OMUL

SALT ÎN LUMINĂ

Credinţa este o realitate complexă şi bogată. În ea putem face distincţie între ceea ce Dumnezeu revelă şi dă, şi între ceea ce omul acceptă şi trăieşte. Darul lui Dumnezeu nu ne pătrunde fără deschiderea noastră. Îl putem primi sau îl putem neglija. Ne putem deschide ochii spre lumină sau îi putem închide.

Din partea omului credinţa este deci cunoaştere şi angajament orientat spre o adevărată şi deplină realitate a iubirii lui Dumnezeu, în faţa căreia credinţa va dispărea. Spre cunoaşterea acestei realităţi ea deschide mintea, iar spre câştigarea acesteia solicită voinţa.

Credinţa este un angajament. Angajamentul de a realiza adevărul în care credem, deşi nu-l vedem şi nici nu-l simţim. Când ispita atrăgătoare ne încearcă, conduşi de credinţă zicem "nu" - ceea ce ar părea un salt în întuneric - dar acest "nu" spus ispitei înseamnă "da" - salt în lumină - faţă de cei cărora vrem să le rămânem credincioşi şi faţă de Dumnezeu [1].

Acest răspuns îl dă omul întreg, prin raţiunea şi voinţa sa, prin ceea ce este spiritual în el.

Raţiune

Prin credinţă nu ne încadrăm în mod inconştient într-o tradiţie, ci prin ea ne punem în mod actual în legătură cu Dumnezeu, care nu ne lasă singuri, care poate să ne ajute şi, cu iubirea Sa, poate face şi minuni. A crede este o biruinţă asupra neîncrederii faţă de lucrarea lui Dumnezeu. E una dintre cele mai mari forţe ale progresului omenirii. Să nu ne mirăm deci că Isus recomandă atât de des acest salt în afara noastră.

Dar acest salt nu este iraţional. A prezenta credinţa ca un salt în absurd, discreditază raţiunea, ca şi cuvântul lui Tertulian: "credo quia absurdum", cuvânt pe care Biserica nu l-a acceptat niciodată socotindu-l eretic, ca şi pe cel care l-a pronunţat. Despre Pico della Mirandola (n. 1463), G. Călinescu spune că el "credea nu fiindcă avea de-a face cu absurdul ci, dimpotrivă, cu raţionalul" [2]. Ca şi el sunt toţi adevăraţii credincioşi!

Credinţa e condusă de raţiune, de sensul vieţii, de modele, de tradiţie, deşi nici în una din acestea nu se găseşte ultima ei motivaţie.

Credinţa nu este acceptarea pasivă a ceea ce este. Din contră, ea e capabilă să tindă spre un obiect care încă nu este, care fără credinţă ar fi imposibil. După îndrăzneala sau tăria credinţei, omul care-şi propune un scop, face din el un ideal mai mult sau mai puţin înalt, mai mult sau mai puţin distinct de realul văzut, ideal ce se îmbracă în cele mai frumoase culori, şi astfel devine iubit. Acţiunile omeneşti sunt caracterizate şi de o credinţă, de un ideal, de entuziasm. Acestea însă nu sunt iraţionale.

Cunoaşterea marilor realităţi şi tendinţa spre marile idealuri - prin credinţa care implică iubirea - nu se opun raţiunii. Conform celebrei formule a Sfântului Anselm (sec. al XII-lea): "fides qaerit intellectum".

Nu se opun pentru că, în primul rând, în actul credinţei motivele credibilităţii (existenţa lui Dumnezeu, revelaţia etc.), au un rol important. Iar acestea sunt de natură raţională; iar in al doilea rând pentru că această credinţa ajută raţiunea să nu greşească. Aşa după cum raţiunea se bazează pe experienţa sensibilă şi intervine să corecteze greşelile simţurilor, tot aşa credinţa presupune raţiunea, dar intervine ca să-i corecteze greşeala (de exemplu în legătură cu nemurirea sufletului, cu existenţa unui singur Dumnezeu, etc.). "Intellectus autem, cujus est proprium obiectum substantia, ut dicitur, per fidem a deceptione praeservatur", zice Sfântul Toma [3].

