OMUL

ADDENDA

1. Thomas Merton, necredincios, comunist, botezat la vârsta de 23 de ani (1938), şi devenit călugăr trapist, scrie în autobiografia sa:

«Într-o duminică mă găseam la Havana în biserica Sfântul Francisc pentru a asista la o a doua Liturghie. Biserica era plină. Primele bănci erau ocupate de un mare număr de copii... La consacrare preotul ridică ostia, apoi potirul şi îndată vocea copiilor izbucni puternic: «Cred în Dumnezeu...» Toţi aceşti copii cubanezi scoteau acest strigăt ca o afirmare plină de bucurie a credinţei lor.

Deodată cu acest strigăt, dar de mii de ori mai fulgerător, s-a format în spiritul meu conştiinţa, înţelegerea, viziunea netă a ceea ce se petrece în timpul consacrării: percepţia lui Dumnezeu coborât pe altar la cuvintele consacrării, într-un fel care-l făcea al meu.

Această înţelegere, imposibil de definit, m-a lovit ca un fulger; era o lumină atât de intensă care nu avea nici un raport cu lumina vizibilă, atât de profundă şi intimă, încât părea că analizează oriece experienţă.

În acelaşi timp, am fost frapat mai ales de ceea ce avea această lumină, într-un anume sens «"de obişnuit"; nu avea nimic străin sau fantastic şi, lucru surprinzător, era la îndemâna oricui; era lumina credinţei, adâncită şi redusă la o extremă şi neaşteptată claritate, ca şi când aş fi fost luminat dintr-o dată prin manifestarea prezenţei lui Dumnezeu care mă orbea; mă orbea pentru că nu conţinea nimic din ceea ce poate fi tributar imaginaţiei şi simţului. A numi această înţelegere "lumină" e o metaforă pe care o folosesc de atâta timp, după acea întâmplare; dar în acel moment ea sfida orice imagine, orice metaforă şi punea capăt experienţelor şi iluziilor confuze care servesc de obicei gândirii. Goală de orice experienţă sensibilă, ea atinge de-a dreptul inima adevărului ca şi când s-ar fi stabilit un contact brusc şi imediat între inteligenţa mea şi adevărul, prezent înaintea mea pe altar, cu adevărat şi în mod substanţial; contact care nu era ipotetic sau abstract, ci concret şi experimental: el aparţinea cunoaşterii, dar mai ales iubirii.

Pe lângă acestea, acea lumină era deasupra nivelului vreunei dorinţe sau a vreunei tendinţe conştiente; purificată de orice emoţie, de orice urmă de dorinţă sensibilă; era iubirea ce se înălţa pur şi direct ca viziunea, spre posedarea Adevărului pe care-l iubea.

Cel dintâi gând distinct care mi-a venit a fost: "Cerul este aici, înaintea mea: Cerul, Cerul".

Totul n-a durat decât o clipă, dar mi-a lăsat o bucurie liniştită, o pace şi fericire curată, care au durat ore în şir şi au rămas neuitate.

Lucru curios, nu există nici un mijloc de a capta din nou această lumină atât de "obişnuită", în sensul indicat, atât de accesibilă. Eu nu ştiam nici cum să încerc să reconstitui această experienţă, cum să o retrăiesc dacă aş dori, decât prin acte de credinţă şi de iubire; dar eram neputincios să dau oricui act de credinţă această calitate particulară de neaşteptată evidenţă, care era un dar venit de aiurea, de dincolo şi deasupra mea.

Totuşi, să nu-şi închipuie cineva că dacă într-o zi primisem această lumină în timpul Liturghiei, acum înţeleg totul la fel de clar, sau sunt foarte avansat în viaţa interioară; nu! rugăciunile mele continuau să fie mai cu seamă vocale...»

(La nuit privée d'étoiles, Paris, Ed. Albin Michel, 1951, p. 245-247).

2. André Frossard, fiul fostului secretar al partidului comunist francez, şi-a trăit copilăria în faţa portretului lui Marx, care-l fascina. Socialismul era religia lui, religie care "ca toate religiile la începutul lor le excludeau pe toate celelalte. Nu era un sistem economic, ci o credinţă în care noi eram fraţi, dar fraternitatea noastră", scrie el, "nu se asemăna cu fraternitatea religiilor tradiţionale. Acestea atribuie oamenilor un tată comun; a noastră nu-i cunoaşte existenţa: fraternitatea noastră era o frăţie de orfani. Fără îndoială, din acest motiv, în loc de fraţi noi ne numim tovarăşi...

