OMUL

CREDINŢA PREACURATEI

"Dreptul trăieşte prin credinţă", zice Sfântul Paul (Evrei 10, 38).

Animalul trăieşte după simţuri. El se ghidează după ce vede, aude, simte, şi-i place. Prin simţuri animalul ia contact cu lumea materială în care trăieşte.

Omul trăieşte după raţiune. Nu se lipseşte de simţuri, dar din cele ce văd ele, omul descoperă cu mintea ce e bun, ce e drept, ce e adevărat, ce e frumos.

Când carul tras de boii mânaţi de stăpân se opreşte după o zi obositoare de muncă, în vârful dealului, în faţa ochilor apare soarele, măreţ în apusul său. Îl văd boii, îl vede şoimul, dar numai omul poate admira şi gusta frumuseţea apusului, pe care animalul o vede fără să o sesizeze.

Omul e şi el animal. Dar nu numai atât. Lumea lui e lumea spirituală cu care ia contact prin gândire şi voinţă liberă.

Creştinul trăieşte după credinţă. El nu se lipseşte de simţuri pentru a veni în contact cu lumea materială, nu-şi înfrânează raţiunea, prin care pătrunde - ca oricare om - în lumea spirituală şi morală, dar creştinismul are ceva în plus: el are credinţa prin care toate le simte, toate le judecă în relaţia lor cu Dumnezeu, căci tot ce există în lumea materială ca şi în cea spirituală are - nu numai un sens plăcut, sau un sens de bun raţional, ci are şi un sens divin. Creştinul vede frumosul apus de soare, îl admiră cu gândul inimii, dar se şi înfioară în adâncul sufletului său, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care a creat soarele, ca prin el să ne dea lumină şi căldură; prin el să-şi arate înflăcărata şi nespusa Sa frunuseţe şi iubire.

Creştinul e şi el om, dar lumea lui e lumea lui Dumnezeu cu care ia contact prin credinţă.

Cine nu trăieşte decât la suprafaţa lucrurilor şi nu vede în ele decât plăcutul sau frumosul sensibil, e mai mult animal decât om. Cine nu vede decât legea minţii şi frumuseţea binelui moral, atâta cât i-o arată raţiunea, acela e numai om. Cine, în schimb, vede şi judecă lumea, evenimentele, istoria, persoanele şi lucrurile prin relaţia lor cu Dumnezeu, cu Providenţa, cu destinul unui cer nou şi pământ nou, a unei fericiri veşnice, acela e creştin, e drept, adică e sfânt, în măsura în care lumina credinţei îi este mai vie şi mai eficientă - în măsura în care trăieşte după credinţă.

Dacă orice creştin se străduieşte să trăiască din credinţă, dacă pentru oricare sfânt credinţa devine viaţa proprie, cu atât mai mult credinţa este virtutea în care Preacurata îşi ducea viaţa în cele mai mici amănunte ale ei: ale unei vieţi de om obişnuit, ale unei vieţi de mamă ca toate mamele, ale unei vieţi care nu se manifestă în afară cu nimic deosebit, dar care era pătrunsă înăuntru cu plinătatea harului din care creşte credinţa şi, deodată cu ea, speranţa şi iubirea de Dumnezeu.

Pentru Preacurata credinţa a fost lumina prin care vedea lumea, prin care simţea bucuria, prin care suferea durerea - deci şi ea vedea şi simţea - prin care îi judeca pe oameni şi întâmplările vieţii sale şi ale Fiului Său; întâmplări care văzute numai cu sentimentul, ar fi dus la disperare, judecate numai cu mintea ar fi dus la nebunie. Trăite însă prin credinţă, au făcut-o fericită: "Fericită eşti tu care ai crezut", i-a spus Sfânta Elisabeta (Luca 1, 45).

Pentru a ilustra credinţa Sfintei Fecioare să alegem câteva secvenţe din viaţa ei:

Prima secvenţă este cea pe care ne-o oferă sărbătoarea: Intrarea în Biserică.

Dorul după lucruri superioare vieţii de lume şi vieţii familiale: căutarea adevărului ce depăşeşte şcoala şi se găseşte în templu; întâlnirea permanentă cu Dumnezeu în locul în care El se manifestă în mod deosebit, arată că în Preacurata lumina credinţei este activă şi eficientă. Pentru ea, hrana sufletului culeasă din învăţătura Sfintelor Scripturi pe care o predau preoţii era mai mult decât hrana materială, care, fără îndoială că acasă la părinţi era mai bună şi mai multă. Pentru ea, votul castităţii făcut în templu, vot prin care şi-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu întreaga ei fiinţă, trup şi suflet, era mai mare cinste făcută Tatălui ceresc decât a-şi împărţi viaţa cu un bărbat, după cum va scrie şi Sfântul Paul: "cea nemăritată grijeşte de ale Domnului ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu sufletul; pe când cea măritată grijeşte de ale lumii, cum să placă bărbatului" (I Corinteni 7, 34). Cu un cuvânt, pentru Preacurata, Dumnezeu şi voinţa Lui era suprema sa dorinţă. Aceasta însă nu se putea fără lumina credinţei.