Pe lângă acestea, credinţa solicită inteligenţa omului ca să răspundă la problemele pe care i le pune. Omul trebuie să exploreze depozitul credinţei în toate sensurile, pentru ca aceasta să poată fi lumina lumii. Prin travaliul intelectual credinţa creşte. Prin credinţă noi deţinem Adevărul suprem. Dar ea aduce după sine, fie chiar şi în mod inconştient, o anume fermentare, o anume nelinişte, răscolire şi travaliu interior raţiunii. În mod normal credinţa presupune, cum am amintit, perspective raţionale, ca de exemplu certitudinea naturală a existenţei lui Dumnezeu, spiritualitatea sufletului, etc. Această certitudine naturală e fie în sens de certitudine spontană (datorită unui fel de instinct al raţiunii, numit simţul comun), fie în sens de certitudine câştigată prin mijloace ale raţiunii care ştie. În felul acesta credinţa tinde, cere (quaerit), să fie completată cu o certitudine sesizată în mod intelectual (certitudine care nu poate fi decât imperfectă în ceea ce priveşte termenul atins [4], dar complet fermă în ceea ce priveşte structurile cunoaşterii omeneşti), despre insondabilul mister al lui Dumnezeu şi al luminii Lui.

Astfel naşte teologia care, la rândul ei, nu se poate forma fără ajutorul înţelepciunii naturale de care e capabilă raţiunea omenească, şi care se numeşte filosofie. Deci credinţa antrenează teologia şi filosofia.

Omul de ştiinţă crede prin darul lui Dumnezeu. Prin aceasta însă raţiunea sa nu rămâne liniştită. Misterul credinţei rămâne mister, care însă se cere îmbrăcat într-o oarecare lumină. Adevărurile de credinţă (când sunt definite ca atare de Biserică se numesc dogme) nu sunt mistere de care să nu te apropii, ci ele însele fac apel la raţiune, ca aceasta să-şi dirijeze lumina nu numai spre adevărurile naturale, ci şi spre adevărurile supranaturale. Biserica nu ne impune dogma, ci noi o acceptăm, pentru că înţelegem, îi sesizăm adevărul: vedem acordul ei cu realul (ut viderem esse), dându-ne totuşi seama că e vorba de ceva ce ne depăşeşte (nondum me esse, ut viderem).

Dogma e sugestivă pentru a înţelege mai bine anumite lucruri, ca de exemplu raportul dintre spiritual şi material. Astfel dogma Trinităţii - după care Dumnezeu nu este o imobilitate, ci izvor nesecat de iubire - ne prezintă misterul "unul şi trei". Acest mister ne poate ajuta să înţelegem că numărătoarea omenească nu poate fi uşor aplicată realităţilor spirituale. Creatorul şi creatura nu fac nici unu, nici doi. Între Creator şi creatură nu este nici confuzie, nici despărţire: Dumnezeu nu e separat de lume, deşi este distinct de ea. El este mai intim nouă înşine de cum ne suntem noi, fără ca prin aceasta să nu fie transcendent nouă [5].

În felul acesta, credinţa presupune raţiunea, o dirijează spre adevăruri care o depăşesc şi o luminează ca să sesizeze ceea ce omul singur n-ar putea bănui. Credinţa şi raţiunea sunt într-un contact continuu [6].

Credinţă-ştiinţă

Totuşi, în ceea ce priveşte raportul credinţă-ştiinţă, s-au ridicat o mulţime de pseudo-probleme, din motivul că se pretindea a fi dogmă ceea ce de fapt nu era, sau ştiinţă ceea ce de fapt nu era. De exemplu, credinţa nu se ocupă de mişcarea astrelor sau de felul cum s-a format şi a evoluat universul, după cum ştiinţa nu se pronunţă asupra a ceea ce constituie realitatea cea mai profundă a vieţii noastre, şi nici asupra provenienţei universului. Când credinţa şi ştiinţa au acelaşi obiect, pot apare conflicte. Dar numai aparente, căci adevărul este unul singur.