Noi eram atei perfecţi, atei din aceia care nu se mai întreabă asupra ateismului lor, căci ateul perfect nu numai că neagă existenţa lui Dumnezeu, ci pentru el nici nu se pune problema existenţei lui Dumnezeu".

Pentru tânărul de 20 de ani, André Frossard, Dumnezeu nu există. Dar s-a întâmplat "ca într-un fel extraordinar să ştie adevărul asupra celei mai discutate dintre cauze şi asupra celui mai vechi proces: Dumnezeu există. L-am întâlnit. L-am întâlnit accidental, aş spune, printr-un hazard, dacă hazardul poate intra într-o astfel de aventură... A fost un moment de uluire care mai durează încă (mărturiseşte în cartea pe care a scris-o după treizeci de ani de la eveniment). Intrând pe la orele 17 într-o capelă din cartierul latin din Paris în căutarea unui prieten, am ieşit la orele 17,15 în compania unei prietenii care nu mai era de pe acest pământ".

Ce se întâmplase? Rămăsese singur într-o maşină, după ce prietenul lui intrase într-o casă, din care întârzia să se reîntoarcă. Coborî şi el din maşină şi deschise şi el o uşă, trecu pragul şi se găsi în capela unei mănăstiri de călugăriţe, care aveau misiunea de a ispăşi păcatele altora prin post şi rugăciune.

"În picioare, aproape de uşă, îmi caut prietenul şi nu reuşesc să-l recunosc între formele îngenunchiate care stau înaintea mea. Privirea mea trece de la umbră la lumină, recade asupra asistenţei, fără să-mi teracă prin minte nici un gând, se îndreaptă de la credincioşi la călugăriţele imobile, de la călugăriţe la altar, apoi, nu ştiu de ce, se fixează asupra celei de a doua lumânări care arde deasupra crucii. În acel moment s-a declanşat brusc seria prodigioasă, a cărei violenţă inexorabilă a dărâmat într-o clipă fiinţa absurdă care sunt, scoţând la lumină, uimit, copilul care n-a fost niciodată.

La început mi-au fost sugerate aceste cuvinte: Viaţa spirituală.

Ele mi-au fost spuse, nu le-am formulat eu. Eu le aud ca şi cum ar fi fost pronunţate în apropierea mea, pe şoptite, de o persoană care ar fi văzut ceea ce nu văd încă.

Ultima silabă a acestui preludiu murmurat abia atinge în mine ţărmul conştientului, când începe avalanşa pe dos. Nu spun că cerul se deschide. El nu se deschide, el se lansează, se ridică dintr-o dată ca o fulgerare tăcută, din această nebănuită capelă în care se găsea în chip misterios. Cum să descriu cu aceste cuvinte demisionare, care-mi refuză serviciul şi mă ameninţă să-mi intercepteze gândurile, pentru a le consemna unui magazin de himere? Pictorul căruia i-ar fi dat să vadă culori necunoscute, cum le-ar picta? E un cuvânt indestructibil, de o transparenţă infinită, de o luminozitate de nesuportat (un grad în plus m-ar zdrobi), mai mult albastră, o lume, o altă lume, de o strălucire şi de o densitate care plasează lumea noastră în umbrele fragile ale visurilor neîmplinite. Aceasta era realitatea, era adevărul, eu o văd de pe ţărmul obscur pe care sunt încă reţinut. Există o ordine în univers şi la vârful ei, dincolo de acest val de brumă strălucitoare, evidenţa lui Dumnezeu, evidenţă făcută prezenţă, şi evidenţă făcută personal tocmai a Celui pe care cu o clipă înainte l-aş fi negat, pe care creştinii îl numesc Tatăl nostru, şi de la care află că e bun, de o bunătate ce n-are asemănare, care nu e calitatea pasivă exprimată uneori prin acest cuvânt, ci o bunătate activă, impunătoare, depăşind orice violenţă, în stare să spargă piatra cea mai dură, şi ceea ce e mai dur decât piatra, inima omului.

