OMUL

LUMINĂ ŞI DAR

Spre această lume, natura nu are nici o aspiraţie pozitivă. E o lume pe care ochiul nu o poate vedea şi inima nu o poate dori, deşi pentru om este pregătită (cf. I Corinteni 2, 9). Lumea lui Dumnezeu devine Patria omului prin iubirea Lui.

Dar cum o putem cunoaşte şi cine ne poate călăuzi paşii spre Ea? "Ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie decât Spiritul lui Dumnezeu", iar acest Spirit ni s-a dăruit "ca să ştim cele ce ne sunt dăruite de la Dumnezeu" (I Corinteni 2, 12).

Dumnezeu însuşi ne vorbeşte despre această lume; El însuşi ne dă lumina prin care o putem cunoaşte şi ne putem îndrepta paşii spre ea. El se manifestă printr-un act propriu care nu este altceva decât El însuşi, Cuvântul increat, "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15): Fiul.

Acest Cuvânt, Logos, e prezent în lumea creată, care astfel devine inteligibilă, logică şi semnificativă, "iconică".

De aceea, plecând de la lucrurile create, în mod natural omul poate ajunge la o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu, dar cunoaştere greu de realizat şi supusă greşelilor (Romani 1, 18; 21-25; I Corinteni 21, 2-11), căci uşor ne duce, dacă nu la un idol, la o înţelegere antropomorfică, politică, ideatică a lui Dumnezeu, ceea ce îi denaturează realitatea.

Revelaţia

De aceea Cartea Naturii trebuie completată cu Cartea Scripturii. Nu "la începutul Lumii", ci în Istorie, Dumnezeu a vorbit prin profeţi şi apoi prin Fiul Său (cf. Evrei 1,1).

Prin Isus Cristos, Dumnezeu descoperă întregul raport dintre El şi om, întregul Său "mister", realitatea ascunsă, care se descoperă în cadrul istoriei mântuirii. Misterul lui Dumnezeu îl constituie realităţi transcendentale, care, prin revelaţie, devin obiect de cunoaştere şi forţă divină în vederea mântuirii noastre. De aceea misterul poate fi gândit, dar, cuprinzând realităţi proprii Fiinţei absolute, el nu poate fi cuprins cu mijloacele noastre limitate de cunoaştere. Chiar revelate, ele rămân înconjurate de obscuritate.

Tradiţia

Dumnezeu vrea mântuirea tuturor (cf. I Timotei 2, 4), dar nu se descoperă fiecăruia în parte. El a descoperit adevărul său unora, care să-l transmită prin predicare. Dar fiindcă descoperirea - revelaţia - a fost făcută odată pentru totdeauna, transmiterea adevărului nu mai este predicare ci tradiţie.

Biserica este corpul format din persoane legate în mod liber prin credinţă şi iubire. Toţi sunt însufleţiţi să trăiască în credinţă şi sunt asistaţi în colectiv ca să nu cadă în greşeală. Unii însă au misiune specială de a transmite credinţa.

Faţă de obiectul credinţei, Biserica nu este autonomă: ea este regulă pentru credincioşi, dar rămâne supusă Adevărului.

Pentru ca Adevărul să nu se deformeze, Biserica ca atare, în unitatea iubirii, are garanţia Spiritului Sfânt. Nu indivizii, ci Biserica, personificată, reprezentată prin magisteriu structurat prin instituţie divină, în Corpul episcopal şi scaunul lui Petru.

Însă Biserica nu are numai misiunea de a păstra şi a transmite Adevărul primit. Ea este şi mediul în care se formează şi trăieşte credinţa. Credinţa nu este o convingere personală a cuiva, o opinie religioasă, ci este credinţa Bisericii, credinţa Apostolilor. Biserica ne educă, iar noi trăim în mod personal credinţa Apostolilor. În felul acesta Biserica este cu adevărat mama credinţei noastre, iar noi fiii ei.

