OMUL

Capitolul al treilea
Introducere privind omul - Bazele Antropologiei

8. Transcendenţa persoanei

Personalismul revendică transcendenţa persoanei umane: persoana, întrucât are capacitatea de autoconştiinţă şi autodeterminare, depăşeşte prin noutate nivel ontologic şi valoare, lumea materială; lumea este cea care dobândeşte semnificaţie în persoana umană care reprezintă finalitatea universului. "Când spunem că un om este o persoană spunem că el nu este doar un fragment de materie, un element individual al naturii, precum sunt elemennte individuale ale naturii un atom, un spic de grâu, o muscă, un elefant. Omul este într-adevăr un animal şi un individ, dar nu ca celelalte. Omul este un individ care se călăuzeşte singur prin inteligenţă şi voinţă; el există nu numai fizic, în el este o existenţă mai bogată şi mai înaltă, prin cunoaştere şi prin iubire. În termeni filozofici aceasta înseamnă că în carnea şi în oasele umane există un suflet care este un spirit şi care valorează mai mult decât întregul univers. Persoana umană, oricât de dependentă ar fi de cele mai mici accidente ale materiei, există prin propria existenţă a sufletului său care domină timpul şi moartea. Rădăcina persoanei este spiritul.

Noţiunea de personalitate o implică astfel pe aceea a totalităţii şi a independenţei; oricât de săracă şi oprimată, o persoană este, ca atare, un tot şi, ca persoană, subzistă în mod independent" ⁽³⁶⁾ .

Această măreţie ontologică şi valorică a persoanei se observă şi atunci când ea este raportată la societate. Faţă de societate persoana nu trebuie să fie considerată ca o parte, nici societatea nu trebuie considerată ca un "organism viu" (concepţie organicistă): tocmai din inima, din centrul persoanei (care cu întreaga sa fiinţă se deschide spre ceilalţi semeni) se naşte societatea; dar persoana, în timp ce este, faţă de societate, element generativ, nu se investeşte pe sine în totalitate în ipostaza social-temporală şi nici în cea politică. Disoluţia persoanei în social şi în colectivism a reprezentat şi reprezintă încă cea mai gravă catastrofă a umanităţii.

După cum am subliniat deja, exerciţiul medicinii nu pune faţă în faţă corpuri şi maşini, ci persoane în întreaga lor maiestate şi măreţie morală; organizarea socială a asistenţei sanitare nu poate consimţi ca, în timp ce unor persoane le este asigurată asistenţa, chiar gratuită, altora să le fie administrată moartea, chiar "asistată" (avort, eutanasie, ucidere prin înfometare etc).

Însăşi noţiunea de "bine comun" nu este înţeleasă ca medie statistică a bunurilor posedate de indivizi sau aparţinându-le, într-o concepţie cantitativă a socialului; binele comun este înţeles ca bine care se realizează în toţi indivizii şi componentele societăţii în manieră suficientă şi justă. "Binele comun al civitas nu este nici simpla colecţie de bunuri private, nici binele propriu unui tot care (ca specia, de exemplu, faţă de indivizi şi ca stupul faţă de albine) să dea roade doar pentru sine şi să sacrifice pentru sine părţile; este buna viaţă umană a multitudinii de persoane, sau a totalităţilor trupeşti şi spirituale laolaltă şi principalmente spirituale, deşi le este dat să trăiască mai frecvent trupeşte decât spiritual" ⁽³⁷⁾.

Note

36. J. Maritain, I diritti dell'uomo e la legge naturale, Milano 1977, pp. 4-5

37. Maritain, I diritti dell'uomo...p. 9