OMUL

AVENTURA CREDINŢEI

Cum prin simţuri intrăm în lumea sensibilă, prin raţiune intrăm în lumea legilor care guvernează universul, prin credinţă intrăm în lumea lui Dumnezeu. Simţurile de multe ori se împotrivesc raţiunii, dar şi raţiunea, în tovărăşia simţurilor, contestă adevărul credinţei; nu pentru că credinţa ar fi contra simţurilor sau contra raţiunii, ci pentru că ea ne orientează spre ceea ce nici simţul, nici raţiunea nu poate atinge: "Fides non est contra sensum, sed est de ea quod sensus non attingit" scrie Sfântul Toma [1].

Fiindcă obiectul credinţei se găseşte dincolo de lumea aceasta; şi fiindcă lumina credinţei este de atâtea ori un clar-obscur, iar participarea libertăţii e determinată de graţie prin abandon, e de aşteptat ca dubiul să apară ca un nor care să întunece lumina credinţei, ca o furtună ca să-i risipească liniştea. De aceea "viaţa credinţei se purifică în aventură. La început ea este supusă unei dureroase exigenţe: ajungi în situaţii în care nu-ţi mai găseşti locul, dezolat şi descumpănit. Îţi pare că principiile pe care se bazează credinţa sunt fragile. Însă această luptă dezbracă credinţa de ceea ce avea copilăresc sau abstract. Prin această luptă credinţa devine cu adevărat puterea lui Dumnezeu, dar gratuit, inspiratoare de noi creaţii. Ne învaţă să nu căutăm decât pe Dumnezeu. În felul acesta Isus devine o realitate atât de simplă şi atât de vie, cum simplă şi vie este existenţa şi iubirea" (III, 165).

Dubiul

Credinţa unora e mereu senină. A altora, în schimb, e adumbrită de incertitudini, de ispite, de greutate în a crede.

De altfel, credinţa este piatra de încercare a oamenilor: "Cine nu crede este deja osândit... Iar această osândă este pentru că lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele" (Ioan 3, 18-19).

Când faptele omului nu sunt rele, cuvintele lui de necredinţă ascund o inimă dornică de a crede. Omul nu iubeşte întunericul, ci tânjeşte după lumină. El nu respinge credinţa, iar dubiul lui nu prejudiciază certitudinea credinţei. Un dubiu ce frământă inima poate fi însoţit de un total abandon, de o credinţă puternică. Cu cât cineva iubeşte mai mult, cu cât se abandonează mai deplin, cu atât se dezlipeşte mai tare de eul propriu. Omul se loveşte de realitatea dură: "De ce ne faci să umblăm prin deşert?" (Deuteronom 8, 2; Psalm 73, 2); "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu de ce m-ai părăsit?" (Matei 27, 46). Când Isus spunea aceste cuvinte, abandonul său era mai total, iar strigătul de durere nu alunga certitudinea. Prin astfel de încercări, credinţa se fixează în invizibil: "În mâinile Tale îmi dau sufletul Meu" (Luca 23, 46).

Prin evenimentele care ne contrariază, credinţa creşte în certitudine. Ne dăm mai bine seama că lumea e condusă de iubire: "Celor ce iubesc pe Dumnezeu toate li se lucrează spre bine" (Romani 8, 28). Lumea în care trăiesc aceştia, cu toate aparenţele contrare, este opera iubirii. Chiar când viaţa ne este acoperită de întuneric, privirea lui Dumnezeu se coboară spre noi şi ne face să descoperim lumina. Paul Claudel vorbeşte despre "la nuit de la foi qui mieux que le jour nous documente sur la route" (noaptea credinţei ne face mai cunoscută calea decât lumina zilei).

Credinţa incertă rămâne credinţă întreagă. Nu poţi fi credincios pe jumătate, şi pe jumătate necredincios. Atâta timp cât poţi spune: "Da, vreau să cred", credinţa-ţi este întreagă. Darul primit nu l-ai pierdut. Fără să vrea, nimeni nu-şi renegă credinţa.

Omul din Evanghelie care strigă către Isus: "Cred, ajută necredinţei mele" (Marcu 9, 24), credea. Înainte de moarte, Sfânta Tereza de Lissieux a cunoscut chinuitoare dubii asupra credinţei. "În zilele atât de vesele ale timpului pascal, Isus m-a făcut să-mi dau seama", scrie ea, "că în adevăr există suflete care nu au credinţă, care din cauza abuzului de graţii pierd această preţioasă comoară, din care izvorăsc singurele adevărate şi curate bucurii. El a permis ca sufletul meu să fie năpădit de cele mai întunecate nopţi şi ca, gândul Cerului, atât de plăcut pentru mine, să nu fie decât un motiv de luptă şi chin... Dar, Doamne, eu am înţeles că Tu eşti lumina care ai venit în lume, şi-ţi cer iertare pentru fraţii mei, acceptând să mănânc, atâta timp cât vrei Tu, din pâinea durerii..." Din credinţa ei nu mai rămase decât un umil act de abandon: acceptarea totală a acestui chin, dorinţa de a se simţi ca o respinsă de Dumnezeu, ca şi sufletele care au refuzat graţia divină. Dar, deşi "lipsită de bucuria credinţei ea se străduia să facă cel puţin faptele credinţei. Eu cred că în timp de un an am făcut mai multe acte de credinţă decât în tot restul vieţii mele".