Clar-obscurul credinţei

Realitatea Adevărului revelat nu se prezintă în toată plenitudinea sa, ci voalată. Chiar mesajul martorilor, deşi e însoţit de semne, nu forţează asentimentul omului. "Există destulă lumină pentru cei ce doresc să vadă, şi destulă obscuritate pentru cei ce nu doresc...; stă în faţă pentru cei ce Îl caută din toată inima, dar e ascuns pentru cei ce fug de El" (Pascal).

Lumina e legată de iubire. Cunoaşterea iubirii luminează mai mult decât lumina cunoaşterii. Sfântul Augustin (Confessiones 1. VII) spune că el cunoaşte, ştie că există ceva de văzut, dar totodată îşi dă seama că e incapabil de a vedea: "tu assumpsisti me ut viderem esse, quod viderem, et nondum me esse, ut viderem".

În acest text se vede clar unul din caracteristicile paradoxale, dar esenţiale, ale actului credinţei: o cunoaştere amestecată cu necunoaştere; o vedere ce încă nu e viziune. Nu e întuneric, ci se vede destul pentru ca toate să apară luminate; dar nu este claritate, căci lumina se aseamănă cu prima apariţie a aurorei, când încă soarele nu se vede, dar se ştie că este, că se apropie luminând şi atrăgând privirile spre punctul în care va apare [1].

"Aceasta este cunoaşterea proprie credinţei: prin ea se percepe o existenţă, o prezenţă, un izvor de energie care începe să atingă ochiul sufletului, stimulând o dorinţă atât de vie după acea prezenţă, cât vie este dorinţa de a exista şi a trăi" (I. 107).

Acestă vedere este însă atât de sigură, încât Augustin s-ar fi îndoit mai degrabă de propria sa existenţă decât de obiectul credinţei, iar Sfântul Toma Morus spune că vestitul umanist Pico della Mirandola când era pe patul de moarte a fost întrebat de preot dacă credea că crucifixul era imaginea Acelui care se sacrificase pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Acesta răspunse că nu numai credea, ci era convins [2].

Siguranţa credinţei nu naşte din constrângerea evidenţei, ci din atragerea iubirii adevărului. Noi credem nu pentru că înţelegem, ci pentru că Dumnezeu a vorbit. Când suntem dispuşi să ascultăm, motivele raţionale fac să crească meritul credinţei, dar când iubirea e slabă şi voinţa puţin dispusă să caute Adevărul, motivele raţionale diminuează meritul.

Dar

Lumina aurorei în care viaţa se deşteaptă după somn şi aşteaptă răsăritul provine de la soare. Lumina primită prin credinţă e opera gratuită a lui Dumnezeu.

Omul se deschide spre credinţă ca florile de dimineaţă pe care roua şi raza de soare le fac mai fragede şi mai luminoase. În măsura deschiderii sale primeşte darul. Însă cine primeşte acest dar, îl primeşte fără meritul său, şi-l primeşte pentru alţii: cine crede, crede şi pentru alţii.

Dumnezeu a dispus să dea lumina credinţei tuturor, căci a trimis pe Fiul Său în lume ca să mântuiască pe toţi oamenii. Dar fără credinţă nimeni nu se poate mântui (cf. Ioan 3, 36). De aceea îl dă uneori şi celor ce par a nu fi dispuşi: boboci care nu s-au deschis încă, dar rânduiţi să înflorească în Biserică, stimulaţi de roua harului şi de lumina Soarelui veşnic. Această lumină a strălucit pe drumul Damascului peste Saul din Tars (cf. Fapte 1, 3), chemat să sufere pentru numele lui Isus (cf. Fapte 1, 16) şi să devină vas ales, ca să ducă numele Lui între neamuri (cf. Fapte 1, 15); peste evreul Ratisbonne în Biserica Sfântul Andrei delle Fratte din Roma, întemeietorul Congregaţiei de surori Notre-Dame de Sion; peste Paul Claudel din biserica Notre-Dame din Paris la 25 decembrie 1886 etc [3]. Sunt mii şi mii de căi prin care Dumnezeu dă credinţa, fiecare om urmând drumul propriu, fiecare atras de o tainică putere.