Izbucnirea năvalnică, plină, e însoţită de o bucurie (care nu e altceva decât exultarea celui salvat, bucuria naufragiatului cules la timp, cu această deosebire însă că în momentul în care sunt înălţat spre mântuire, îmi dau seama de mocirla în care zăceam fără să fi ştiut că am înghiţit-o, şi mă întreb, văzându-mă încă prins de ea până la jumătatea corpului, cum am putut să trăiesc aşa şi să respir.

În acelaşi timp mi-a fost dată o nouă familie care e Biserica, însărcinată să mă conducă acolo unde trebuie să merg...

Toate aceste senzaţii pe care mi-e greu să le traduc într-un limbaj adecvat de idei şi de imagini, sunt simultane, cuprinse unele în altele, încât după ani de zile nu le-am putut exprima conţinutul. Totul este dominat de prezenţa Celui pe al cărui nume nu l-aş putea scrie niciodată fără să cuprindă teama de a răni dragostea afectuoasă, în faţa căreia am fericirea să fiu copil iertat, care se trezeşte pentru a învăţa că totul este dar".

De ce a primit André Frossard acest dar? Cine ştie? El însă făcea legătura între darul primit şi capela călugăriţelor "care aparţin unuia din acele ordine contemplative care au ales închisoarea pentru a ne face liberi, întunericul pentru ca noi să avem lumină, şi despre care morala materialistă, pentru un minut încă morala mea, afirmă că nu-s bune de nimic".

Mai târziu, André Frossard a observat că, alături de mormântul părinţilor lui, în care va fi şi el înmormântat, era un loc destinat pentru călugăriţele în a căror mănăstire a găsit pe Dumnezeu. Între viaţa de rugăciune a călugăriţelor şi harul primit ca revărsare copleşitoare de lumină în capela lor, fără îndoială că există mai mult decât o simplă coincidenţă. (André Frossard, Dieu existe, je L'ai recontré, Fayard, Paris, 1969.)

3. Sora Maria-Tereza Vauzous, fiică de general, ducea o viaţă plină de austerităţi, de rugăciune, de muncă, de mortificări trupeşti şi sufleteşti. Părea o sfântă medievală. Şi credea că numai sfinţii asceţi erau vrednici de apariţii cereşti.

Când pregătea copiii pentru prima împărtăşanie la Lourdes, pe Bernadeta Soubiour, în vârstă de 14 ani, o considera proastă şi impertinentă. Ea nu-şi putea închipui că Preacurata ar putea apare unei astfel de copile. Istoria apariţiilor o consideră o strategie diavolească împotriva credinţei. Chiar când severul paroh Peraymale a ajuns să creadă, ea, sora Maria-Tereza Vauzous, nu. Era îngrijorată ca Bernadeta să nu-şi piardă sufletul.

Când ajunse maestră de novice în mănăstirea în care şi Bernadeta a intrat la vârsta de 20 de ani, îi spunea: "trebuie să ieşi înaintea graţiei cu propriile tale merite..." Şi Bernadeta nu-şi descoperea nici un merit...

Timpul a trecut. La Lourdes se clădesc spitale; bolnavii se vindecă miraculos. Comisia teologică, episcopul, Sfântul Părinte îşi spun cuvântul. Totuşi Sora Maria Vauzous nu crede. Se luptă cu dubiul. Se roagă, dar e suficient o vorbă, un gest al Bernadetei ca bănuiala să o asalteze. În adâncul sufletului său nu putea concepe ca tocmai această fiinţă superficială - cum îi părea Bernadeta - să fi fost aleasa Preacuratei, dintre atâtea alte creaturi. Din adâncul întunecat al spiritului său se ridica mereu întrebarea: "De ce ea şi nu eu?" Ea suferă în sufletul său, animată de un zel nestins; suferă căci "Eul" ei are o voinţă puternică, şi cu tot efortul ascetic şi de autoeducaţie, ea se echilibrează numai în mod exterior şi în aparenţă. Originea sa, familia, educaţia, inteligenţa, energia sa, sunt cauze care pot dezlănţui asalturi de neînvins ale unui orgoliu ascuns în profunzimi...

De aceea, Sora Maria-Tereza Vauzous, care se străduia atât spre sfinţenie, n-a ajuns în catalogul sfinţilor. Ea era sfântă în felul ei.

