OMUL

SPRE O DIMENSIUNE OMENEASCĂ

Unii îşi pierd credinţa în faţa marilor exigenţe ale ei, iar alţii încearcă să-i reducă dimensiunea divină la nivelul unei dimensiuni omeneşti.

Atunci când istoria Bisericii, când evenimentele neplăcute ale vieţii, au pus credinţa la încercare, credinţa unora s-a ridicat, mai pură şi mai tare, la dimensiunea ei firească, credinţa altora în schimb n-a rezistat în faţa dubiului, în faţa "scandalului Bisericii" sau din cauza lipsei de generozitate, şi astfel şi-a construit o credinţă a sa, după cum şi-a făurit un concept propriu despre Biserică şi despre relaţia sa cu Dumnezeu.

Subiectivism

Protestanţii consideră că Biserica nu este o instituţie divină, ci o societate profană voită de Dumnezeu. Biserica este expresia credinţei, dar nu este înaintea ei. Între om şi Dumnezeu nu există intermediar; întâlnirea omului cu Dumnezeu este strict personală şi spirituală, iar credinţa o experienţă religioasă (Schleiermacher): e ceea ce omul simte când se gândeşte la Dumnezeu. Dogmele nu sunt nici ele altceva decât expresia sentimentului religios.

Fiindcă nu există nimic anterior credinţei, a încerca să o justifici în numele raţiunii, este o impietate. E ridicol a încerca să dovedeşti experienţa divinului.

Dar în felul acesta, credinţa fiind un fenomen subiectiv, nu există nici un criteriu după care credinţa se deosebeşte de orice altă părere profană şi nici o dovadă că Dumnezeu a vorbit. După Erich Schöder: credinţa - satisfacţia dorinţei noastre şi a tendinţelor noastre după fericire - nu poate fi dovedită. Ea este un risc total, salt în întuneric. Ea nu are nici un fundament istoric. Chiar existenţa istorică a lui Isus nu are nici o importanţă, căci cel ce crede experimentează fiind sigur că prin credinţa lui va fi mântuit.

Omul îşi precizează credinţa comparând-o cu Biblia sau cu credinţa comunităţii religioase de care aparţine, şi apoi judecă ce trebuie reţinut sau ce trebuie respins. Dar şi acest discernământ se face tot după criterii subiective. Nici Biblia şi nici Credeul nu veghează credinţa, ci ea se formează determinat de tendinţele personale, de emotivitate, de felul pietăţii individuale. Este ca şi intuiţia centrală a filosofiei despre care vorbeşte Bergson: pornind de la intuiţie filosoful construieşte întreg edificiul sistemului său. De aceea, pentru Protestanţi, prezenţa lui Isus nu este o realitate independentă de credinţă. El este prezent pentru cel ce crede şi în măsura în care crede.

În acest fel, credinţa este redusă la nivelul omului - ea determină ce să crezi şi cât să crezi.

Speculaţie

Pentru mulţi - chiar neprotestanţi - lumea «credinţei este realitatea vărsată în capul lor din afară, prin învăţătură, pe care au gândit-o în termeni conceptuali, pe care i-au acceptat, dar care nu au "realizat-o" (K. Rahner, III, 182) în viaţa lor». În felul acesta, credinţa rămâne obiect de speculaţie, o serie de reprezentări sau practici, izvor de emoţii sensibile, ideologie, fără ca lumea spirituală, obiectul credinţei să fie o realitate.

O astfel de credinţă rămâne într-o lume închisă: talant ascuns sub pământ, ca o comoară fără viaţă, rigidă, generatoare de teamă, dar care trebuie conservată cu orice preţ. Ca şi talantul servitorului care l-a îngropat ca nu cumva să-l piardă (cf. Matei 25, 25); ca şi un bun cu care nu ştii ce să faci, asemeni bogatului care moare de foame şi lasă şi pe alţii să moară.

Supunere moartă

Unii prezintă credinţa ca o supunere: Dumnezeu vorbeşte, eu ascult crezând, sau cred ascultând. Mintea e convinsă, pentru că Dumnezeu care vorbeşte nu minte şi, de aceea, se supune.