Fiind dar gratuit, credinţa nu se poate obţine prin efortul natural al omului. Ea nu este o încununare al acestui efort. Deşi credinţa este o opţiune, Noul Testament ne învaţă că ea nu este produsul iniţiativei omeneşti: "Nimeni nu poate veni la mine de nu-l va atrage pe el Tatăl", spune Isus (Ioan 6, 44) [4].

În romanul "Moartea zeilor" al lui Dimitrie Mereshkowsky, Arsinoe, într-un dialog cu Iulian Apostatul zice: «Tu-mi reproşezi că eu nu cred. Fie! Dar tocmai din acest motiv mă urăsc pe mine... şi ura din mine mă va ridica spre Dumnezeu... E adevărat că acuma nu cred, dar vreau să cred. Vreau să cred şi voi crede. Îmi produc violenţă în orice chip: îmi voi chinui trupul, îl voi macera cu ajunuri şi cu arsura setei, îl voi face mai insensibil ca piatra... Voi lupta împotriva raţiunii, cel mai îngâmfat duşman al omului, lucrarea diavolului care, mai mult decât orice dorinţe, ne duce la rău. Trebuie să o sufoc, să o stârpesc şi o voi stârpi... va fi cea din urmă biruinţă a mea, cea mai mare. Atunci voi vedea dacă va mai rămâne ceva în mine care să se revolte şi să zică: "eu nu cred!» [5].

Şi totuşi Arsinoe nu a ajuns la credinţă. Nu orice raţiune este luciferică şi se opune credinţei. Din contră, raţiunea e lumina care poate primi credinţa.

Un trup strivit şi o raţiune luciferică nu dovedesc încredere: dezumanizarea nu duce la cunoaştere şi iubire, din care se împleteşte credinţa. Dacă numai în astfel de condiţii s-ar da credinţa, ea n-ar mai fi umană.

Dar Arsinoe a uitat încă un lucru: credinţa e un dar al lui Dumnezeu. Dar gratuit care nu se poate merita. Sfântul Pavel spune că mântuirea - spre care conduce credinţa - e un lucru cu care omul nu se poate mândri deloc. Mândria de a ajunge singur la credinţă (ca şi orgoliul primilor oameni de a deveni dumnezei) este o piedică în calea credinţei. De aceea Arsinoe nu a ajuns la ea: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, celor smeriţi le dă dar". Iată pentru ce unii nu primesc darul credinţei [6].

Note:

[1] Revelaţiei naturale îi corespunde lumina minţii; revelaţiei prin cuvântul profetic transmis de Biserică îi corespunde lumina credinţei; revelaţiei escatologice, când se va arăta mărirea lui Dumnezeu lumina gloriei, când credinţa va dispare (cf. Romani 8, 18-19; Apocalipsa 21, 29).

[2] G. Călinescu, Pico della Mirandola, în "Contemporanul" din 20 sept. 1963.

[3] Vezi addenda 2 şi 10.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând acest text, sfătuieşte pe cei credincioşi să nu dispreţuiască pe cei ce n-au credinţă, căci aceasta este darul supranatural al lui Dumnezeu; iar pe cei necredincioşi îi sfătuieşte să nu batjocorească pe cei credincioşi şi să recunoască că lor le lipseşte lumina divină şi să o ceară ca mireasa din "Cântarea cântărilor": "Atrage-mă la tine"; iar Sfântul Augustin zice: "Dacă nu eşti tras, roagă-te să fii", şi admonestează: "De ce unul este tras iar altul nu, nu judeca, ca nu cumva să greşeşti".

[5] Dimitrie Mereshkowsky, Moartea zeilor, partea a-II-a, cap. 8.

[6] Vezi addenda 3.