Bernadeta, în schimb, nu se frământă. Nu are ambiţii, dar se abandonează. Chiar când îşi vede piciorul prins de o tumoare, de care nimeni nu ştia, tumoare care creşte devenind din ce în ce mai dureroasă, o suportă "cu abandonul care nu întreabă ce se va alege", aşa cum a fost abandonată în tot ceea ce viaţa i-a scos în cale: să împlinească dorinţa Doamnei de a mânca iarbă şi de a lua apă tulbure, să meargă în aceeaşi zi, cu toată groaza, de două ori la parohul Peraymale, să se supună vizitei psihiatrice, batjocorilor, interogatoriilor, etc. Primeşte şi boala, pentru că zicea liniştită ca nu este bună de nimic altceva. Era convingerea ei sinceră, crudă, despre ea însăşi, convingere pe care nici favoarea cerului, nici aplauzele lumii, n-au modificat-o. Ea nu face pe martira. Când durerea creşte, ea geme, cere calmante...

Când i se propune să meargă la Lourdes unde se vindecă atâţia, Bernadeta răspunde că acel izvor nu este pentru ea.

Şi, Bernadeta e declarată sfântă (După romanul lui Franz Werfewl, Das Lied von Bernardetta).

Sfinţenia, ca şi credinţa, este un dar. Dar despre sfinţenie Sfânta Tereza d'Avila scrie: "Binecuvântat fie Domnul! Deodată mi-a dat această libertate pe care n-am putut-o câştiga după atâţia ani, cu toate sforţările mele, şi adesea în ciuda marelui efort care mi-a zdruncinat în mod serios sănătatea" (Viaţa, c. 24); iar Sfânta Tereza de Lisieux, vorbind despre darul primit în noaptea de Crăciun a anului 1886, de a nu se lăsa stăpânită de sensibilitatea care o făcea insuportabilă, scrie: "Deodată opera pe care n-am reuşit să o fac timp de zece ani, Isus, mulţumindu-se de buna mea voinţă care nu mi-a lipsit niciodată, a făcut-o El însuşi" (Istoria unui suflet, c. 5).

4. "Un om mulţumit în toate este un om mort. Un neliniştit sincer, viril, e un candidat la viaţă".

5. "Deschisul este spaţiul interior al lumii" (după poetul Rainer Maria Rilke), deci, este o "modalitate de aderare la viaţa în care... şi lucrurile, făpturile, evenimentele, circumstanţele ni se îmbie într-o nouă lumină, mai pură şi mai autentică", scrie Dan Constantinescu (Centenar Rainer Maria Rilke, în "România literară" din 4 decembrie 1975, p. 20).

A fi deschis - în sensul nostru - înseamnă a face în sufletul tău loc, un spaţiu cât mai larg (îndepărtând din balastul preocupărilor egoiste ce îngustează spaţiul interior), pentru graţie, pentru iubire, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care ni se îmbie în lumina credinţei, lumină pură şi autentică. A fi deschis este o modalitate de aderare la viaţa credinţei.

6. Ioan Alexandru
"Cum să slăvesc, cum să te laud,
Cum să povestesc, în ce grai, în ce
Strai să îmbrac acum bucuria
ce mi-a fost dat s-o primesc!
Căci am văzut lumina, căci
Iată sunt pe veci atins şi
Bolnav. Acest trup, ochiul
Acesta slăbănog, în acest vas
Mi-a fost dat să zăresc, să gust,
Să contemplu toată slava ei
Fără chip. Acest om muritor,
Acest nume şi cu această limbă
Am simţit, am vorbit, am încremenit
Într-o noapte şi-o zi, de mai
Multe ori, am auzit şi am văzut,
Am fost ridicat, am fost scufundat
Umilit şi slăvit să văd cu ochii
Mei, cu sufletul meu, cu mâinile
Mele s-ating nevăzutul slăvit
Pe cel ce este veşnic viaţă,
Să văd şi să-nţeleg lumina,
Apoi a pierit, s-a retras
Ca o mare fără seamăn, ca
Un ocean supt de reflux,
S-a retras de pe zările mele,
Şi acum sunt aici năucit.
Ştiu că era adevărul întreg,
Că era cel după care-am
Vegheat şi râvnit să-l
Presimt prin apropiere.

