OMUL

OMUL, FAŢĂ CU ISUS

O întâlnire

Credinţa nu o putem despărţi de Cristos care, la începutul predicii Sale, zicea: "pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1, 15), adică convertiţi-vă, schimbaţi felul vostru de a vedea îngust, închis, ca să puteţi primi Evanghelia şi să puteţi crede în ea.

Ca orice îmbogăţire calitativă, credinţa pretinde o deschidere şi un dar. Darul îl dă Dumnezeu, deschiderea este lucrarea noastră. Această deschidere este un efort pentru a ieşi din noi înşine, un angajament al întregii noastre fiinţe faţă de cuvintele lui Isus.

Evanghelia cuprinde Cuvântul lui Isus. Acest cuvânt însă nu trebuie considerat izolat, desprins de simplitatea şi totodată maiestatea persoanei lui Isus. Cuvântul Mântuitorului este manifestarea senzorială a Logosului, a Cuvântului lui Dumnezeu. Deschizându-ne spre Evanghelie, ne deschidem spre El. În credinţă stau faţă în faţă două persoane: omul şi Isus. Nu numai mintea, ci persoana noastră întreagă trebuie să se deschidă faţă de Cuvântul lui Isus, ca şi faţă de Persoana Sa. Prin credinţă ne întâlnim plenar cu Isus, găsind în El adevărul şi viaţa.

Un răspuns...

Prin credinţă Gândul lui Dumnezeu devine uman. Iniţiativa este a lui Dumnezeu prin graţie, dar se realizează prin activitatea omului, care este subiectul responsabil al credinţei: e răspunsul omului la Cuvântul lui Dumnezeu.

Primind cuvântul, omul încearcă să-l înţeleagă tot mai bine, să-i pătrundă sensul, ca să-i poată răspunde cu multă fidelitate.

Această activitate de pătrundere a sensului cuvântului se realizează pe două căi: calea mistică, prin iubire şi darurile Spiritului Sfânt, cale personală şi - ca orice experienţă - incomunicabilă, care priveşte mântuirea proprie a misticului; apoi, calea teologică, calea discursului raţional, a minţii, care, stăpânită de nevoia logică (reflecţia Logosului) şi îmbogăţită de o cultură omenească, se deschide spre contemplarea şi exprimarea cât mai deplină şi riguros posibilă a conţinutului cuvântului [1].

Deci, în actul credinţei există două momente: unul al rugăciunii şi al reflexiei, al raţiunii şi înţelegerii; altul al unirii adânci şi inexprimabile cu Dumnezeu, când "Raţiunea tace pentru că ştie că poate tăcea" [2].

Între om şi Dumnezeu se produce un fel de dialog prin care Adevărul pe care-l conţine Cuvântul devine tot mai aproape de noi, tot mai dorit, în măsura în care şi noi ne apropiem de el şi-l dorim. Împărăţia lui Dumnezeu se apropie, zicea Isus (Marcu 1, 15). El este prezent lângă ucenicii care mergeau spre Emaus, dar era ascuns de ei, fiindcă dubitau.

"Momentul decisiv este acela când, ca şi creatură şi copil al lui Dumnezeu, mă situez în atitudine de dependenţă faţă de El, care mă iubeşte şi mă cheamă, deşi rămâne mai presus de mine: Părintele meu şi Învăţătorul meu" (V, 17). Chemarea aceasta este lucrarea graţiei asupra minţii şi voinţei omului. Dacă această lucrare este acceptată, duce la credinţă şi iubire, prin care întreaga viaţă se umple de lumină.

...negativ

Dar lucrarea graţiei poate fi şi respinsă. Ajunşi în faţa lui Isus, putem să-L părăsim: ne pare greu cuvântul şi ne îndepărtăm de El. De oameni ne putem lega parţial. De Isus, nu. Dacă nu ne place cuvântul Său, nu ne mai trebuie nici pâinea pe care ştim că o poate multiplica (cf. Ioan 6, 24); dacă ne face vreo pagubă materială, uităm de puterea şi mila Sa, şi-L rugăm "să treacă din hotarele noastre" (Matei 8, 34).

Răspunsul nostru la cuvânt poate fi deci negativ.

...pozitiv

Dar dacă suntem dispuşi să-l primim răspundem pozitiv, mai întâi cu raţiunea, considerând puterea şi bunătatea Lui (înmulţirea pâinilor, vindecarea celor doi îndrăciţi), chiar dacă nu-I cunoaştem gândul; apoi cu încrederea în Cel ce poate face ceea ce noi nici nu visam. Încrederea este şi ea un fel de cunoaştere care ne apropie de Isus şi ne face să-I spunem, chiar când alţii Îl părăsesc: "Cuvintele Tale sunt cuvinte de viaţă veşnică. Credem şi cunoaştem că Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 6, 69).

Această încredere este ceva mai mult decât o rece cugetare. Adâncă pe cât de adâncă este fiinţa omenească care se găseşte în faţa fiinţei lui Isus.

