontanee.

Pasteur a devenit celebru demonstrând experimental că faptele propuse pentru a justifica această ipoteză fuseseră fals observate. El nu a condamnat totuşi posibilitatea generaţiei spontanee ci a negat numai valabilitatea probelor ce i se aduceau... Această ipoteză a fost reluată totuşi de materialismul dialectic care, aplicând filozofia hegeliană la universul material, afirmă că tensiune produsă prin opoziţia contrariilor (teza şi antiteza) determină dincolo de o anumită limită, un "salt dialectic", constând în trecerea la o calitate de existenţă esenţial superioară (sinteza). Însă nici un exemplu doveditor n-a putut fi adus - nici chiar prin analogie - în sprijinul acestei doctrine, fiind ştiut faptul că există totdeauna pentru o anumit parte, o "cauză eficientă", acţionând asupra tensiunii contrariilor şi excluzând în consecinţă caracterul absolut al "spontaneităţii".

2. Datele Credinţei

Contrar părerii multora, religia nu ne obligă să credem că Dumnezeu a intervenit direct pentru a crea materia vie; se poate admite, rămânând un bun creştin, că viaţa s-ar fi putut zămisli spontan din materia inertă. În această ipoteză, Dumnezeu este însă tot atât de necesar - ba chiar mai necesar - şi intervenţia sa este cu atât mai esenţială, deşi mai îndepărtată; căci dacă viaţa a izvorât din materie, tot Dumnezeu a dat acesteia virtualităţile necesare ca, lăsată în anumite condiţii speciale de formare, de temperatură, etc, ea însăşi să se poată însufleţi.

Nu este deci ştiinţific imposibil ca, plecând de la materia inertă, savanţii să ajungă într-o zi să realizeze în laborator, viaţa. În acea zi totuşi, nu ei vor fi aceia care au făcut-o să ia naştere; ci ei vor descoperi o lege [1] a cărui Autor este Dumnezeu şi după care substanţa ne-vie poate, în condiţii determinate, să producă o celulă vie, capabilă de a se dezvolta.

B. ORIGINEA SPECIILOR INFRA-UMANE

Cum se explică însă prezenţa numeroaselor specii, vegetale şi animale, care ne înconjoară? Cum se poate explica faptul că un anumit număr din aceste specii n-au existat în timpurile preistorice şi că ele s-au ivit în urma altor specii dispărute? Cum se pot explica unele asemănări între specii? Cum se pot justifica unele schimbări apărute în cursul timpului, la multe dintre ele? Cum se explică complexitatea crescândă a fiinţelor vii, în desfăşurarea secolelor? Trebuie oare să presupunem de fiecare dată, o intervenţie specială a lui Dumnezeu, sau există legi naturale - adică inerente naturii - care determină apariţia, dezvoltarea şi dispariţia speciilor?

1. Datele Ştiinţei

Pentru a explica numeroasele fapte culese de paleontologie, anatomia comparată, embriologie, biologie, etc., savanţii au făcut apel la ipoteza transformistă sau evoluţionistă, după care diferitele specii de vieţuitoare s-ar fi născut unele dintr-altele pe calea zămislirii, după diverse legi şi sub influenţe variate, ce vor fi explicate mai târziu. Savanţii, au constatat într-adevăr şi mai constată încă şi azi apariţia de noi varietăţi în cadrul aceleiaşi specii. Deşi n-au avut ocazia până astăzi de a vedea o specie dând naştere alteia, aceşti savanţi au recurs totuşi la ipoteza unei origini comune şi a unei înrudiri între specii.

Desigur că rămân de rezolvat încă foarte serioase probleme, mai ales când este vorba să se precizeze după care legi şi sub care influenţe s-a produs în veacurile trecute, transformarea fiinţelor vii. Mai multe ipoteze au fost elaborate cu privire la acest subiect, în particular lamarkismul, darvinismul, mutaţionalismul, însă ele s-au dovedit insuficiente pentru a explica toate fenomenele constatate. Savanţii mai caută încă. Astăzi, o bună parte dintre ei au abandonat ipoteza evoluţiei plecând de la o singură celulă vie şi se alătură teoriei unui pluralism iniţial. Oricum s-ar prezenta ea, să cercetăm dacă Credinţa se opune ipotezei evoluţioniste.

2. Datele Credinţei

Din nou, Credinţa nu ne învaţă nimic despre legile care cârmuiesc apariţia şi dispariţia speciilor infra-umane. Nu vedem ce importanţă ar fi putut avea descoperirea acestor legi pentru condiţia vieţii noastre. Dumnezeu a creat totul, se mulţumeşte să spună Credinţa, fără a mai spune de ce intermediari s-a folosit El pentru a face să apară cutare sau cutare specie. Că Dumnezeu foloseşte mijlocitori în transmiterea vieţii, aceasta este lucru sigur. El n-a creat direct, de exemplu, o pisicuţă! Şi totuşi i se va spune pe drept cuvânt Creatorul! Prin urmare, dacă El dă unei pisici puterea de a naşte pui, de ce n-ar putea să acorde la fel şi unei specii puterile naturale necesare pentru a transmite viaţa unei specii noi? Opera lui Dumnezeu n-ar fi cu aceasta micşorată; din contra, ea ar apare încă şi mai minunată.

Astfel Credinţa se împacă foarte uşor cu ipoteza evoluţionistă; ea nici n-o afirmă, nici nu o contestă, pentru că nici un mesaj divin nu se pronunţă asupra acestei probleme. Este inutil să facem observaţia că evoluţie şi creaţie nu sunt două noţiuni care se contrazic: ceea ce este creat poate evolua după legile interne pe care Creatorul i le-a dat.

Cei care susţin deci teoria evoluţiei, voind să respingă prin ea pe Dumnezeu ea inutil, nu se aleg cu nimic. Dumnezeu se impune şi mai evident în această teorie, dacă vor să explice precizia şi înţelepciunea care guvernează succesiunea speciilor de-a lungul veacurilor.

Nu este oare curios faptul că, încă din primele secole ale creştinismului, scriitori bisericeşti cu mare renume şi de ortodoxie netăgăduită, au interpretat citatele din Geneză cu o libertate cel puţin echivalentă aceleia care presupune ipoteza transformistă?

"De la primul impuls creator - zice Sf. Grigore de Nyssa - toate lucrurile au existat virtual, ca un fel de forţă seminală proiectată pentru naşterea tuturor lucrurilor în univers; însă nici una nu avea încă o existenţă distinctă şi actuală" (Sf. Grigore de Nyssa, în Migne. P. G. t. XLIX. col. 72) [2]

"După părerea mea - zice Sf. Augustin - Dumnezeu a creat la început toate fiinţele deodată, pe unele în mod real, pe altele în principiile lor ... Aşa cum într-o sămânţă se găsesc reunite, într-un mod invizibil toate părţile care trebuie să se dezvolte cu timpul într-un arbore, astfel trebuie să ne reprezentăm şi lumea care, în momentul când Dumnezeu a creat simultan opera sa, conţinea în mod virtual şi cauzal lucrurile pe care pământul le-a produs, înainte ca ele să se fi dezvoltat de-a lungul timpului, aşa cum le cunoaştem". (Sf. Augustin. De Genesi ad litteram, passim) [3]

În concluzie, un creştin care este la curent cu ceea ce Credinţa îi cere, se simte cu totul liniştit admiţând ipoteza evoluţiei, cu condiţia ca aceasta să fie o adevărată ipoteză ştiinţifică şi nu vreo bazaconie filozofică cu tendinţa de a-l elimina pe Dumnezeu, socotindu-l inutil sau chiar inexistent.