În felul acesta a devenit sfântă, vrednică să fie socotită printre eroii credinţei amintiţi de Sfântul Pavel (cf. Evrei, c. 11).

Timp de nouă luni ea a trăit - în spirit de comuniune cu lumea din care s-a retras fără să o părăsească - marea criză de credinţă care cuprinsese Europa în secolul trecut. Dar ea acceptă, pentru sine şi pentru alţii, chinul dubiului cu o totală abandonare Iubirii, ca această Iubire să fie mai mult cunoscută; ca Dumnezeu să fie cât mai mult iubit, iar sufletele rătăcite să ajungă la lumină. Era dispusă să sufere în tăcere, chiar dacă prin imposibil Dumnezeu nu i-ar fi cunoscut suferinţa, dacă prin aceasta ar fi putut împiedica sau ispăşi o singură greşeală contra credinţei. Şi cine ştie cât de fecunde au fost aceste suferinţe?

Orice epocă cunoaşte o formă particulară de criză de credinţă. În anumite perioade ale istoriei Bisericii, noaptea sufletului se prezenta ca o disperare: oare mă voi mântui? Astăzi, noaptea credinţei se întinde asupra existenţei lui Dumnezeu Creatorul şi a Spiritului lui Isus, Spiritul Adevărului şi Iubirii. Cum e posibilă bunătatea lui Dumnezeu - şopteşte sau strigă ispita - într-o lume plină de nedreptăţi şi cruzimi? Chinuitoarea întrebare a lui Iov revine şi astăzi pe buze: de unde vine răul dacă totul depinde de bunul Dumnezeu? Dacă Scriptura ne spune că Dumnezeu nu este cauza, ci duşmanul răului şi că libertatea omului e principalul izvor al răutăţii şi durerii, ne întrebăm din nou: atunci de ce Dumnezeu l-a făcut pe om liber? Am dori ca Dumnezeu să fie un robot sau un miliţian gata să intervină să oprească orice faptă rea. Am dori un Dumnezeu după interesul nostru. Credinţa ne spune însă că dacă nu putem atribui lui Dumnezeu răul (legat de lumea în devenire, de evoluţia ei, legat de răutatea omului), El poate să scoată din rău un bine, adică să dirijeze şi răul spre Întreg. Totul e în mâinile Lui. Chiar răul îl va îndrepta spre bine. În întreg şi răul îşi are locul său. Noi nu vedem întregul, ci numai răul.

Când avem bucurii ne încadrăm uşor în armonia întregului, în armonia planului lui Dumnezeu. Credinţa ne ajută să facem aceasta şi când suntem încercaţi de rele. Ea ne arată viaţa lui Isus care S-a făcut "ascultător până la moarte". Pentru cei ce vreau să urmeze pe Isus prin credinţă moartea şi nereuşita nu sunt un destin fatal, căci Dumnezeu poate face din ele izvor de viaţă. Cel mort de pe cruce e plin de chin - ca fiecare îndurerat, nu ca şi imaginea lui Budha, expresia impasibilă faţă de durere - dar a transformat durerea în iubire. Învierea lui Isus este confirmarea biruinţei asupra destinului. În felul acesta crucea devine simbolul cel mai divin pe care omenirea l-a putut cunoaşte vreodată.

Neliniştea Omului

De altfel, neliniştea - nemulţumirea - este un fapt caracteristic, esenţial, constructiv al destinului uman. Cauza neliniştii, ca şi scopul ei, este Dumnezeu: "Dumnezeu veşnicul chin al oamenilor, fie că ei încearcă să-L creeze, fie că încearcă să-L distrugă" cum se exprima Marcel Arland în 1924. Neliniştea l-a dus pe André Gide să-L renege, dar lui Marcel Arland - care scria: "nu pentru oameni ci pentru Dumnezeu, indiferent sub ce formă mi-ar putea apare într-o zi, sau în orice colţ de drum întunecat pe care eu umblu, şi de unde Îl chem" - neliniştea a făcut să-i apară "tangibil până la oroare", "imaginea tragică, dar cu adevărat minunată a lui Cristos" ("Etapes") [2].