...personal

Dumnezeu pregăteşte inima omului, îi deschide "ochii gândului" (Fapte 16, 14) ca să primească Cuvântul. Dar omului i se cere răspuns personal, aderare la adevărul Cuvântului. Aderarea personală este un răspuns la o invitaţie, un act de supunere şi de omagiu. Este o opţiune.

În faţa determinantei realităţi în care ne găsim prin credinţă: Isus din Nazaret, precedat de istoria poporului lui Israel, şi continuând prin Biserică, ni se cere să optăm, să ne decidem ca şi apostolii rămaşi singuri lângă Isus, după ce mulţimile L-au părăsit: "Au doară vreţi să plecaţi şi voi?" (Ioan 6, 67).

Raţiunea judecă, dar Dumnezeu ne cere să ne abandonăm fără rezerve: pleci sau rămâi lângă Cel ale cărui cuvinte scandalizează urechile.

Credinţa este un salt, dar nu în neştire, un salt care se justifică prin sine: simţi că acolo e viaţă, este iubire. Dacă ar fi suficientă matematica, n-am putea niciodată cunoaşte ceea ce e mai vrednic de a fi cunoscut: o altă persoană, şi nici credinţa n-ar avea o valoare atât de autentică, profund umană şi vie. Ca şi în cazul cunoaşterii unei persoane, raţiunea nu e suficientă. Cine se uneşte cu adevărat în căsătorie o face nu pentru că a analizat pe altul şi i-a calculat valoarea, ci fiindcă se încrede în el.

...al cunoaşterii şi iubirii

«Există în noi un strat mai adânc decât inteligenţa, mai intrinsec decât sentimentul, mai uman decât inconştientul. Există un nivel la care se găseşte unitatea cea mai intimă a celor două mari componente ale fiinţei: cunoaşterea şi iubirea. La acest nivel tendinţa spre adevăr şi tendinţa spre bine sunt un singur lucru. În această unitate organică şi originară cunoaşterea nu este lumină rece, iar iubirea nu este patimă. Cunoaşterea e plină de iubire, iar iubirea are ochi care văd.

În această ascunzătoare a fiinţei noastre naşte iubirea, rezidă cunoaşterea; aici ne putem simţi mai adânc şi mai deplin fericiţi; aici suntem mai cu adevărat oameni: un "tu" viu şi un "eu" viu.

La aceasta apelează Isus când ne cere credinţa. Aspiraţia noastră spre adevăr se lasă condusă de această unitate originară, deodată cu tendinţa spre bine. Fiecare avem convingerea că ceea ce este în mod absolut bun este totodată în mod absolut şi adevărat". A răspunde «da» lui Isus, echivalează cu stima faţă de o valoare totală şi imediată» [3].

Deoarece Dumnezeu acordă credinţa în ceea ce are omul mai intim, ea nu este legată de capacitatea intelectuală. Dacă drumul spre credinţă ar fi exclusiv intelectual, oamenii inteligenţi şi culţi ar trebui să fie mai credincioşi. Pe Dumnezeu însă Îl găsim mai degrabă printr-un fel de cunoaştere legată mai mult de orientare interioară a omului, decât de capacitatea sa intelectuală. "Mărescu-te Părinte - zice Isus - Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de la cei înţelepţi şi înţelegători, şi le-ai descoperit pruncilor" (Luca 10, 21).

Asta nu înseamnă că cei înţelepţi sunt excluşi de la credinţă, ci doar că în materie de credinţă, puţina inteligenţă nu este un factor negativ (cf. Corinteni 1, 20-21; 25, 28-29; 2, 6-7).

Nu inteligenţă, ci ascultare se cere pentru a ajunge la credinţă, căci aceasta nu este o descoperire personală. E necesar a asculta cuvântul lui Cristos prin cuvântul Bisericii. Acest cuvânt îl ascultăm şi-l primim, dăruindu-ne cu totul Celui care este mai mare decât noi, acceptând să trăim în lumea Lui.

Note:

[1] Teologia naşte şi trăieşte din efortul omului de a gândi şi a exprima credinţa, după felul şi în conformitate cu resursele gândirii sale.

[2] Dr. Paul Chauthard, La foi du suvant chrétien, Aubier, 1965, p. 75.

[3] Idem, pag. 151 şi următoarea. Să nu greşim a numi această unitate "sentiment", reacţia umană mai puţin profundă; şi nici "intuiţie", care în limbajul obişnuit înseamnă cu totul altceva; după cum "dăruirea totală" e o expresie prea puţin primordială. Credinţa nu e nici "sentiment", nici "intuiţie", nici o astfel de "dăruire". "Credinţa" e cuvântul care şi în limba română, în sensul său originar, popular, implică iubirea: "a se încredinţa" înseamnă nu numai a se pune cu încredere sub tutela cuiva, dar şi a se logodi.