În caz de conflict, ştiinţa obiectivă (nu subiectivele ipoteze) are prioritate în problemele care sunt de competenţa ei. Dacă credincioşii au înţeles altfel aceste probleme, e pentru că din revelaţie ei au tras concluzii necorespunzătoare. Astfel, din paginile poetice ale Bibliei, care descriu facerea lumii, s-a atras concluzia că evoluţia nu este posibilă. Dar nu acesta este mesajul divin al povestirii biblice. Acest mesaj e că lumea aşa cum este, cum o cunoaşte ştiinţa, depinde de Dumnezeu, care a creat-o.

Totuşi ne întrebăm: unde se găseşte mai mare certitudine? Ştiinţa îşi are certitudinile ei. Credinţa e şi ea certă, dar în felul ei: "consimţământul credinţei se leagă de facultatea noastră cea mai profundă şi o transformă în cea mai adâncă certitudine ce există pe pământ; certitudinea formată însă din abandon şi iubire: iubire faţă de Acela pe care-L cunoaştem numai dăruindu-ne Lui. De aceea, trebuind să păşim în afara pământului nostru, dubiul face parte din certitudinea credinţei" (P.Chauthard, pag. 354).

Credinţă-vedere

Dacă credinţa este un act al spiritului omenesc, cum se explică cuvintele lui Isus: "Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut?" (Ioan 20, 29)

Isus nu reproşează credinţa bazată pe dovezi. În Evanghelii găsim cazuri de credinţă determinată de semne (cf. Matei 11, 2-7; Ioan 5, 36), iar Sfântul Pavel caută argumente filosofice şi istorice pentru a dovedi că trebuie să credem în Isus (cf. Faptele Apostolilor). Dumnezeu se acomodează naturii noastre integrale: intelectului, sensibilităţii şi sociabilităţii noastre. Chiar Sfântul Apostol Toma a crezut după ce a văzut. Gestul său, exclamarea sa entuziastă, sunt finalul unor lupte interioare, final la care ajung cei care gândesc şi se frământă înainte de a crede. Isus n-a reproşat lui Toma acest act de credinţă, ci doar a deosebit două feluri de a crede: cel bazat pe propria experienţă, şi cel bazat pe mărturia celui care a cunoscut adevărul. Credinţa care va informa Biserica creştină este aceea a celor ce nu au văzut şi au crezut mărturisirii celor care au văzut (cf. Ioan 19, 35; 21, 24). Noi, care nu am văzut, am fi nefericiţi dacă credinţa s-ar baza numai pe experienţă.

Ceea ce reproşează Isus, este viziunea materialistă şi grosolană pe care unii o au despre încrederea în Dumnezeu: "Numai văzând semne şi minuni sunteţi dispuşi să credeţi?", întreabă El (Ioan 4, 48).

Conciliul Vatican I spune că Dumnezeu dă semne care să ducă la credinţă. Dar aceste semne nu sunt suficiente pentru a determina adeziunea omului, primirea credinţei, dacă nu există o "iluminare a Spiritului Sfânt", căci "credinţa este un dar al lui Dumnezeu, o lucrare de mântuire prin care omul se supune în mod liber lui Dumnezeu, consimţind şi conlucrând cu graţia căreia i-ar putea rezista" (c. IV). Semnele, ca şi motivele raţionale, nu duc obligatoriu la credinţă [7]. De aceea, aceia care au semne, fără dispoziţia interioară, fără deschidere faţă de graţie, nu pot ajunge la credinţă. Fariseii au văzut minunile lui Isus, dar pentru ei care erau lipsiţi de umilinţă şi simplitate, ele n-au avut nici un efect. Fără adeziunea sinceră, interioară, nu poţi fi fiu, ci doar un sclav. Dumnezeu vrea să primim adevărul nu de frică sau din interes, ci din iubire, legându-ne de el cu întreaga fiinţă: raţiune şi credinţă. Ne vrea fiii Săi.

Voinţa

În actul credinţei, pe lângă cunoaştere intră şi voinţa ca libertate şi iubire. Credinţa este o supunere raţională şi o opţiune liberă. Ea implică fidelitatea (fides) lui Dumnezeu de a-şi ţine promisiunile, veracitatea Cuvântului şi fidelitatea omului de a primi acest Cuvânt, adică de a consimţi; iar consimţământul este adeziunea minţii făcută în mod liber. De aceea Isus reproşează lui Nicodim (cf. Ioan 1, 10-12), fariseilor (cf. Matei 23), oraşelor Betsaida şi Horezim (cf. Matei 11, 21) şi plânge asupra Ierusalimului (cf. Matei 11, 2-24), căci, având semne, n-au vrut să creadă.