Credinţa însă nu este numai atât. Ea este o viaţă pentru minte: e lumina care îi deschide drum ca să ajungă la ceva mai sus decât cunoştinţele naturale. Mintea nu rămâne numai un receptacol ce primeşte şi ţine închis un adevăr ci, ea, stimulată de credinţă, se hrăneşte cu acest adevăr, pe care-l primeşte, şi-l însuşeşte, şi-l face al său. Credinţa e primită nu ca un ansamblu de afirmaţii juxtapuse şi complicate, ci ca o adeziune necondiţionată la Cel care este izvorul adevărului. Ea ne leagă de El şi prin El şi pentru El de tot ceea ce El ne spune. Ce am primit de la El devine cunoaştere intimă, plină de saţietate.

Peste om

Sunt unii pentru care credinţa e un simplu obiect de contemplat, care este deasupra omului.

Ea însă trebuie să treacă prin viaţa omului în desfăşurarea istoriei sale pentru a-şi atinge rostul: mântuirea omenirii. Prin întâlnirea vieţii omului cu intervenţia lui Dumnezeu începe în noi viaţa personală de credinţă.

Autorii de viaţă spirituală ne spun să privim împrejurările vieţii ca expresia voinţei lui Dumnezeu. Chiar în lucrurile ce par că nu conţin nimic nou, credinţa ne spune că totuşi ceva nou se face.

Dar interpretarea evenimentelor nu trebuie să fie intransigentă. Înainte de toate, Dumnezeu vrea să fim oameni, folosindu-ne libertatea, suportând, ca orice om, şi adversităţi şi bucurii. Când evreii l-au întrebat pe Isus de ce anumiţi oameni şi nu alţii au fost striviţi de turnul ce s-a prăbuşit, El n-a făcut apel la vreun plan secret al lui Dumnezeu, ci a înviat pe cei care-L ascultau pentru ca să facă pocăinţă. E păgubitor să interpretăm evenimentele în scopuri personale. Lovirea de trăznet a prietenului lângă care se afla a fost interpretată de Luther ca semn că Dumnezeu îl voieşte călugăr, deşi tatăl său, care-l cunoştea bine, îi spunea că nu aceasta îi este chemarea. "Căutarea unui sens imediat inteligibil este una din multiplele măsuri de apărare pe care le luăm de frică de a nu fi depăşiţi de evenimente" (III, 192).

De aceea să nu substituim credinţa într-o persoană, credinţa în Isus cu credinţa într-o ordine stabilită, într-un plan, chiar dacă e religios. În mod esenţial credinţa este abandonul, încredinţarea unei persoane lui Dumnezeu, prin evenimentele vieţii, chiar neaşteptate şi neplănuite. Chiar dacă nu înţeleg evenimentul (de câte ori mă întreb: de ce a trebuit să fie aceasta?) eu ştiu că Dumnezeu e cu mine. Eu nu urmez pe Isus pentru că aşa e logic, ci fiindcă ştiu că El este Fiul lui Dumnezeu. Fariseii au substituit persoana cu legea. Ei nu credeau în Cineva, ci într-o ordine ce trebuia să se realizeze după interpretarea lor. S-au legat de mesianism, nu de Mesia. Alţii se leagă de creştinism, nu de Cristos; de Ortodoxie, sau de Catolicism, nu de Biserică.

Prin evenimentele vizibile de fiecare zi, credinţa ne descoperă sensul invizibilului. Ea porneşte de la lumea în care trăiesc şi mă face să recunosc că "cele ce se văd provin din ceea ce nu se vede" (Evrei, 11, 3). Ea nu este în ordinea timpului, ci ne învaţă cum să acceptăm evenimentul trecând prin timp. În felul acesta, orice întâmplare primeşte un sens. E sensul iubirii lui Dumnezeu, iubire manifestată prin lumea în care trăiesc, chiar dacă în lumea bună apar evenimente dureroase.

Intuiţie

Alţii consideră credinţa o intuiţie naturală, o cunoaştere afectivă a sufletului care se apropie de Dumnezeu.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu, deşi desăvârşeşte dorinţa noastră de a cunoaşte, depăşeşte infinit această dorinţă. Cuvântul lui Dumnezeu e transcendent. Credinţa vine de sus şi e greşit a o considera ca un rod copt al minţii naturale care caută pe Dumnezeu. Ea nu este în continuitate naturală cu dorinţa. La dimensiunea ei divină, omul nu poate ajunge singur. Şi aceea este adevărata ei dimensiune: divinul care se face dar.