Venea încet şi s-aşeza deasupra mea
Ca la o mare depărtare; sta un fel
De roată uriaşă plină şi galbenă
De-un alb bolnav aş zice,
Aur străvechi lucind ascuns dogoritor,
Din toate câte ştiu nimic nu semăna:
Nici soarelui, nici altui semn
Ceresc şi nici imaginaţiei.
Apoi venea aproape şi înfăşura,
Cu un cântec mut, ca o putere
Dinamică şi roditoare, cuprinse
Întregul loc de unde eram întins şi apăsa.

Pe ochi şi pe fiinţă ca o povară
De nepurtat. Ştiam că-i ea Lumina
Şi fără seamăn lăsam să o privesc
Cântând fără cuvânt şi fără grai. Un
Imn ce-ncerc să mi-l aduc aminte
De slavă imn şi nesfârşit.
Apoi se retrăgea în depărtare iarăşi
Şi se făcea lumină pământească
Şi plecam cu cartea iar pe
Câmp pe lunca din pădure şi
Încercam să înţeleg din scris
Ce se-ntâmplase.
De când văzut-am nu mai am vedere
Şi toate-n jurul meu s-au ofilit
Caut cu deznădejde adesea şi-n mare.
Bucurie nu mai am stare, umblu,
Şi-am umblat prin toate graiurile după
Slava aceea ce mă cotropi atunci.
Adesea vine-n zori, când, după veghe,
Deşteaptă-mă cântând, o simt că
S-a lăsat în trupul meu şi cântă
Cu sângele năvală slăvind iubitul
Răsărit de zi.
A devenit fiinţa mea întreagă
O pândă de hapsân, sunt ca un hoţ,
Sunt încordat ca arcul de războinic
Să-i văd slăvitul pas când va lovi
Din nou umila-mi aşezare.
Să mi se smulgă limba de pe gât
Cu cleştele fierarului de nu-i
Voi descoperi tăria şi bătaia
Şi prea sfânta miere
Din toate darurile ce mi se trimit.
Nici o dulceaţă nu-i în ea, căci
Mai presus de toate câte mi-s date aici
Spre bucurii; au o anumită limitată
Văpaie-n firea lor şi o cunosc;
Şi-a trandafirului mireasmă o
Pot vesti întreagă cât e, şi
Darul răului inima mea îl ştie,
Şi laptele...,
Şi pâinea...

Dar ca Lumina nu e nicăieri,
Nu o cunoaşte graiul şi focul...
Nici vulturul...
Nici roua raiului...
Nici slava crinului...
Pământul n-o cunoaşte de-l ţii în
Faptul serii albastru cât mărgeaua
Întrebând, la râu. Măruntă-i lumea
Şi goală şi puţină...
Şi nici poetul n-o cunoaşte...
Nici gânditorul...
Un semn slăvit cunoaşte Văzătorul.

Necunoscutul nimănui,
Fără de neam şi vatră pribeagul
Şi umilul: evlavie ce cheamă,
Pe-un tărâm trecându-şi drumul
Nevăzut Nebunul...

Ei nu sunt oameni, ci gunoiul lumii
Ajunşi toţi o cuvă de vis,

Ei nu-s decât o trestie fumegătoare,
Nu-s decât ţipătul neprevăzut
Ce-n-gheaţă spaima nopţii-n măruntaie
Celui nedrept şi risipit.
De el de-ntrebi, te va lua de mână,
Din peşteră şi alte mâini
Se vor întinde, şi, frate după frate
Înşiruiţi, şi, mâini de mâini
Veţi pogorî, vă veţi întoarce
Pe cumpăna acelui ceas
Din care toate sunt uitare.
Şi numai El a mai rămas."
(Imnul luminii, în "Imne", 1975).

De aceea:
"De ce mă simt eu oare în fiecare zi
Învins de-o bucurie aproape ne-nţeleasă?...
Că-ngenunchez frenetic în faţa orişicui
Şi-s pregătit de jertfă în fiecare clipă.
Că nu mă tem de-acuma de spada nimănui
Şi fiece idee de-a mea e cu aripă.
Că ard de nerăbdare la locul de popas,
Mereu mi-e dor de zări necunoscute,
Deşi atârn pe crucea fiecărui pas,
Mă obsedează numai alpinele redute.