În această atitudine o vedem pe Preacurata şi la Buna Vestire. Ea crede în îngeri. Arhanghelul i-a vorbit, dar vocea lui a simţit-o în adâncul sufletului, acolo unde Spiritul dă mărturie.

Cuvântul lui Dumnezeu e eveniment: "Şi Cuvântul s-a făcut trup". Dar acest eveniment avea consecinţe grave pentru viaţa ei.

În trecut, călcarea castităţii matrimoniale era pedepsită foarte aspru. Şi astăzi Knomeiny din Iran împuşcă pe femeia adulteră. Aşa este legea islamică, aşa era legea mozaică (cf. Deuteronom 22, 24; Ioan 8, 5), necorectată cu legea milei lui Isus (cf. Ioan 8, 11). Vă amintiţi de scena femeii adultere adusă în faţa lui Isus de către cei care voiau să o ucidă cu pietre, pentru că: "Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei".

După Buna Vestire, Preacurata se găsea într-o astfel de situaţie. După lege trebuia să fie ucisă. Ce s-a petrecut în sufletul ei? Cine o va crede că Dumnezeu e Tatăl copilului său? Cine putea să o liniştească? Căci nici părinţii, nici logodnicul, şi cu atât mai puţin vecinii curioşi, nu-i cunoşteau taina. Numai credinţa că Dumnezeu ştie, că Dumnezeu conduce evenimentele vieţii noastre. Dar cum va interveni Dumnezeu? Nu ştia nici ea, dar credea. A crezut fără ca prin aceasta să fi fost scutită de griji şi întrebări. Dar tocmai de aceea Preacurata devine sora inimilor noastre încercate, tovarăşa pe drumul vieţii plin de neplăcute surprize, maestra credinţei noastre mereu ispitită.

Credinţa ne face să nu tremurăm când suntem în întuneric, nici să slăbim paşii când ne părăsesc puterile. Prin credinţă Preacurata a avut curajul să se încreadă în Dumnezeul imposibilului şi să lase în mâna Lui rezolvarea problemelor ei.

Şi Dumnezeu a intervenit. Dar până să fi descoperit lui Iosif taina, câtă teamă, cât întuneric în inima Mariei!

Nu e uşor a crede. E mai uşor a raţiona. Nu e uşor a accepta taina care te depăşeşte. În faţa cerinţei credinţei, mintea te face să zici că nu e adevărat, că e zadarnic să te încrezi, că e iluzie că Dumnezeu e cu noi, că nu există mântuire, că totul e haos, că în lume stăpâneşte numai tirania, că moartea pune capăt vieţii.

Însă dacă "a crede e greu, a nu crede e moarte sigură. Dacă a spera contra speranţei e eroic, a nu spera e angoasă mortală. Dacă a iubi costă sânge, a nu iubi este infern" (Carlo Carretto).

De aceea credem. Când cred, noaptea devine mai luminoasă şi ne pătrunde cu lumina ei, lumină dincolo de orice lumină.

Şi iată că apare în peşteră Lumina lumii. Preacurata şi-a văzut copilul culcat în iesle. E uşor a vedea un copil, dar a crede că acel copil slab şi neputincios, la fel ca oricare alt copil, e Fiul lui Dumnezeu, nu e uşor. E uşor să vezi pâinea consacrată (Betleem înseamnă casa pâinii), dar nu e uşor să crezi, să adori, să iubeşti cu credinţa Bisericii pe Fiul lui Dumnezeu: Dumnezeu adevărat, ascuns sub speciile euharistice.

Dar dacă credem că fiul Mariei e Fiul lui Dumnezeu, dacă credem că Sfânta Euharistie înseamnă Dumnezeu cu noi, nu ne mai e teamă de ispita care ne spune că e imposibil ca sfinţenia lui Dumnezeu să se unească cu mizeria omenească, şi nu ne mai e frică de Dumnezeu care a venit la noi şi ni se dăruieşte cu dragoste.

Dar Dumnezeu venit pe pământ e urmărit ca să fie ucis, după ce abia s-a născut. Ce a putut simţi inima Preacuratei la această groaznică veste? Cum mai putea spune: "Sufletul meu măreşte pe Domnul care a răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi"? Irod ucigaşul e pe tron, iar Isus trebuie să se ascundă fugind.

Şi totuşi cântul Preacuratei (cf. Luca 1, 46-55) e adevărat. Viclenia lui Irod nu i-a servit la nimic, căci Cel căutat i-a fugit din mână. Ora morţii lui Isus nu sosise încă. Domnul "a risipit gândurile celor mândri".