Dar există şi necredincioşi care nu au sentimentul vidului sau al absenţei. Sunt indiferenţii care trăiesc fără să-şi cunoască destinul şi care simt prea puţin neliniştea şi nevoia de Dumnezeu. Asta pentru că viaţa modernă nu favorizează îndreptarea atenţiei spre Dumnezeu, iar pe de altă parte, în societate lipseşte atmosfera favorabilă credinţei, iar noi suntem prea individualizaţi şi ne este teamă să trezim în alţii, în fraţii noştri, neliniştea care deschide calea căutării.

Necredinciosul modern nu este neliniştit, dar nici indiferent. Pe el îl interesează credinţa, dar pretinde că a depăşit-o. Pentru el, credinţa este credinţa în om a cărui voinţă poate face minuni. E o atitudine subiectivă şi pasională în care lipseşte conştiinţa refuzului lui Dumnezeu pe care o implică.

Între necredincioşi există, ca şi Nietzsche, eroi care consideră credinţa creştină ca o laşitate în faţa vieţii şi a morţii. Credinţa, spun ei, ascunde omului reala sa condiţie: singurătatea omului, schimbarea lui şi moartea. Eroismul ar consta în acceptarea perspectivei unei totale nimiciri.

Dar dragostea pentru abis, vârtejul distrugerii nu sunt naturale pentru om, decât dacă - fără a avea un psihism dereglat - are un resentiment faţă de condiţia sa de creatură contingentă şi dacă vede în sfinţenie o viaţă liniştită, fără eroism, care te îndepărtează de durerea singurătăţii, a schimbării şi a morţii. În realitate adevărata sfinţenie este eroism care descoperă şi acceptă întreaga amărăciune a condiţiei umane.

Prin credinţă omul ştie că locul Lui nu este în vârful piramidei existenţei. El este o creatură limitată, însăşi fiinţa sa fiind un dar.

Credinţa este un adevăr ce pretinde să fie acceptat şi trăit, fără să servească ca şi adevărul ştiinţific, o viaţă confortabilă. Prin credinţă noi nu stăpânim, ci suntem stăpâniţi de cineva mai puternic decât noi. Credinţa aduce după sine o dureroasă frământare.

Rezolvarea dubiului

Credinciosul se găseşte în permanent pericol de a simţi neliniştea, neîncrederea, dubiul. Ce e de făcut? Dubiul îşi are rezolvarea.

Mai întâi să nu ne lăsăm obsedaţi de orice gând care ne vine în minte împotriva credinţei. Să nu-l luăm în seamă. Mai ales în momentul cald al atacului. Când trece furtuna, să vorbim despre acest gând cu o persoană credincioasă. După discuţie apare superficialitatea dubiului, mai ales când se naşte dintr-o greşită interpretare a învăţăturilor Bisericii.

Totuşi, nu întotdeauna limpezimea dubiului poate aduce linişte în suflet căci, în general, pentru a rezolva problemele credinţei nu ajunge numai inteligenţa deoarece cunoaşterea nu pătrunde până în adânc. Dezorientarea credinţei poate că naşte din cauza vieţii încărcate de grijile veacului acestuia, de bogăţii sau pofte (cf. Marcu 4, 19), de o hotărâre contrară conştiinţei, de o închistare în noi înşine şi ne este greu să ne deschidem faţă de alţii, de un sentiment ce ne face să suportăm greu pe cei din jurul nostru, etc. În toate aceste cazuri, argumentele raţionale nu folosesc la nimic. În aceste cazuri este necesar a schimba ceva în viaţa noastră. Să ne deschidem mai mult faţă de alţii; să căutăm a descoperi un Altul în întâmplările vieţii; să ne conformăm viaţa cu convingerea credinţei, iar în caz de nereuşită să ne umilim.

Când cerem de la viaţă şi de la oameni numai ceea ce este în avantajul nostru, când nu avem respect faţă de nimeni, şi nimic nu are semnificaţia unui mister; când altul nu e decât un "eu" care-şi duce propria viaţă fără să fie considerat ca un centru de iubire şi libertate (atitudini comune în această epocă de tehnicitate şi calcul de precizie); când nu există iubire, în toate aceste cazuri nu putem trece peste dubiul credinţei. Nu poţi crede în cineva dacă nu-l iubeşti. Iubirea este singura cale de a cunoaşte cea mai înaltă realitate din lume: persoana altuia.

Căutând lămuriri, ne putem forma o idee despre cum ar trebui să fie acel Altul în care trebuie să credem. Această idee despre Dumnezeu poate fi ideea unui "Dumnezeu al filosofilor". Dar filosofii n-au găsit încă drumul care duce la Isus. Ei se împiedică de pragul unei porţi scunde prin care nu poate trece decât cel ce se pleacă, cel ce se umileşte, gata să primească cuvântul unui Dumnezeu făcut Om.