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi
Robit de mine însumi c-o patimă nebună?"...
(Autoportret - vezi şi Addenda 8)

7. Mons. Vladimir Ghika povesteşte în "Buletinul parohiilor Române Unite", O liturghie la Sfântul Mormânt:

"Voi celebra aici. Aici nu trebuie piatră sfinţită cu mărturia unui mucenic ucis pentru Cristos... Voi celebra pe un mormânt gol... şi fiindcă e gol... Primesc atunci cea dintâi lovitură în inimă, lovitură care se va adânci din ce în ce mai mult, până când va pieri orice simţire a lucrurilor înconjurătoare... Şi cele ce voi zice mai departe s-au dezvoltat fără vreo gândire meditativă, fără reflexii. Toate au năvălit întru mine laolaltă, şi numai analiza după faptă mi-a desluşit întrucâtva ceea ce a fost.

Mormântul era gol... Mortul a ieşit... Şi precum a ieşit de aici cu de la sine putere, acuma se va întoarce aici, la mormântul golit, cu de la sine putere. Voi spune cuvintele lui în numele Lui, şi El... Trup, sânge, suflet, Dumnezeire unită precum a fost în ziua Învierii - El se întoarce aici...

Spărtura pietrii aminteşte cutremurul de pământ care a însoţit ieşirea. Sfinţii şi fericiţii pomenesc de un cutremur mai mare ca acesta: cutremurul ceresc care şi el a însoţit ieşirea. Cutremurul de ceruri până mai departe decât cerurile văzute şi nevăzute. Căci atunci s-au rupt mai mult decât pietre şi morminte, mai mult decât vălul Templului de la Ierusalim, s-au rupt porţile Iadului, s-a rupt în două Raiul ca să intre toate cetele celor mântuiţi...

Şi în faţa acestor cutremure amintite, acuma: un cutremur de suflet în mine...

Şi cele de mai jos au fost trăite la daltă, fără vorbe, fără osebite gânduri... timp de o clipă, de un sfert de ceas - nu pot şti - într-un biet suflet de om care încearcă stângaci să desluşească după faptă, o parte - doar cea mai înţeleasă de el din cele întrezărite".

Aceasta este "povestea unui har ce a fost simţit" - adică un har poate mai puţin înalt şi desăvârşit în sine decât harurile strict intelectuale, însă atât de adânc, atât de intens, cuprinzând atâtea răsfrângeri binefăcătoare pentru mine şi pentru alţii, încât nu-l voi uita niciodată şi trăiesc încă acuma în ecoul binecuvântat al zguduitoarei sale primiri.

Suntem în Ierusalim, în toamna anului 1928..."

8. "Am fost atins de slavă în străini
Carnea mea a fost un ceas străpunsă
De-un luminiş ce nu mai pot să-l uit
Şi firea mea de-atuncea este unsă".
(Ioan Alexandru, Leac, în "Inimile Transilvaniei")

"De ce iubesc într-atâta! De ce nu mai Am pace decât în preajma ta!"
(Bucurie în... "Vămile pustiei")

9. Alfons Ratisbonne, evreu, născut în Strasbourg la 1 mai 1814, a crescut până la vârsta de 15 ani în religia ebraică, apoi a trăit fără nici o religie şi fără credinţă în Dumnezeu până la vârsta de 23 ani, urmând totuşi o morală naturală, binefăcând şi compătimind pe cei nenorociţi.

A încercat să se apropie apoi din nou de Dumnezeu şi a intrat într-o Asociaţie care avea ca scop moralizarea tineretului evreu. La vârsta de 29 de ani s-a logodit cu o nepoată, Flora Ratisbonne, care-l atrase spre religia iudaică. Totuşi, ceremoniile din sinagogă îl plictiseau, iar faţă de creştinism avea o mare aversiune, socotindu-l idolatrie.

Vrând să-şi vadă de sănătate a plecat spre sudul Italiei şi, la 5 ianuarie 1842, a ajuns la Roma. Aici l-a întâlnit pe un cunoscut de la Strasbourg, Gustav Bussierre, protestant, care încearcă zadarnic să-l facă să îmbrăţişeze religia sa, fapt pentru care îl numea evreu încăpăţânat.