Dar ceilalţi copii din Betleem şi din împrejurimi?

Nu viaţa lungă e un bine, ci împlinirea misiunii pe care o ai. Misiunea copiilor ucişi de Irod era ca ei să ţină spatele ca Isus să aibă timp ca să se salveze, aşa precum eroii mor de tineri apărând graniţele ca cei din ţară să nu fie cotropiţi de duşmani. Copiii din Betleem şi-au împlinit misiunea şi sunt sfinţi. Ei se alătură în cer să cânte împreună cu Preacurata: "Măreşte suflete al meu pe Domnul".

Credinţa ne spune că istoria e în mâna lui Dumnezeu. Pruncul căutat s-a reîntors nevătămat, şi, împreună cu părinţii, s-a stabilit în Nazaret.

Împreună cu Isus, viaţa familiei din Nazaret era divină. Dacă El e Dumnezeu, totul trebuia să fie divin în casa aceea: munca, pregătirea mâncării, aducerea apei de la fântână, lucrul în atelier, odihna, rugăciunea. "Împărăţia Mea e între boi", spune El. De aceea, dacă Isus e prezent în munca ta, ea e divină. Dacă El trăieşte în slujba ta, aceasta devine rugăciune. Dacă e prezent în casa ta, aceasta e biserică. Credinţa ne asigură de acest lucru. Prin credinţă vedem pe Isus prezent cu noi, oriunde am fi şi orice am face. "Totul e al vostru - spune Sfântul Pavel - dar voi sunteţi ai lui Isus şi Isus e al lui Dumnezeu" (I Corinteni 3, 23).

Isus începe apoi viaţa publică. Câtă sărăcie, câtă oboseală, câte contraziceri şi adversităţi, câtă ură! Şi când la urechile Mamei soseau veşti că Fiul este urmărit, bănuit, gata să fie aruncat de pe munte şi omorât, ce a putut simţi ea, şi ce a putut-o întări în afară de credinţa în dragostea lui Dumnezeu, care, ca să mântuiască pe om, a ales drumul sărăciei şi al jertfei?

Nu e uşor a accepta moartea ca un act de iubire. N-a fost uşor nici pentru Isus chinuit şi părăsit, n-a fost uşor nici pentru Maria, care, la picioarele crucii, vedea zvârcolirea dureroasă a Fiului, pe care nimeni nu putea să-L ajute.

Moartea Lui e moartea tuturor celor disperaţi, săraci, apăsaţi, neputincioşi.

Dar tocmai când a ajuns prezent în adâncul disperării noastre, El ne-a rostit speranţa Învierii; când S-a lăsat acoperit de întunericul durerii omenirii, a făcut să răsară peste lume lumina adevărului învierii Lui şi a noastre; când S-a găsit în abisul neputinţei omeneşti a comunicat omului bucuria infinită a iubirii care dă şi morţilor viaţă.

Înviind din morţi, Isus a reînnoit toate.

Şi El a înviat. Noi nu L-am văzut. Dar "fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut", cei pentru care nu simţul, ci credinţa este drumul spre adevăr.

A crede în învierea lui Isus înseamnă să crezi fără să vezi. Şi eu vreau să cred fără să văd. Ochii mă pot înşela, cum au înşelat-o pe Magdalena, care, în faţa lui Isus, după înviere, nu L-a recunoscut; ca pe cei doi care mergeau spre Emaus socotindu-l un necunoscut străin. Dacă ar fi crezut promisiunile lui L-ar fi recunoscut încă înainte de frângerea pâinii!

Numai credinţa ne scuteşte de iluzii şi amăgiri.

Cred învierii şi cred că va reveni pe pământ. Prin această credinţă devenim invincibili.

Aşa a fost Preacurata, căci mare i-a fost credinţa.

Chiar dacă nu L-ar fi văzut în cea dintâi zi a săptămânii după Vinerea Mare, ea credea că pe El mormântul nu-L putea ţine. Ea avea vie în inimă promisiunea Lui că a treia zi va învia.

La o astfel de credinţă, adâncă cât sabia Spiritului, întinsă cât istoria omenirii, înaltă cât cerurile, să ne ducă Fecioara din Nazaret care a trăit numai din credinţă şi de aceea a fost şi este veşnic fericită.

E rândul nostru să trăim din credinţă în aceste timpuri grele pentru suflet, pentru Biserică şi pentru omenire în aceste timpuri când pare că Dumnezeu este atât de ascuns încât nici n-ar exista, sau dacă există, pare atât de slab, încât nu poate fi Dumnezeu.

Şi totuşi El este cu noi, cu toată atotputernicia dragostei Sale, promiţându-ne învierea!