"Trebuie să admitem nu numai că Dumnezeu s-a făcut tangibil în persoana lui Isus, ci că El continuă să se facă prezent şi prin lucruri exterioare: sacramente, cuvânt, preoţie şi Biserică. Contactul cu Dumnezeu nu este pur individual şi spiritual. Numai în comunitatea, care este Trupul lui Cristos, întâlnim cu adevărat pe Dumnezeu ca pe un Altul şi nu ca pe rodul închipuirii noastre" (IV, 286). Credinţa se dezvoltă în comunitate, comunitate nu de sentiment, ci de credinţă în Isus, Fiul lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să ne unească în Biserică nu este nici limba, nici rasa, nici educaţia, ci credinţa în Isus: prezenţa Sa activă între noi. În această comunitate de credinţă iubim pe orice om, căci Isus a murit pe cruce pentru fiecare şi îngerul fiecăruia vede faţa Tatălui ceresc.

Alt mijloc de a trece peste pragul dubiului este rugăciunea, aceasta fiind un mijloc mai eficient decât raţionarea. A invoca pe Cel în care credem aduce statornicia credinţei care se clatină. Rugăciunea sinceră se reduce doar la atât: "Doamne, fă să văd" (Matei 20, 30; Marcu 10, 46). Cine se mulţumeşte numai cu reflexia poate sufoca rugăciunea pentru că nu ţine seama de posibilitatea de a fi ascultat.

Purificarea

În felul acesta dubiul descoperă credinţa. Credinciosul este obligat la o mai intensă cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu, la o abandonare mai conştientă. Dubiul eliberează credinţa de motivaţii secundare, o dilată şi o interiorizează, şi face mai aprins contactul cu Dumnezeu. "De altfel, criza e o parte a istoriei dintre noi şi El" (IV, 359).

Acceptând nopţile purificatoare de credinţă vom descoperi că Isus este altceva decât ne-am imaginat, mereu altul decât Îl construim cu spiritul nostru. Nu este o persoană pe care să o imităm din afară, ci este Fiinţa misterioasă care Se identifică cu omul, dar în măsura în care omul îşi deschide inima faţă de acest mister.

Credinţa purificată percepe mai uşor prezenţa unor persoane, dar ea este totodată şi siguranţa adevărurilor pe care le atinge.

În credinţă, omul nu este disperat nici de micimea lui, nici de măreţul şi eroicul său destin.

Prin credinţă se trece la un nou nivel de existenţă a spiritului. Această trecere nu se face decât treptat, prin încercări, în decursul cărora dispare orice sprijin omenesc, iluziile consolante. Aceasta este legea vieţii eroilor Istoriei mântuirii, a Sfinţilor. Purificarea credinţei face parte din teologia credinţei.

Experienţa aceasta îmi dă claritatea existenţei în mine a motivului pentru care cred: ştiu de ce cred, ştiu în cine cred, ştiu dacă mă încred în Dumnezeu, sau dacă mă încred în mine. Dar, de obicei, această experienţă nu este legată de o schimbare neaşteptată, sensibilă, ci de adâncimea vieţii creştine sau de momente majore ale acestei vieţi.

Dimensiunea credinţei

Cu cât experienţa credinţei se adânceşte, cu atât ea dă omului sensul dimensiunii divine. Ea deschide noi perspective, singurele care pot face să înţelegem paradoxurile ce se găsesc în Scriptură. Avraam iubeşte pe Isac, fiul său, dar această iubire primeşte o orientare neaşteptată când Dumnezeu îi cere să-l jertfească. Fără să-şi urască fiul, Avraam este hotărât să-l sacrifice. Prin credinţă, în el se născu un nou sentiment, o nouă realitate, o nouă dimensiune a iubirii, care trebuie să-i pătrundă faptele.

La fel, Tatăl ceresc - izvorul paternităţii şi iubirii - iubea pe Fiul Său când a vrut ca să moară pe cruce, dar Îl iubea după o dimensiune nouă pentru noi, dimensiunea divină, în care ne întoarce credinţa.

Isus ne cere să murim nouă înşine, adică să cunoaştem în mod real tristeţea, senzaţia că pierzi totul: plăceri, familie, prieteni, patrie, chiar viaţa. În acest sens creştinismul apare ca un fel de sinucidere. Dar din această moarte renaşte un om nou, altul decât cel care trăieşte după lume, şi totuşi asemenea lui.

Această renaştere, această tristeţe care se schimbă în bucurie, nu o înţelege decât acela căruia credinţa îi dă sensul dimensiunii divine.

Note:

[1] Summa Theologica, III q. 75, art. 5, ad. tert.

[2] Vezi addenda 4.