În casa lui Gustav, Alfons face cunoştinţă cu fratele acestuia, Teodor de Bussierre, catolic, şi prieten cu fratele lui Alfons, Teodor, care era preot catolic.

Vederea ghetoului din Roma, apoi, ceea ce el numea superstiţiile catolice, îi provoacă şi o mai adâncă aversiune faţă de catolicism, lucru pe care-l mărturisea deschis în discuţiile pe care le avea cu Teodor de Bussierre. Cu toate acestea, Teodor îi dădu o medalie miraculoasă pe care Alfons o primi din complezanţă şi ca dovadă că "evreii nu sunt atât de încăpăţânaţi precum se spune". Fetiţele lui Teodor căutară un şnur şi gazda puse medalia la gâtul lui Alfons. Pe când să plece, Teodor îi mai ceru lui Alfons să recite rugăciunea Sfântului Bernard "Adu-ţi aminte...", pe care Alfons şi-o copie şi, deşi nu găsea în ea nimic extraordinar, o repeta mereu, venindu-i în minte fără voia lui.

La 18 ianuarie Alfons avea bilete de călătorie spre Neapole dar, la insistenţele lui Teodor de Bussierre, cu regret şi pagubă, renunţă la această călătorie. În întâlnirile dintre aceşti doi, Alfons îşi manifesta des şi deschis atitudinea ironică, uneori chiar injurioasă faţă de creştinism, zicând că, atât dragostea faţă de logodnică, cât şi interesul de a rămâne asociatul bancar al unui unchi al său, precum şi amorul propriu nu puteau să-l lase să se convertească.

În noaptea precedentă zilei de 20 ianuarie avu mereu înaintea ochilor o cruce mare neagră. În ziua de 20 ianuarie s-a dus împreună cu Teodor Bussierre la biserica Sant Andrea delle Frate, unde se pregătea ceremonia înmormântării contelui La Ferronays, care, cu câteva zile în urmă, îşi oferise viaţa lui Dumnezeu. Teodor s-a dus să vorbească cu un călugăr în legătură cu înmormântarea, iar Alfons rămase în biserică. Plimbându-se se simţi împins de o neaşteptată agitaţie şi - aşa cum povesteşte el însuşi - "mi se părea că sunt acoperit de un văl, în timp ce biserica părea că a devenit întunecoasă, cu excepţia unei capele în care se părea că s-a concentrat toată lumina. Ridicându-mi ochii, am văzut pe altar, vie, mare, plină de maiestate, cu totul frumoasă şi milostivă, pe Preasfânta Fecioară Maria, aşa cum era reprezentată pe medalia miraculoasă a Neprihănitei Zămisliri. Am căzut în genunchi în locul în care mă găseam. Am încercat de mai multe ori să-mi ridic ochii spre Preasfânta Fecioară, dar strălucirea ei şi sentimentul de respect mă făcură să-i plec spre pământ fără ca totuşi evidenţa apariţiei să-mi dispară. Mi i-am îndreptat apoi spre mâinile ei şi am văzut în ele expresia iertării şi a milostivirii. În prezenţa Preasfintei Fecioare, deşi ea nu mi-a spus nimic, am înţeles grozăvia în care mă găseam, enormitatea păcatului, frumuseţea religiei catolice, cu un cuvânt, am înţeles totul. Lacrimile mi-au umplut ochii. Ele erau însoţite de un sentiment de recunoştinţă faţă de Preasfânta Fecioară, şi de compătimire faţă de familia mea adâncită în întunericul iudaismului, precum şi faţă de păcătoşi şi eretici".

În starea aceasta, care dură cca 3 minute, îl găsi Teodor, care abia îl ridică şi îl conduse în afara bisericii, întrebându-l unde să-l ducă. "Du-mă unde vrei" răspunse Alfons. "Dar ce ai văzut?" "Nu pot să spun, dar du-mă la un preot ca, dacă îmi va permite să-i povestesc în genunchi".

"Lacrimile şi emoţia mea au continuat - mărturiseşte Alfons - fiind plin de bucurie în ceea ce mă priveşte pe mine, şi plin de compătimire faţă de cei cufundaţi în întunericul greşelii şi al păcatului. În biserici mă simţeam ca în paradis. În faţa Sfântului Sacrament ziceam că e oribil să te găseşti înaintea Lui, a Dumnezeului Celui viu, fără să fi primit botezul".

