OMUL

LUMEA LUI DUMNEZEU

Obiectul credinţei

Obiectul credinţei este Dumnezeu cu natura Lui, cu lumea Lui, spre care suntem chemaţi să devenim cetăţeni, părtaşi ai fericirii divine. Credinţa, al cărei rost este să ne conducă spre fericirea lumii lui Dumnezeu, ne duce spre poarta obscură a acestei viziuni.

Chiar dacă credem în Fecioara Maria, în Biserică, în lucrarea lui Dumnezeu, în lume, etc., o facem în raportul lor cu Dumnezeu, întrucât toate acestea fac parte din lumea Lui. Credinţa ne duce spre nevăzut (cf. Evrei 11,1), dar nu spre iraţional. Chiar cele mai ascunse mistere sunt în parte inteligibile, altfel n-ar putea fi gândite şi ar rămâne străine vieţii noastre, fără să o poată îmbogăţi, aşa după cum de fapt se întâmplă.

Dar cum putem ajunge la această lume nevăzută, încă obscură? Putem ajunge prin revelaţie.

Când credem acceptăm revelaţia, primim Cuvântul lui Dumnezeu care este supremul Adevăr. Revelaţia nu este, în primul rând, un sistem de adevăruri, ci un mesaj de lumină: lumina lui Dumnezeu asupra vieţii noastre, asupra istoriei lumii, asupra binelui şi răului, asupra vieţii şi morţii, asupra lui Dumnezeu însuşi, cu natura şi planurile Sale, asupra valorii ultime a iubirii. Obiectul credinţei este deci întreaga realitate văzută, aşa cum o vede Dumnezeu (cf. I Corinteni 2, 9-16).

Realitatea lumii lui Dumnezeu

Credinţa cere omului să se deschidă spre o lume ce-l depăşeşte, dar care i se oferă ca să-l îndumnezeiască. Nu credem numai pentru a crede, ci pentru că suntem chemaţi să facem parte din lumea lui Dumnezeu: avem un destin supranatural. Lumea spre care peregrinăm este lumea lui Dumnezeu cu viaţa sa interioară sau cu manifestările ei, cu iubirea şi mila Sa. E lumea sfinţilor, a sufletelor, a destinului nostru supranatural.

Această lume există, deşi nu cade sub observaţia şi experienţa ştiinţifică. Einstein însuşi a afirmat că "există realităţi raţionale care se află dincolo de observaţia pozitivă", după cum spune Pr. Russe [1] menţionând că însuşi "Auguste Comte declară că trebuie să ştii să consideri realităţile de dincolo de experienţă".

Charles Péguy scria prietenul său Lotte: "Dacă eu cred în viaţa de după moarte? Da, eu cred în ea mai mult ca în viaţa mea de acum... Ah! Să întâlneşti pe vechii sfinţi fondatori de mănăstiri, să stai de vorbă cu Sf. Petru, cu Sf. Pavel! Eu simt că ei trăiesc mai mult decât această lume care trece. Şi Euharistia! Trupul, sufletul lui Cristos, totul e acolo!" [2].

Diavolul chiar există. Filosoful Jacques Maritain scrie că, deşi pentru unii diavolul este doar o amintire mitică, el crede în existenţa lui: "Mon Dieu, je sais bien qu'aux yeux d'un perspectiviste le diable este une survinance mythique, mais moi, j'y crois" (II, 57).

Convertiţii - Sfântul Augustin, Paul Claudel, Thomas Merton etc. [3]- îşi dau mai bine seama de faptul că, primind credinţa, sunt introduşi într-o altă lume decât aceea a universului material: lumea iubirii lui Dumnezeu şi a vieţii lui Isus în inimile noastre.

Dacă citim cuvântul revelat cuprins în Scriptură şi vedem geneza şi efectele credinţei, care porneşte de la Tatăl cu forţa Spiritului şi contagiunea bucuriei (I Ioan 1, 1-14), ne pare că ne găsim într-o altă lume, care nu este a noastră, într-un "dincolo a cărei proiecţie şi reflex este această lume" [4] în care trăim.

Această senzaţie o avem mai ales că simţim în noi spiritul lumii care ne atrage în sens opus, într-un sens de critică şi cuceriri, nu de supunere. Răspândirea ştiinţei cu matematizarea observabilului face să se creadă că ştiinţa - al cărei obiect este universul material - este singura certitudine, iar obiectul ei singura realitate. Astfel se dubitează de valoarea spontaneităţii credinţei şi de existenţa obiectului ei: "Astăzi se renunţă uşor la Adevăr în schimbul Verificării, la Realitate în schimbul Semnului", afirmă Jacques Maritain (II, 37).

De fapt, obiectul credinţei nu se vede, ci este sperat. E prezent, dar fără evidenţă. E un Adevăr ce nu poate fi verificat în mod ştiinţific, o Realitate ce nu are un semn adecvat. "Credinţa este cunoaşterea pe care o are călătorul, despre Patria pe care un alt om, care a vizitat-o, i-o descrie" (V, 83).

Note:

[1] René Poivier, Ştiinţă şi sinteză, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 178.

[2] Louis Perche, Essai sur Charles Péguy, Ed. Pierre Seghers, 1957.

[3] Vezi addenda, 1.

[4] René Poivier în Ştiinţă şi sinteză, Ed. Politică, Bucureşti,1969, p. 196.