Deci, credinţa nu este un intrus supranatural în noi. Ea este un act liber, bazat pe raţiune. Credinţa este opera conjugată a graţiei lui Dumnezeu şi a libertăţii umane. Dacă rămâne mister concilierea libertăţii noastre cu iniţiativa absolută a lui Dumnezeu, totuşi între aceste două nu există contrazicere, după cum nu există contrazicere în general între Dumnezeu Creatorul, de care depinde totul (fiinţa şi legea naturii, determinismul şi libertatea, etc.), şi autonomia naturii. Activitatea lui Dumnezeu nu anihilează activitatea şi libertatea omenească. Dumnezeu e acela care face ca noi să operăm în mod liber. El este izvorul libertăţii.

De aceea credinţa nu este un "salt calitativ în absurd" (Kierkegaard). Ea se bazează pe natura lucrurilor, pe istorie, pe creaţie. Ea nu este un salt sfâşietor şi tragic, ci un act liniştit şi plăcut, chiar dacă este încercat, prin care ochii noştri descoperă evidenţa naturală şi supranaturală a lui Dumnezeu [8].

În complexitatea lui, actul credinţei rămâne totuşi un act simplu, ca şi declaraţia lui Petru: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu". Acest act este lucrarea lui Dumnezeu în om: "Nu timpul şi sângele ţi-au descoperit aceasta ci Tatăl Meu" (Matei 14, 16-17). Ea naşte în sufletul umil, prin descoperirea Tatălui (cf. Luca 10, 21).

În actul credinţei, rolul voinţei este de a face ca viaţa omului de credinţă să fie o continuă căutare. Nu numai căutarea minţii, ci a omului întreg, impulsionat puternic încât viaţa să-i fie un continuu progres spre Adevăr.

Pe lângă aceasta, rolul voinţei nu este de a impune adevărul fără motive valabile, ci de a îndepărta motivele dubiului care pot interveni uşor, oricât de sigură ar fi credinţa; de a ţine mereu prezente motivele ce ne fac să aderăm la adevăr; de a ne menţine în dispoziţiile morale necesare pentru a asculta şi interpreta în mod corespunzător adevărurile revelate.

Credinţa e pusă la încercare printr-o universală contestare. Abandonul pe care ea îl pretinde pare o slăbiciune. Ingenuitatea actului de credinţă pare nedemn de om, căci el nu este nici reacţia unui sentiment pasional şi nici a judecăţii minţii. Rolul voinţei e să-l menţină statornic.

În astfel de cazuri, lipsiţi de bucuria Credinţei, ca Sfânta Tereza a Pruncului Isus, în timpul nopţii sale de întunecime a credinţei, voinţa ne salvează de la înec: "Eu vreau să cred", spunea ea.

Note:

[1] Când o stupidă suferinţă ne copleşeşte, e un act de mare credinţă să-ţi aminteşti că Dumnezeu e credincios promisiunilor Sale şi că Isus a dat sens suferinţei.

[2] Revista Contemporanul din 20. IX.1963.

[3] Summa Theologica, III, q. 75 a 5 ad. sec.

[4] De aceea greşeşte Abelardus († 1142) care exagera puterea raţiunii în investigarea adevărurilor supranaturale, zicând: intelligo ut credam.

[5] cf. Paul Chauthard, op. cit., p. 79.

[6] După catolici, căci protestanţii subliniază totala deosebire şi distanţă dintre ele.

[7] Între dovezile raţionale care duc la credinţă Conciliul Vatican I indică şi Biserica "care cf. enciclica Papei Ioan Paul II "Fides et ratio" prin sine este un mare şi continuu motiv de credibilitate".

[8] cf. Claude Tresmontant, Les idées maitresses de la metaphysique chrétienne, Ed. du Seuil, Paris, 1962, p. 94.