De aceea a şi cerut să fie botezat. A fost instruit în mod sumar despre botez şi credinţă, a citit un catehism, a făcut exerciţii spirituale de opt zile şi la 31 ianuarie a fost botezat. Fiind receptiv şi cu multă pătrundere, încât, auzind uneori vorbindu-se de anumite dogme, le asculta cu atâta respect, încât cădea în genunchi. Când s-a cuminecat, după botez, a avut un sentiment (nu apariţie) a prezenţei reale a lui Isus, încât a trebuit să fie susţinut ca să se poată întoarce de la altar la locul său.

După convertire n-a mai avut nici un regret ci, dimpotrivă, a fost stăpânit de o pace necunoscută până atunci şi netulburată chiar în faţa opoziţiei familiei la care ţinea, opoziţie manifestată în mod foarte dur.

Spre sfârşitul vieţii zicea: "N-am încetat să văd intervenţia Mariei, care nu e decât o mână a lui Dumnezeu, mână milostivă, nu pedepsitoare, ceea ce m-a făcut să rămân încrezător, chiar în cele mai grele încercări".

Ca orice credincios, precum poporul lui Israil prin deşert, şi el caută, se sfătuieşte, trece prin încercări, lupte, dubii, schimbă drumuri, dar perseverează.

După convertire e stăpânit de dorul de a se consacra lui Dumnezeu. Dar era legat de Flora prin logodnă. A lăsat-o deci pe aceasta să decidă. La 6 martie Flora îi scrie: "Alfons de altă dată a dispărut; pe Alfons de acum nu-l pot urma". A primit iertarea ei, s-au normalizat relaţiile cu ceilalţi membri ai familiei, şi, astfel, liber, intră la Iezuiţi, al căror întemeietor, Sfântul Ignaţiu, avea în venele sale sânge de evreu prin ascendenţă, lucru de care se bucura, socotindu-se rudenie de sânge cu Domnul Cristos şi cu Fecioara Mamă.

La 21 iunie 1844 Alfons depune primele voturi, iar la 23 septembrie 1845 este hirotonit preot.

Nu se poate însă acomoda cu exigenţele apostolatului din Congregaţia iezuiţilor, nici la predici, nici la şcoală, nici la spovedanii. Dorinţa lui mare era să lucreze pentru mântuirea lui Israel. Înainte de a depune voturile perpetue, părăseşte Congregaţia, la 19 decembrie 1852.

Se ataşează de fratele său Teodor, care, la inspiraţia şi sfaturile lui Alfons, întemeiase un catecumenat pentru evrei. Mai târziu au înfiinţat o Congregaţie de surori ("Notre Dame de Sion"), un pension, toate în vederea mântuirii evreilor. Aceasta era chemarea proprie a lui Alfons care nu s-a simţit liniştit, şi nici la locul său, până când a văzut această operă şi la Ierusalim (1856), unde a murit la 6 mai 1884 (Seur M. Carmelle, "L'éveniment du 20 janvier 1842", Tip. P.V.G. Roma).

10. Cineva, din Lyon, mărturiseşte:

"Cu toate că făcusem prima împărtăşanie (o formalitate ca atâtea altele), crescusem ca o păgână. Adolescenţa a scos din capul meu idei ca: Dumnezeu, Isus, sau alte imagini de acest fel. Am devenit atee cu înclinări spre comunism.

La vârsta de 24 de ani, în urma unei lecturi, Isus a ţâşnit în viaţa mea în mod neaşteptat...

Uimită, răvăşită, neîndrăznind să cred, neputând crede, am întrevăzut totuşi cine este Cristos. Am început să devorez Evangheliile, care mă pătrund, mă inundă, îmi comunică o căldură şi o bucurie de necrezut...

Îngenunchez şi cer credinţa. După câteva luni, primesc darul şi cred în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om şi înviat din morţi.

De atunci au trecut treizeci de ani, şi Cristos este încontinuu în centrul vieţii mele, ca o făclie aprinsă. El m-a transformat complet. El îmi cere să iubesc cu simplitate şi să-I văd faţa în toţi aceia pe care îi întâlnesc, în toţi aceia care suferă"...

(Din cartea "Pour vous qui est Jésus Christ", Ed. Cerf, 1978, p. 121).